Minciunile copiilor - cauze și căi de combatere

A  fi un om de caracter înseamnă, printre multe alte lucruri, să îți asumi responsabilitatea pentru propriile acte sau decizii. Este firească dorința unui părinte de a-și educa fiul sau fiica în spiritul adevărului. Cu atât mai mult cu cât viața ne demonstrează că, mințindu-i pe alții, cu vremea ajungi să te minți pe tine însuți. Minciuna de sine se înrădăcinează ușor în firea umană și se tratează greu: tămăduirea ei necesită timp, răbdare, energie, fermitate.

În educația copiilor, părinții se vor întâlni inevitabil cu următoarea problemă: cum să îi dezobișnuiască să mintă, astfel încât, în timp, să devină responsabili pentru acțiunile lor?

Gail Reichlin, specialistă în educație parentală, cu o expe­riență de peste 30 de ani în interacțiunea cu cei mici, a studiat din diverse unghiuri de vedere problema minciunii la copii.

Pentru a ști cum să reacțio­năm în fața minciunilor celor mici trebuie să înțelegem, mai întâi, de ce mint. Care este motivația ascunsă în spatele minciunii?

Gail Reichlin le atrage atenția părinților asupra modului în care funcționează percepția, imagi­nația și memoria copiilor de vârstă mică. Percepția copilului șterge limitele dintre realitate și fantezie. În privința imagi­nației, „de multe ori, copilul fantazează pentru a ajunge la ceea ce nu poate avea, nu poate face sau nu poate fi în realitate”. Cu alte cuvinte, recurge la ima­ginație pentru a-și satisface dorințele. La rândul ei, memoria copilului mic este imperfectă: micuțul, deseori, nu mai știe, cu exactitate, cum au decurs evenimentele pe care le-a trăit sau le uită cu desăvârșire. De aceea, nu trebuie să ne mire că răspunsurile sale sunt inexacte sau contrare faptelor, atunci când îl întrebăm ceva. În plus, copiii mici au convingerea că dacă nu recunosc săvârșirea unei fapte rele, ea dispare pur și simplu, iar ei vor rămâne, în continuare, „copii buni”. Ideea esențială pe care le-o transmite Reichlin părinților este că un copil mic, dacă minte, niciodată nu o va face din răutate – așa cum se întâmplă, de obicei, în lumea celor mari.

Cum percepe copilul mic lumea?

Între 2 și 5 ani copilul este mai degrabă o ființă perceptivă decât una reflexivă. Gândirea sa nefiind încă dezvoltată, micuțul se raportează la lume, filtrând-o prin intermediul nevoilor, dorințelor, trăirilor sale. El nu este capabil să înțeleagă noțiunea abstractă de „adevăr”. Copiii cred că dorințele, trăirile sau fricile lor au efecte reale și directe în lume. Dacă, de pildă, micuțul vede la grădina zoologică un leu care rage, el crede că animalul vrea să îi arate că dorește să-l mănânce.

Copiii empatizează cu trăirile celor din jur. De exemplu, dacă un copil de 2 ani își vede mama plângând, el îi întinde biberonul cu lapte. Fantezia, în cazul său, se poate manifesta și altfel: dacă un copil a săvârșit o faptă rea, el poate considera că vina îi aparține unui prieten imaginar care l-a îndemnat să facă asta.

Copiii nu percep timpul ca oamenii mari: ei nu înțeleg termeni abstracți ca „secunde”, „minute”, „ore”, „zile” sau „ieri”, „astăzi”, „mâine”. Reperele lor temporale sunt legate direct de activitățile în care sunt angrenați. De aceea, pentru a-i explica unui copil când va reveni tatăl său acasă, mama îi va spune: „Tata se întoarce după ce dormi de 2 ori”.

Copiii atribuie sentimente umane obiectelor. Un copil se poate teme, de pildă, că dacă trage prea tare de șireturile adidașilor, le va durea.

În unele cazuri, copiii pot lăsa impresia că mint, deși ei răspund sincer, dar la o întrebare imprecisă, pe care le-a lansat-o unul dintre părinți. Spre exemplu, în timp ce întreaga familie stă în jurul mesei, înainte de a se înfrupta din bucate, tatăl îl întreabă pe băiețel: „Te-ai spălat pe mâini?” „Da, m-am spălat”, îi răspunde acesta. Deși, în fapt, micuțul nu a mințit, acest lucru s-a petrecut ieri.

În concluzie, ceea ce în ochii adulților poate avea fizionomia unei minciuni, în realitate poate fi produsul fanteziei efervescente a copilului sau a modului său diferit de a percepe lumea.

