Opreşte ciclul gândurilor disfuncționale

În fiecare zi, văd oameni închistați în rușine și vinovăție, emoții cu o energie joasă, care aruncă în deznădejde. În acest fel apar convingeri de tipul „nu merit să am o viață bună”; „nu reușesc nimic din ceea ce mi-am propus”; „viața mea e un eșec” și multe alte gânduri care, în mod evident, conduc la emoții negative disfuncționale, precum deprimare, anxietate, furie, remușcări. Este cazul să spui stop!

Oprește ciclul de gânduri disfuncționale, chiar dacă este un exercițiu greu, solicitant rațional și emoțional. Un principiu simplu ne spune să schimbăm modul în care gândim și se va schimba modul în care ne simțim. Începe, doar începe, și treptat îţi vei da seama ce anume este nevoie să schimbi pentru a-ți fi mai bine.

Pe umerii noștri se află povara devenirii, adică responsabilitatea de a descoperi cine suntem, ce vrem, ce ne place, care este misiunea noastră pe pământ. Mai multe identități, sub aspectul complexității, înseamnă mai multe povești, care descriu în valențe mai nuanțate ce este existența.

De ce iubesc cuvintele, m-am întrebat? Pentru că ele reprezintă spațiul libertății, nu au granițe, culoare sau tabuuri, cuvintele au doar o voce și un mesaj care vorbesc despre o identitate. Cuvintele sunt libertate de expresie, cuvintele sunt libertate de exprimare, cuvintele sunt spațiul în care ne întâlnim.

„Adevărata fericire este să urci panta”

În poemul „Păpușa”, scriitorul columbian Gabriel García Márquez, după ce a fost diagnosticat cu cancer, exprimă reflecțiile unei vieți trăite conștient: „Dacă Dumnezeu ar uita pentru o clipă că sunt o păpușă de cârpă și mi-ar dărui o fărâmă de viață, probabil nu aș spune tot ce gândesc, dar cu siguranță aș gândi tot ceea ce zic. Aș aprecia lucrurile nu prin ceea ce valorează, ci prin ceea ce semnifică; aș dormi puțin și aș visa mult, deoarece cu fiecare minut în care închidem ochii pierdem 60 de secunde de lumină; aș merge când alții se opresc, m-aș trezi când alții dorm; aș asculta când ceilalți vorbesc și cum aș mai savura o înghețată cu ciocolată! Dacă Dumnezeu mi-ar dărui puțină viață, mi-aș pune haine simple, m-aș întinde la soare, lăsând la vederea tuturor nu numai corpul, ci și sufletul meu.

Doamne, dacă aș avea o bucățică de viață… Ți-aș scrie toată ura pe o bucată de gheață și aș aștepta să iasă soarele; aș picta pe stele un poem de-al lui Benedetti, cu un vis al lui Van Gogh; și un cântec al lui Serrat ar fi serenada, pe care aș oferi-o lunii; aș uda trandafirii cu lacrimile mele ca să simt înțepătura dureroasă a spinilor și sărutul vindecător al petalelor; Doamne, dacă aș avea un crâmpei de viață, nu aș lăsa să treacă o zi fără să le spun oamenilor pe care îi iubesc că îi iubesc; aș convinge fiecare femeie sau bărbat, spunându-le că sunt favoriții mei, și aș trăi îndrăgostit de iubire; le-aș arăta oamenilor cât de mult greșesc dacă cred că nu se mai îndrăgostesc când încep să îmbătrânească, neștiind că, de fapt, îmbătrânesc atunci când nu se mai îndrăgostesc; unui copil i-aș da aripi, dar l-aș lăsa să învețe singur să zboare; pe cei în vârstă i-aș învăța că moartea nu vine odată cu bătrânețea, ci odată cu uitarea; am învățat atâtea lucruri de la voi, oamenii; am învățat că toată lumea vrea să trăiască pe culmea muntelui, neștiind că adevărata fericire este să urci panta; am învățat că, atunci când un nou-născut strânge în pumn pentru prima dată degetul tatălui său, îl va ține strâns pentru totdeauna; am învățat că un om are dreptul să-l privească pe altul de sus numai atunci când îl ajută să se ridice; am învățat atâtea lucruri de la voi, dar de fapt nu-mi vor folosi mai deloc, căci, din nefericire, când mă vor pune în cutia aceea, o să mor”.

