Pe Alexandru Ilinca, sau nea Sandu, cum îi place să fie numit, l-am cunoscut la Sibiu, la un eveniment de promovare a produselor tradiționale și a meșteșugurilor vechi, în cadrul programului „Sibiu - Regiune Gastronomică Europeană 2019”. Peste tot unde merge prin țară duce cu el vechiul meșteșug al opincăritului, dar și pe cel al confecționării de căciuli, genți, curele și chimire.
Nea Sandu cucerește românii prin darul său de povestitor, așa cum bunicii noștri ne fascinau în copilărie cu basmele din popor, cu amintirile din vremuri îndepărtate, cu umorul frust, cu blândețea și înțelepciunea lor. Așa cum a făcut și în alte părți ale țării, nea Sandu a adus la Sibiu, preț de câteva zile, lumea meșteșugarului de la sat, a opincarului, a confecționerului de căciuli, genți din piele, curele și alte obiecte. Vine din comuna Orlești, județul Vâlcea, un sat aflat între orașele Râmnicu Vâlcea și Drăgășani. „La noi la poartă trece trenul și oprește în halta Orlești. La noi în sat mi se spune «Lisandru a lu’ Ou». L-am întrebat pe taică-meu de ce i s-a spus «Ou». El mi-a zis: «Au văzut că am capul mai lunguieț și seamănă cu un ou». Sunt hâtri la țară oamenii și cum găsesc o chestie care li se pare mai așa, nelalocul ei, dau poreclă. Dar sunt bune și poreclele, că-i identifici mai ușor pe oameni. Existau rubrici în ziare pentru porecle, chiar și acum cred că mai sunt în anumite situații. Sunt documente în care scrie porecla”, spune nea Sandu.
Meșteșugurile, deprinse în familie
Nea Sandu își amintește cu nostalgie de anii copilăriei, atunci când vedea la părinți cât de pricepuți sunt în cele ale gospodăriei. Povestește cu drag tot ce se făcea în bătătura sau în casa de altădată din satul său. „Multe meșteșuguri se practicau în gospodărie, în familie, pentru că făceau parte din existența omului. Omul își confecționa, la nivelul lui, lucruri de care se folosea. Își confecționa târnele acelea de cărat, știu că taică-meu desena întâi pe pământ și punea apoi răchitele și împletea pe lângă ele în sus, acolo bătea cu coada unui ciocan sau cu o greutate, apoi aduna fundul și după aceea căra porumbul și ce mai avea de cărat. Pe urmă, femeile își făceau îmbrăcămintea la război, cu lână, fiecare cum putea. Ai mei nu aveau oi multe, aveau vreo zece, dar din alea își făceau îmbrăcămintea”, povestește nea Sandu.
Tatăl său, opincarul satului
Tot în acei ani minunați a văzut pentru prima dată cum se fac opincile. Tatăl său avea să devină cel mai iscusit și căutat opincar din sat. Iar acest lucru i-a influențat destinul micuțului Alexandru. „Fiecare își confecționa opincile în familie, dar femeile dintotdeauna au fost mai curioase, mai cu pretenții, se întâlneau la anumite evenimente și se uitau una la alta, la îmbrăcăminte, și au văzut că maică-mea avea opinci mai frumoase decât celelalte și întrebau cine le-a făcut. Maică-mea le spunea că tata. Se ducea femeia acasă la bărbat și zicea: «Uite, Constanța lu’ Ou ce opinci are, și tu, care te credeai mare deștept, uite ce urâte le faci!» Și-n felul acesta veneau la taică-meu să le lucreze și, la un moment dat, a fost considerat opincarul comunității. Se scula la patru dimineața să facă opincile până se lumina de ziuă, ca să nu strice ziua de muncă, să meargă odată cu lumea la câmp. Și făcea o pereche de opinci din piele de porc. Nu le lua bani, ori îi dădeau o sticlă cu lapte, ori îi mulțumeau, și taică-meu avea satisfacția că te apreciază cineva și te caută pentru un lucru pe care îl faci bine și asta parcă te încurajează, te simți util și-ți dai seama că ai și tu valoarea ta”, mai spune nea Sandu.
Prima opincă, la șase ani
Crescut în casa iscusitului opincar din sat, Alexandru a călcat repede pe urmele tatălui său. După cum mărturisește, îl minuna de-a dreptul succesul pe care îl avea tatăl său în sat cu opincile făcute în casă. „Când vedeam că vin oameni la tata și aveau discuția asta că acela vrea opinci, mă gândeam că e și tata cineva dacă îl caută să le lucreze, că eu îl știam un om simplu, de se ducea la muncă. Îi creștea valoarea când vedeam că se întâmplă așa ceva, fără să aibă o meserie care era recunoscută până atunci. Pe la șase ani am făcut și eu, dar la nivel de copil, nu pot să zic că erau în bune condiții. Am tăiat o bucată de postav și am făcut primele opinci. Pielea de porc nu era pe toate drumurile”, continuă nea Sandu.
