De mic copil, nu a ştiut decât să urce şi să coboare munţii. De unul singur. Asemenea unui pustnic care tânjeşte după o viaţă doar a lui, necondiţionată de nimeni şi de nimic. Rareori s-a lăsat însoţit de vreunul dintre membrii familiei sau de oamenii plătiţi să-i ţină de urât şi să-l ajute la treburi. Când cobora în sat, era văzut ca un haiduc, zdravăn, cu privire pătrunzătoare şi voce ca de tunet. Un adevărat om al munţilor. Pe timpul comunismului, munca îi era răsplătită, câştiga bani buni de păstrat la chimir. Chiar dacă în acele vremuri era cel mai înstărit om din satul sucevean Valea Stânei, a fost şi a rămas un om modest atât la vorbă, cât şi la port. Chiar şi acum, oamenii fac presupoziţii cu privire la averea lui Felix Clain. Un sas îndrăgostit de plaiurile româneşti şi de oile sale.
Prin munţi, cu noaptea în cap
Ca să ajungi la stâna sasului, trebuie să porneşti la drum dimineaţa, de pe la patru. Să-ţi iei om cu tine care să cunoască drumul peste munte şi un cal bun. Dedi, băiatul oierului, este o companie plăcută, un om deschis, care vorbeşte mai tot timpul. Trage din când în când cu nesaţ dintr-o ţigară şi povesteşte ba de una, ba de alta. Face haz de unul singur de mânzul proaspăt fătat de iapa care trage la căruţă, „un urechiat ca un iepure, negru şi urât. Nu ştiu cu cine seamănă aşa, dar abia aştept să crească şi să-l vând“. E mare iubitor de cai, dar un asemenea exemplar nu a mai avut în gospodăria lui. De toţi, are patru cai. Huţuli. Unul mai frumos ca altul. Averea lui.
E liniştită pădurea. De-abia se poate zări la un metru, miroase a cetină de brad şi se aud doar copitele calului certându-se cu pietrele. Un sentiment de siguranţă domină întreaga atmosferă, care pare desprinsă dintr-un vis frumos de copil. La un moment dat, povârnişul muntelui se îngreunează, calul nu mai poate trage căruţa şi suntem nevoiţi să urcăm stâncile pe jos. E bine şi aşa, că începe să se lumineze. Pârâiaşe subţiri, ca venele de pe antebraţ, curg parcă dinadins să înece drumul şi-aşa măcinat de ploile din vară. Trebuie să ai picioare de acrobat şi ceva din agerimea copilăriei ca să te poţi feri de rădăcini, pârâiaşe, cioturi şi noroaie amestecate cu resturi vegetale. Ghebos munte! O grămadă de pripoare apar unul după altul, parcă înmulţite de vrăjitoarea cea rea din poveste, numai să fie spre necaz călătorului. Calul e asudat şi se forţează peste puteri să poată căra greutatea din spate şi să-şi înfigă copitele în pământul stâncos. Blacky, câinele stăpânului, pare cel mai antrenat pentru un asemenea tur de forţă. Întotdeauna în faţă cu câţiva paşi buni, mai gustă dintr-o iarbă ţepoasă, să-i treacă durerea de burtă, mai aruncă o privire îndărăt şi pleacă mai departe, nu înainte să-şi marcheze teritoriul explorat. Năravuri câineşti.
Sasul baci din pădurile româneşti
Au trecut mai bine de două ore şi jumătate de mers şi poieniţa în care trebuia să ajungem, locul care ne-ar fi dat de înţeles că suntem aproape de stâna ciobanului, se lasă ascunsă de trunchiurile groase ale copacilor. Încă puţin şi avem dedesubt, sub picioare, iarbă verde, iar deasupra, nori de ploaie care toarnă bine peste toată poiana. Încă o oprire la izvor, pentru a încărca câteva butoaie cu apă de dus la stână, încă un deal de urcat şi gata. Lătratul câinilor ciobăneşti dă de veste oamenilor că am ajuns. Trei dulăi, unul alb, altul cenuşiu şi un altul roşcat privesc nedumeriţi musafirii veniţi pe neaşteptate. Se zbat în lanţuri gata, gata să le rupă, dar sunt potoliţi de vocea dură a baciului, ocupat cu mulsul oilor. Stoarce cu două degete groase firul alb de lapte, sub şoprul acoperit cu draniţă, pe care cad neîncetat picături de ploaie. Încă vreo zece oi şi gata cu mulsul şi pe ziua de azi. 100 de oi, mulse zilnic, la care se adaugă vreo zece vaci bune de lapte, nu e lucru uşor. Cum nu e uşor nici să le porţi de grijă prin munţi, pradă animalelor sălbatice, sau să le aduni fân peste iarnă. Iarba trebuie cosită, împrăştiată, adunată în clăi şi apoi dusă la adăpostul pentru la iarnă. Nu o dată i s-a întâmplat baciului să se întâlnească cu urşii şi lupii pădurii, dar a scăpat de fiecare dată, păzit de câini buni şi de gândul la Cer.
