„Biserica din Rogoz, un buletin de identitate fără termen de expirare”

Biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” din satul maramureşean Rogoz a fost construită în anul 1663 din lemn de ulm, pe locul unei biserici mai vechi care a fost distrusă de tătari, în 1661. Din 1999 se află pe lista patrimoniului cultural universal UNESCO. Biserica îşi păstrează sacralitatea, aici au loc cununii şi botezuri ale unor credincioşi din ţară şi din străinătate care, după ce au fost fascinaţi ca vizitatori, se întorc pentru a trăi cele mai importante momente ale vieţii lor aici, în biserica străveche de la Rogoz.

Monument unic de arhitectură în Transilvania, biserica din satul Rogoz este un punct de atracţie pentru turiştii români şi străini, care o vizitează pentru frumuseţea ei, dar şi pentru specialişti sau studenţi, aici având loc şi tabere internaţionale de studiere a arhitecturii şi picturii tradiţionale.

Biserica ridicată la 1663 este un exemplu elocvent al geniului popular românesc. Comunitatea locală greu încercată de războaie, invazii şi epidemii de ciumă a avut ca obiectiv principal ridicarea unei noi biserici, după ce vechea biserică a fost arsă de tătari, în 1661.

Deşi nu era de mari dimensiuni, biserica era inima comunităţii, locul în care se întâmplau cele mai importante evenimente, locul unde toate înţelegerile erau respectate şi dreptatea era împărţită, povesteşte preotul paroh Ioan Hojda.

„Este o biserică pe cât de mică, pe atât de măreaţă. Ea arată trăinicia poporului român în aceste părţi (...) Bisericuţa este de dimensiuni mici, specifică bisericilor noastre, cu pronaos, naos şi Altar, dar are câteva elemente mai aparte”, a menţionat părintele paroh.

Uşa de acces este poziţionată pe partea sudică, nu pe partea vestică, cum ar fi normal. În pronaos nu există nici un geam prin care să pătrundă lumina înăuntru, astfel că uşa de acces permite iluminarea încăperii. De asemenea, se remarcă forma şi dimensiunea mică şi atipică a uşii: „Are câteva componente din stilul gotic, pentru că, inevitabil, erau şi în zonă astfel de elemente de arhitectură. Chiar s-au ­găsit ­câteva ­morminte aici, la limita între Rogoz şi Lăpuşul Românesc, ale unui cimitir celtic vechi de 1.000 de ani, în care s-au descoperit astfel de elemente”.

După cum a remarcat părintele Ioan Hojda, uşa este aşa de mică din mai multe motive: „Întâi de toate, când faci pasul în biserică, te smereşti, apleci capul şi iată că întotdeauna cel care intră, că este prea înalt, că este mai mic, are tendinţa de a se apleca. Chiar şi în ziua de astăzi, când uşile sunt normale, este tendinţa de a face o mică închinăciune la intrarea în biserică. Al doilea motiv este acela că tătarii aveau obiceiul să intre în biserici cu caii și fiind uşa mică, iar pragul destul de înalt, nu puteau intra, calul nu intră unde sunt locurile strâmte”.

În exterior se află frânghia sau funia vieţii, brâul care are în mijloc rozeta, aşezată, la Rogoz, doar pe latura sudică a bisericii: „Această rozetă închipuie viaţa, soarele, divinitatea. Funia reprezintă aspiraţia omului către Dumnezeu, viaţa noastră, iar ţelul final al omului este întâlnirea faţă către faţă cu Dumnezeu. De aceea şi în rozetă este prezentat simbolul creştinătăţii, crucea, ceea ce arată că fără Dumnezeu nu putem ajunge la destinaţia pe care ne-o propunem în această viaţă. Crucea are cele patru puncte ce reprezintă cele patru puncte cardinale, întreaga lume. La dreapta judecată toţi vor fi chemaţi”, spune părintele paroh.

