Puterea revigorantă a iertării

Lumea în care trăim ne oferă numeroase prilejuri de a ne simți nedreptățiți. Sentimentul că ni s-a făcut o nedreptate ne diminuează bucuria de a trăi și ne poate împiedica să îl iertăm pe cel care ne-a nedreptățit.

Potrivit psihiatrului Gerald Jampolsky, lipsa iertării este „sinonimă cu cramponarea de teamă, de mânie și durere”. Omul care nu iartă rămâne prizonierul trecutului său și al întâmplărilor care i-au provocat suferință. Își pierde libertatea și pacea lăuntrică. Neiertarea provoacă o serie de emoții negative (resentimentul, furia) care au efecte somatice: afectează circulația sângelui și sistemul nostru imunitar, ne stresează inima și toate organele corpului.

Există experiențe traumatizante în urma cărora persoana care le-a trăit are nevoie de mult timp și de ajutorul celorlalți (al psiho­terapeuților) pentru a se elibera de emoțiile negative care l-au marcat și pentru a dărui iertarea.

Iertarea este un proces de durată, nu un act voluntar de o clipă. Este un exercițiu, o deprindere pe care o dobândim în timp. Pentru a-l ierta pe cel care ne-a rănit trebuie să conștientizăm, să punem în balanță avantajele iertării și dezavantajele neiertării. Dacă vom ierta, ne vom câștiga libertatea interioară, vom fi din nou deschiși spre experiențele și întâmplările pe care ni le rezervă viitorul. Vom înceta să înmulțim suferința, vinovăția, frica. În plus, vom redobândi prețioasa pace sufletească. Dacă nu vom ierta, vom rămâne atașați suferinței, trecutului, urii, mâniei, impulsului de a ne răzbuna, de a răsplăti răul cu rău.

Un alt lucru important în procesul iertării este să conștie­n­tizăm gândurile și convingerile personale pe care le întreținem și care ne împiedică să iertăm. De obicei, credem că este drept să nu îl iertăm pe cel care ne-a rănit și că neiertarea noastră este o pedeapsă binemeritată. Ne temem că, odată iertată, persoana respectivă ne va răni din nou. Credem că cel care iartă demon­strează prin aceasta că este o ființă slabă, lipsită de stimă de sine. De multe ori considerăm că dacă nu îl vom ierta pe cel care ne-a produs rana, în acest mod îl vom ține la distanță.
Iertarea, pentru a fi totală și eficientă, trebuie să fie precedată de o schimbare de perspectivă: trebuie să ne fixăm ca prioritate redobândirea stării de pace interioară și să înțelegem că de noi depinde să ne eliberăm de trecutul nostru dureros și de emoțiile distructive pe care le-a produs.

Al doilea pas presupune să luăm hotărârea de a ierta. Iertarea este un act conștient și voluntar.

De multe ori, când acordăm cuiva iertarea, ne autosugestionăm că am iertat. Iertarea noastră nu este totală. Îi transmitem, în formă verbală sau nonverbală, următorul mesaj: „Acum te iert, însă pe viitor o să mă comport mai rezervat față de tine”.

Pentru un creștin, a nu ierta pe cineva înseamnă să îți pri­mejduiești viața duhovnicească. Prin Taina Spovedaniei, Biserica ne oferă mijlocul ideal prin care ne putem elibera de povara neiertării. În plus, când ne este dificil să iertăm pe cineva, putem să medităm puțin la faptul că în adâncul ființei respective stă ascuns chipul dumnezeiesc. Sfinții Părinți văd o legătură între ne­putința de a ierta și ținerea de minte a răului. Sfântul Maxim Mărturisitorul ne sfătuiește: „Pentru ținerea de minte a răului, roagă-te pentru cel ce te-a supărat și te vei izbăvi”.

Conștientizarea propriei stări de păcat ne ajută să ne iertăm semenii. Părintele Dumitru Stăniloae scrie: „Iertarea este legată de înțelegerea slăbiciunii celuilalt și a propriei noastre slăbiciuni, de nevoia pe care o avem de celălalt. De ce să nu-l iert pe celălalt, când eu însumi mă simt plin de păcate?”