Câţi dintre noi, cei de astăzi, mult prea grăbiţi şi dornici de îmbogăţire imediată, ar avea o asemenea răbdare şi forţă de a face toate aceste lucruri ca la carte, ca o profesie de credinţă. Oare din ce aluat sunt plăsmuiţi asemenea oameni, străini de toate invenţiile lumii moderne, care mai mult le dau bătăi de cap şi îi fac să-şi scuipe în sân de spaimă, decât să se bucure de avantajele aduse. Drept dovadă, Felix oierul, nu are nici măcar un radio la stână, cât despre curent electric nici nu poate fi vorba. „Câteva lumânări şi un felinar de mină luminează noaptea. Nu stăm mult, că suntem obosiţi. Cât să mâncăm şi, după aceea, ne culcăm. A doua zi o luăm de la capăt. Asta ne e meseria“, spune baciul.
Nu vrea să recunoască, dar pentru sasul din munţii Bucovinei e mai mult pasiune decât o simplă meserie. Se vede după cum îşi priveşte animalele şi după cum le îngrijeşte. Apoi, dacă nu ar fi dragostea pentru ele, bătrânul nu ar fi rezistat atâta timp izolat, mai ales că, astăzi, munca lui nu mai este plătită cum era odată. Nici nu ar putea re-nunţa la averea sa, clădită prin propriile forţe, cât timp laptele şi caşul oilor şi al caprelor pe care le creşte de când se ştie îl ţin puternic şi sănătos şi la 79 de ani. O vârstă pe care o păstrează în buletin, pentru că, după vioiciune, pare măcar cu 20 de ani mai tânăr.
La casa vecină cu cerul
A învăţat Felix pustnicul cu fiecare secundă petrecută în munţi despre viaţă, despre cât de puternic trebuie să fie omul ca să se poată lua la trântă cu destinul. Şi a ieşit învingător de fiecare dată, a fost bolnav cu picioarele, doctorii l-au operat, şi la scurt timp s-a reîntors la oiţele sale, fără să asculte sfatul medicului. Cu cizme de cauciuc în picioarele înfofolite, vară, iarnă, în ciorapi de lână, a făcut efort intens şi operaţia a recidivat la scurt timp. Cu greu l-au putut convinge cei ai casei să stea locului, să se refacă în voie. Până la urmă, n-a avut ce face, s-a supus, de gura celor doi fii, a fiicei şi a soţiei, Aurora. Cât timp a stat degeaba acasă s-a simţit ca un străin, de parcă ar fi fost în gospodăria altuia, şi nu în casa lui muncită de tânăr. Sufletul lui tânjea după răcoarea şi liniştea din cabana de lemn din munţi.
Când s-a încheiat perioada de convalescenţă, aproape că nici nu şi-a mai luat rămas bun de la familia sa, a pus mâncare într-o raniţă, o sticlă de tărie într-un buzunar, şi a plecat cu cal cu tot la casa lui, vecină cu cerul. O casă modestă, din bârne de lemn, cu un interior primitor, simplu, care adăposteşte cazane, ceaune de toate mărimile. În fund, agăţate de grindă, se lăţesc câteva tifoane curate, imaculate. Cu ele se strecoară laptele din care se face caş sau se dă la căruţa din sat, la colectat. Banii luaţi pe un litru din laptele bun şi proaspăt, transportat zilnic din vârf de munte de fiul baciului, costă aproape cât o pâine. Munca şi sudoarea bătrânului nu sunt luate în considerare, ori, poate, cei care colectează laptele de la ţărani gândesc că în fântânile acestora izvorăşte lapte pe gratis.
Bătrânul nu se plânge, culmea! Preferă să nu strice buna-dispoziţie cu discuţii care şi aşa nu îşi găsesc o rezolvare imediată şi nici nu are chef să dea vina pe unul sau altul. De parcă aceştia ar avea urechi să-l audă... Nici nu are nevoie, viaţa lui se ghidează după cu totul alte coordonate decât ale majorităţii. Nu-i place să se plângă ca un milog, are o demnitate de fier, şi pentru cât mănâncă gura lui şi a soţiei e mulţumit cu cât câştigă.