În arhitectura bisericii şi în ornamentaţia sa, meşterii de atunci au introdus elemente de rafinament tehnic şi arhitectonic ce îmbină măiestria artistică cu simboluri şi învăţături creştine, la care se adaugă şi specificul local al tradiţiilor populare.

Un alt element aparte al bisericii din Rogoz sunt coloanele pe care este aşezat turnul, terminaţia lor având forma capului de cal, animal prezent în legendele satului.

„Această terminaţie este una mai atipică, cu o însemnătate preluată din tradiţia populară, dar care arată că acest animal, calul, a fost prezent în viaţa omului de la naştere până la moarte, astfel că se bucură de o apreciere mai deosebită. De asemenea, se remarcă şi turnul bisericii, de la baza lui, urcând către coiful din vârf se află o mică treaptă. Prima treaptă care se vede acolo are semnificaţia pasului făcut de om către veşnicie. Urcând, vedem coiful care are alte două mici trepte care îl împart în trei. Cele trei secţiuni care se formează reprezintă Sfânta Treime, iar cele două inele reprezintă cele două firi ale lui Hristos, care a fost om şi Dumnezeu”, explică părintele paroh.

În turn se află un foişor unde era aşezat clopotul care chema lumea la biserică, dar avea şi rolul de a anunţa când veneau cotropitorii. Oamenii se anunţau, semnalizau pericolul dintr-un sat în altul. De asemenea, după cum a remarcat preotul Ioan Hojda, „dacă am folosi şi un termen modern, turnul avea şi rol de GPS, pentru că după turnuri călătorii se puteau orienta, ştiau că acolo este o comunitate, unde pot să înnopteze”.

„Masa moşilor”

Foişorul mai are patru mici turnuleţe care arată importanţa satului în acea vreme şi câtă putere avea sfatul bătrânilor în localitate.

„Aici, la Rogoz, exista acest sfat al bătrânilor, iar cele patru turnuleţe arătau că acest sfat al bătrânilor putea să aplice inclusiv pedeapsa capitală, pentru că ei erau cei care judecau pricinile, problemele din sat. Nu am găsit nicăieri scrieri că ar fi aplicat această pedeapsă capitală cuiva. Sfatul bătrânilor se aduna la «masa moşilor», care este aşezată în exterior, pe partea nordică, unde şi acoperişul bisericii este mai mare pe acea latură pentru a acoperi masa. Dacă sfatul bătrânilor se aduna la biserică pentru a decide lucrurile bune, ei ştiau că Dumnezeu veghează şi că doar El poate să dea viaţă şi să ia viaţa şi nu condamnau la moarte în locul lui Dumnezeu. Totuşi, nu făceau rabat de la a pedepsi pe cei care greşeau”, a mai menţionat părintele paroh.

La „masa moşilor” mai aveau loc şi alte evenimente din viaţa comunităţii. Acolo oamenii erau nevoiţi să se împace, dacă se certau, discutau ce probleme îi frământau, în prezenţa, bineînţeles, a preotului.

„Trebuia să se împace, nu exista alternativă. La sărbătorile mai importante, oamenii mai înstăriţi ofereau mâncare celor cu stare materială mai precară. Aici era şi masa de pomană. În ziua de Paşti acolo mai avea loc un fel de act notarial între două familii. Aceste familii, prin semnul văzut care era strângerea mâinii peste masă, se ajutau reciproc un an de zile. Doar aici era valabilă înţelegerea, dacă o făceau în drum nu mai avea valabilitate. Ei se ajutau cu munca la câmp, cu bani, cu tot ceea ce însemna traiul de zi cu zi”, a arătat pr. Ioan Hojda.

Prin faptul că biserica era aşezată în mijlocul cimitirului, cei care veneau la biserică se rugau atât pentru ei, cât şi pentru moşii şi strămoşii lor. Legătura dintre cei vii şi cei plecaţi în lumea de dincolo nu era ruptă cu totul.