Un filosof spunea că una dintre cele mai mari greșeli ale noastre este aceea de a crede că avem timp. Mereu credem că avem timp, însă timpul este o resursă finită, care se epuizează mai repede decât ne dăm seama, aşadar nu trebuie irosit.

Aş vrea să înțeleg tăcerile

Una dintre provocările vieții este să pui întrebările corecte și să ai, apoi, răbdarea ca răspunsurile să vină înspre tine, fie prin experiență, fie prin căutare personală. Faptul că lumea este complexă nu ar trebui să te oprească vreo secundă din a căuta răspunsuri, chiar dacă acestea sunt complicate și nuanțate, pe alocuri. Aş vrea să înțeleg tăcerile lui Dumnezeu atunci când am curajul să-i pun, cu smerenie, întrebări grele; să înțeleg tăcerile oamenilor atunci când viața îi surprinde cu diferite situații paradoxale, când schimbările care se întâmplă în mediul lor îi iau pe nepregătite, când trăiesc crize existențiale și totul se schimbă, sub presiunea problemelor sau incertitudinilor; doresc să înțeleg tăcerile vieții, când tot ce am construit se năruie și trebuie să mă reinventez sub presiunea unei noi realități.

Tăcerile sunt importante, sunt reconfortante. Tăcerile au un mesaj, sunt o expresie a înțelepciunii, de cele mai multe ori. De aceea, te îndemn să te opreşti din încercările de a demonstra ceva, cuiva. Personal, am încetat să mai demonstrez lumii ceea ce sunt, să dovedesc ceva, cuiva, într-o formă sau alta. Am încetat să demonstrez de ce sunt vrednică de a fi iubită.

O viață întreagă m-am luptat să demonstrez. O viață întreagă am crezut că dacă sunt mai bună, voi fi mai văzută sau mai iubită. Dacă un om vede lumina din tine, o vede și dacă te afli în cel mai adânc noroi, dacă nu o vede, poți să fii pe cele mai înalte culmi. Dacă ochiul tău este rău, vei fi orb la binele din tine, din celălalt, din lume. Dacă ochiul tău este rău, nu poți vedea nicicum lumina. De aceea, oprește-te din a demonstra ceva, cuiva! Ai obiectivele tale, viața ta, ai locuri pe care dorești să le vezi, lucrurile pentru care mun­cești… Este necesar să te focalizezi pe tine și pe ceea ce te împlinește.

Dezvoltare, şi nu perfecţiune

E atât de greu să stai cu rănile la vedere… să vorbești despre tine, să te expui judecății celorlalți, datului cu părerea despre viața și deciziile tale… Viața nu este, însă, despre aparența de perfecțiune, ci despre faptul că suntem împreună pe același drum, oricât de dificil sau provocator ar fi el. Este motivul pentru care accentuez importanța relațiilor inter­umane și a duioșiei, ca „simțire gingașă, delicată, pornită din inimă”, aşa cum o explică dicţionarul.

Duioșia este atunci când inima ți se lipește de un om cu bunătate; când al tău căţel se bucură din toți porii că te vede; este un desen pe care-l primești de la un copil în care-ți spune că te iubește. Duioşia este o îmbrățișare caldă după o zi grea; este insuflarea speranței atunci când ești frânt/ă; este îmbrățișarea iertării; lacrima transformată în zâmbet. Duioșia este nejudecarea semenilor și acceptare; este încrederea că vulnerabilitatea ta e văzută și ești în siguranță.

Fiecare context, fiecare zi, fiecare relație vin cu provocările lor de a ne transforma în oameni mai buni, de a evolua și înțelege ce este important să facem în viață. Progresul, dezvoltarea, sensul, relațiile sunt scopurile, nici­decum perfecțiunea.