Mijloace eficiente de combatere a minciunii

Cum trebuie să reacționăm noi, părinții, când cei mici ne mint? Este esențial să nu ne enervăm. Dimpotrivă, să rămânem calmi și să ne ferim să îl jignim pe copil prin apelative ca: „Mincinosule!” sau „Nerecunoscătorule!” Să presupunem că el a spart o vază scumpă. Nu este indicat să îi reproșăm: „Uite ce-ai făcut! Ai spart vaza!” Este important să creăm o atmosferă prielnică pentru ca el să mărturisească, fără reținere, adevărul. Putem să spunem, ca o constatare: „S-a întâmplat ceva cu vaza. Cum de s-o fi făcut țăndări?” Amenințarea cu pedeapsa îl va încuraja să mintă în continuare, din dorința firească de a scăpa de consecințele ascunderii adevărului.

De asemenea, trebuie să îi arătăm copilului că îl apreciem atunci când spune adevărul. Nu trebuie să îi reproșăm că minte, dacă nu este evident că a avut intenția să înșele pe cineva. Ne putem imagina o situație în care o fetiță îi spune partenerei ei de joacă: „Ieri, tata mi-a adus 100 de ursuleți, toți numai pentru mine! O să construiască și o cameră la noi în casă, ca să stea și ei!” În acest caz sunt evidente atât absența intenției de a minți, cât și dorința ei de a se lăuda.

Pe măsură ce copiii cresc, părinții trebuie să învețe să le arate, cu răbdare, diferența dintre fantezie și realitate. Noi, părinții, la rândul nostru, trebuie să învățăm să nu confundăm realitatea cu dorințele noastre intime, ci să ne acceptăm copiii așa cum sunt, nu cum ar trebui ei să fie după standardele noastre ideale. Evoluția psihologică a copiilor ne arată că la vârstele mici, ei nu își pot aminti tot timpul regulile pe care noi le cerem să și le însușească și nu pot spune întotdeauna adevărul.

Din perspectiva psihologiei vârstelor, ne putem pune întrebarea: cum recunoaștem că un copil, chiar dacă minte, a ajuns să înțeleagă, totuși, diferența dintre adevăr și minciună? Doctorul Burton White, specialist în psihologia copilului, ne oferă următorul sfat practic: „Dacă remarcați o curbă în colțul gurii copilului, care seamănă cu un zâmbet, deși nu este unul plin, procesul de gândire a copilului s-a maturizat și el își dă seama nu numai că a făcut o prostie, ci și că nu spune adevărul despre ea”. Această conștientizare începe să se manifeste în jurul vârstei de 3 ani. Părinții trebuie să înțeleagă și următorul aspect: chiar dacă un copil spune câteva minciuni, el nu trebuie tratat ca un „mincinos patologic” fiind­că, în realitate, nu a devenit unul.

În procesul educației trebuie să punem accent nu pe pedepse, ci pe rezolvarea problemei care a apărut. Să ne imaginăm următoarea situație. O mamă îi reproșează băiețelului ei că uită, în mod repetat, la grădiniță o bluză. Într-o zi, el îi răspunde mamei sale, la întrebarea „ai adus acasă bluza?” printr-o minciună evidentă: „Doamna educatoare i-a dat-o altcuiva”. Mama sa își reprimă impulsul de a-l acuza că minte, și de a-l pedepsi, și se concentrează pe găsirea unei soluții. I se adresează, calm, fiului ei: „Chiar ai nevoie de bluză. Ce-ar fi să-ți pun un bilet pe ghiozdan, în care să-ți amintesc să o aduci mâine acasă?” După câteva momente de gândire, băiețelul vine cu o soluție proprie: „Mami, hai mai bine să-mi leg un șiret de deget ca să-mi amintesc. Bert (un personaj dintr-o emisiune pentru copii, „Strada Sesame”) făcea așa când uita să cumpere fulgi de ovăz”.

Mai există un mijloc eficace în combaterea minciunii: le putem povesti copiilor despre anumite întâmplări din viața noastră în care, deși ne-a fost greu să rostim adevărul, am decis să fim sinceri, asumându-ne conse­cințele.

Principalele atuuri ale pă­rinților în înfruntarea tendinței copiilor de a minți rămân exemplul personal, pozitiv, pe care li-l oferim, reacțiile cumpătate în contexte de viață care favorizează reacțiile de mânie și înțe­le­gerea de care dăm dovadă în relația cu propriii copii.