Argăsitul, tăbăcirea ecologică a pielii
Sute de oameni au avut posibilitatea să afle de la nea Sandu cum se fac opincile datorită deschiderii sale spre împărtășirea acestui meșteșug cu românii de azi, care nu mai știu mare lucru despre tradiționalele îndeletniciri. Ca în orice alt meșteșug, ne explică nea Sandu, totul începe cu pregătirea materialului, în cazul nostru o etapă care corespunde cu un moment important din viața unei gospodării: tăiatul porcului. „Ca să faci opinca, nu pârlești porcul după ce l-ai sacrificat. Pielea de pe spate e cea mai bună pentru opinci, cu cea de sub burtă n-ai ce face, că se rupe imediat. Bărbierești pielea cu un cuțit ascuțit, trasezi cam 20 de centimetri lățime și după aia apuci de la capăt și tragi să-l desfaci, că pielea de pe grăsime se scoate ușor. Ai obținut acest material și pe urmă nu-l faci opincă în stare crudă, că dacă-l faci, nici nu-ți permite să-l lucrezi, că atunci când strângi cu nojița, când tragi, se rupe, trece prin el. Pielea trebuie trecută printr-un proces de prelucrare și conservare în același timp. Acela se numește «argăsit». E o metodă primitivă, cu coajă de arini. La noi în zonă sunt mulți arini. Coaja aceasta de arin trebuie recoltată când nu mai e vegetație, când e în hibernare, că are un conținut bogat de tanin. Dacă guști coaja, îți încrețește limba. Dacă e în vegetație, taninul e direcționat în frunze, în rămurele și nu e concentrația așa mare. Să nu credeți că ne apucăm de jupuit arinii pentru a argăsi opincile, ci când îi tai pentru foc atunci iei coaja, dar imediat, că dacă e uscată, nu mai e bună. O fierbi în apă până capătă culoarea cafelei, o culoare închisă, apoi pui pielea și o ții cam o săptămână, o mai mesteci ca să se prindă uniform acea soluție. Această prelucrare îi redă elasticitatea și rezistență și nu mai permite dezvoltarea microorganismelor, taninul acela nu le place larvelor, insectelor și nu se apropie de ele. Pe parcurs, oamenii au crescut pretențiile și au inventat tăbăcitul, care e făcut în fabrici, e chimic. Argăsitul este vegetal, ecologic”, explică nea Sandu.
„Nu e mare lucru”
Pielea pregătită astfel așteaptă apoi să devină opincă. Tăiate în forme dreptunghiulare, bucățile de piele de porc sau mai rar de vită sunt trasate cu niște semne, se dau găuri, se adună la călcâi și iau forma opincii. „Nu e mare lucru, dar lucrurile, oricât de simple ar fi, dacă nu le știi, ți se par complicate sau imposibile, iar cele complicate, dacă ai detalii și noțiuni despre ele, ți se par simple, că știi să le faci. Opinca din piele de porc ținea un sezon: de când le încălța toamna, până primăvara se rupeau. Ei își puneau piele sau fân ca să nu le fie frig, și mulți întrebau dacă nu intra apa. Păi, problema era nu că intră apa, ci să nu stea apa, că ei le încălțau de nevoie și normal că mergeau cu ele la muncile agricole. Acum, în papuci moderni, dacă stai pe loc, normal că te ia frigul”, spune nea Sandu.
Colecția de opinci
După ce arată cât de simplu este să faci o opincă, nea Sandu se laudă cu impresionanta sa colecție de peste 100 de bucăți, foarte vechi, făcute din diferite materiale. Pe lângă cele „clasice” din piele de porc sau de vită, nea Sandu are opinci și din alte materiale. „Am opincă din tablă despre care știți doar din basmele lui Ispirescu. A purtat-o nevasta fierarului din sat, are uzură. Auzisem că există așa ceva, nu dădeam de ea și până la urmă am găsit-o. Eu pun uneltele în ea că mi-e mai ușor. Fierarul lucra cu foc și, ca să nu-l ardă, s-a gândit să-și facă așa ceva. E făcută din două părți prin nituire, că nu aveau aparat de sudură, dar nici nu ieșea atât de estetică dacă o sudau. Am opincă din al Doilea Război Mondial, captură de război de la o roată de motocicletă nemțească, mi-a dat-o băiatul celui care a fost pe front din Bărbătești, Vâlcea. Am și din cauciuc de la Dacia 1100, uite aici scrie pe ea «Victoria Danubiană». Am opinci de 140 de ani. Le-a făcut omul în casă și așa le-a purtat. Dacă era ciobanul pe munte, cu briceagul dădea niște găuri, avea materia primă și făcea acolo. Nu găseai anvelope pe toate drumurile, că astea erau în perioada interbelică, atunci s-a dezvoltat prelucrarea cauciucului, până atunci n-a fost. Cine avea așa ceva era considerat om mai de vază, că avea opinci de cauciuc. Din roată mai rămânea o margine și, ca să nu se arunce, ce s-au gândit să facă: au desenat pe forma asta și aveau resturi de material, și le-au prins de o ramă cu niște cuie și așa a apărut papucul”, ne explică Nea Sandu.