Icoana, boţul de mămăligă şi liniştea
În întunecimea camerei în care sasul a aprins focul şi a pus de mămăligă, se zăreşte într-un colţ, luminată palid de un fascicul de lumină intrată printr-o crăpătură, o icoană. Maica Domnului cu Pruncul Iisus. Acelaşi Dumnezeu, Unul singur, mare şi bun, prezent în casele oamenilor de la sat. Speranţa şi nădejdea descifrată în cele mai simple cuvinte şi simţăminte. Bătrânul se închină la icoană dimineaţa, când se trezeşte, înainte şi după ce mănâncă, şi seara la culcare. De multe ori i se întâmplă ca chipul Maicii Domnului să fie singurul care să-i ţină de urât cât timp e la stână. Singur în toată imensitatea, „zilele trec greu, mai ales de sărbători. Dar asta este, nu am ce face. Mi-e îmi place aşa, asta mi-am ales“, este de părere Felix ciobanul, care amestecă cu spor în boţul de aur din ceaunul în flăcări. Să tot fie vreo opt ceasul. Numai bine. Treburile sunt toate aranjate, vacile sunt în muntele de lângă stână, la păscut, e timpul ca şi stăpânul să-şi vadă de suflet. Mai rămân câinii, care trebuie hrăniţi, cu un pumn de mămăligă şi o găleată de zer, porţia de dimineaţă. Îl trimite pe omul pe care l-a plătit o vară întreagă să îl ajute. Omul acesta e mai mut decât pietrele şi rareori poţi citi vreo grimasă pe faţa lui întunecată. E mai mult o umbră de-a lui Felix, care execută întocmai ce i se comandă.
Nici stăpânul nu vorbeşte prea mult, preferă să lase mâinile să trebăluiască care încotro şi să asculte. Strecoară laptele proaspăt muls în vase mari şi curate. O parte îl toarnă în butoaie pentru a-l trimite în sat prin fecior, iar o altă parte o păstrează pentru caş şi urdă. Verifică laptele dintr-o oală mare, să vadă dacă s-a înăcrit, punând câteva linguri într-o cană cu spirt. „E bun, n-avea când să se înăcrească. A bătut vânt aseară, a dat ploaia. Afară a fost răcoare bine. De-acum vine toamna. A mai trecut o vară“, se îndură de cuvinte pustnicul cu oi. Odată cu anotimpul autumnal, bătrânul trebuie să coboare cu animalele la vale. Coboară în sat cu tot calabalâcul şi stă ca pe ghimpi iarna, acasă, atât îi e de drag singur, în munţi. Iarna, când toţi îl ştiu acasă, vin nepoţii, un frate de-al lui de la Iaşi, inginer, se adună cu toţii să-l vadă şi să „grăiască tăti cele“. Atunci se întind mese lungi, gospodăreşti, şi se veselesc cu toţii, mai ceva ca la nuntă. Totul cu măsură însă. Bătrânul nu este foarte larg la pungă, strânge banii pentru zilele negre, aşa a făcut o viaţă.
„Unde să mă duc? La oraş, să beau apă din perete?“
Pare puţin straniu cum un neamţ născut pe pământ românesc nu a avut niciodată dorinţa să rămână în Germania, pe care a vizitat-o de câteva ori, e drept, dar pe care nu a simţit-o niciodată aproape. Şi nu că i-ar fi fost greu să renunţe la oameni, la năravurile românilor, i-a venit greu să se despartă de averea sufletului lui: familia şi turmele sale. Unde să plece, de ce s-o ia de la capăt? Când el e stăpân aici peste atâtea pământuri şi animale, peste munţii care îl primesc de fiecare dată înapoi, şi peste inimile celor dragi. Nici nu ar putea trăi în altă parte: „Unde să mă duc? La oraş, să beau apă din perete? Aşa ceva nu pot înţelege. Eu aici m-am născut, şi pentru mine e de-ajuns ce am. Nu-mi trebuie decât sănătate bună, să mă ţâie Dumnezeu cât mai mult, să pot munci ca şi până acum“.
Ceea ce spune bătrânul, sfaturile pe care le dă celor tineri, sunt adânc respectate, iar deciziile care privesc toată familia nu se iau decât în prezenţa sau cu acordul lui. Îşi spun cuvântul experienţa de viaţă şi mintea limpede cu care judecă lucrurile. De la aerul oxigenat din munte i se trage şi de la învăţămintele pe care le-a tras din viaţă, an după an: „Omul trebuie să-şi trăiască viaţa aşa cum e. Să fie mulţumit cu cât are şi, dacă are răbdare şi se roagă la Cel de sus, va primi mai mult. Răbdare şi trezirea minţii, de asta trebuie să ţină cont omul, că nu se ştie când vine moartea cea neagră şi te ia. Te duce şi nu te mai poţi întoarce să repari cele rele“.
Din pragul stânii se pierd în zare munţii, păduri nesfârşite din care iese un abur alb, lăptos şi greu. Soarele e deja sus, dar fără forţă să poată încălzi căsuţa din bârne. Oile rumegă liniştite în ţarc. Aşteaptă să li se dea drumul la păscut. Câteva vase de muls se odihnesc pe o băncuţă de lemn, aproape zvântate de vânt. Înăuntru, în aburi de mămăligă şi fum, nu se aude decât zgomotul lingurilor plimbate prin străchinile din lut. O imagine pe cât de frumoasă, pe atât de fragilă, care riscă să devină o amintire numai bună de îndosariat într-un album fotografic.