Cine mai poartă opinci
Evident mâhnit că opincile nu se mai poartă ca odinioară, mai ales că arheologii au descoperit unelte pentru confecționat opinci încă dinaintea erei noastre, nea Sandu ne spune unde a mai întâlnit oameni care poartă încă opinci și cât de bune sunt acestea pentru anumite categorii de oameni. „La noi în sat nu prea mai are cine să poarte opinci, au murit bătrânii. Până acum 20 de ani se purtau opinci. Am mai întâlnit opinci la Baia de Aramă, face cineva din cameră de roată de tractor. Au fânețe și se duc pe munte, și dacă au încălțăminte cu ramă se luxează piciorul, că sunt pietre și fuge piciorul într-o parte. Dar mai sunt care cumpără. Mai sunt copii care dau la școlile de artă. Am mai întâlnit vânători cărora li se îngreunau picioarele de la noroiul de pe încălțăminte. Mai sunt unii de la ansambluri care vin să le fac opinci. Au venit și călugări de-au luat opinci. Făceau concursuri de rezistență, își dădeau întâlnire într-o anumită parte a muntelui, plecau din puncte diferite și spuneau că n-au găsit încălțări care să reziste la pretențiile lor. Au văzut un documentar din America cu niște încălțăminte asemănătoare cu opincile. Le-am făcut, i-am întâlnit și au spus că este cea mai bună încălțăminte pentru ce le trebuie lor”, spune nea Sandu.
Opinci dăruite prințului Charles
L-am întrebat pe nea Sandu dacă merge și în străinătate să prezinte acest meșteșug vechi. Cu mândrie spune că a avut peste 20 de invitații de la oameni de rang înalt și de la autorități de peste granițele țării, dar le-a refuzat pe toate. „Nu mă regăsesc, nu e locul meu acolo”, mărturisește nea Sandu. În schimb, mulți străini au avut posibilitatea să-l vadă la lucru în cadrul atelierelor organizate la muzee sau în alte locuri. „Am oferit opinci prințului Charles, președintelui Macron, soției lui Joe Biden, președintelui Iohannis, multor ambasadori, miniștri, oficialități. A doua zi după vizita prințului Charles la București, a venit un cetățean englez la mine și tot îmi explica ceva. Eu nu știu engleză și nu înțelegeam. A venit un român care știa engleză și îmi zice: «Dom’le, ar fi onorat dacă ar face o poză cu matale, că a venit cu avionul azi-noapte din Anglia pentru asta. Toată presa din Anglia e cu poza matale și cu prințul Charles când i-ai oferit opinci și s-ar bucura să pozeze, să pună și el pe internet că s-a întâlnit cu cel care i-a dat opinci prințului Charles». Ai și satisfacții de-astea”, se amuză nea Sandu.
Căciuli de miel sau din piele de lup
Nu doar opincile sunt făcute cu dibăcie și cu mult suflet. Căciulile din piele de miel, din blană de lup, „ca-n Frații Jderi”, cum spune nea Sandu, sunt la fel de căutate și de apreciate de iubitorii de artă populară. „Căciulile se fac pe calapod, din piele de miel, de astrahan, din zona Moldovei. Astrahanul e în crețuri, caraculul e în valuri. Mielul nu trebuie să aibă mai mult de 3 zile, că altfel se desfac crețurile, îl linge oaia și nu mai e bun. Se prelucrează tot prin argăsire, dar nu cu arini, cu tărâțe și cu zer, se îndepărtează grăsimile și carnea, cu o unealtă ascuțită se răzuiește. Cusătura este pe dos, peste muchie. Nu tai cu foarfeca, că tai crețurile, pe dos o însemni și tai cu cuțitul. Când le îmbini, se așază frumos. Coasem, punem căptușeala, pe urmă o punem pe calapod pentru bătut, și bați de jur-împrejur cu ciocanul, ca să nu se cunoască unde a fost înnădită. Din blană de lup purtau oamenii înainte căciuli, dar le făceau mai primitiv”, ne mai explică nea Sandu.
Meșteșug pe cale de dispariție
O mâhnire profundă a lui Alexandru Ilinca este că nu sunt continuatori ai meșteșugurilor tradiționale. „Acest meșteșug îl promovez și îl continui, ca să nu dispară ca tradiție, pentru că este o meserie pe cale de dispariție. Am învățat sute de persoane să lucreze, dar nu lucrează pentru că vor să câștige bani, or din asta nu se scot bani mulți. Ajungi la o vârstă când cei din jurul tău te consideră o povară, dar când pleci în lume și vezi că mai ești bun de ceva, că ești util, uiți că mai ești la o vârstă. Fiecare dintre noi am mai putea face câte ceva din tradiții, din ce știm noi din familie, dar suntem mai comozi, nu mai dăm importanță. Eu, dacă am ales calea asta, am zis să mergem înainte, și sunt locuri unde sunt foarte apreciat, mai mult la muzee”, încheie nea Sandu.
