Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Reportaj Biserica monument UNESCO „Sfânta Parascheva”, inima comunităţii din Deseşti

Biserica monument UNESCO „Sfânta Parascheva”, inima comunităţii din Deseşti

Galerie foto (64) Galerie foto (64) Reportaj
Un articol de: Oana Rusu - 13 Oct, 2021

Biserica de lemn „Sfânta Parascheva” din Desești, judeţul Maramureş, a fost inclusă în 1999 pe lista patri­mo­niului mondial UNESCO şi este unul dintre cele mai reprezentative monumente specifice zonei Maramureșului din secolul al XVIII-lea. Este biserica cu cea mai bine conservată pictură şi care trădează un spirit identitar al Maramureşului. Şi astăzi este vatra vie în care se plămădeşte sufletul comunităţii.

Lăcaşul de cult a fost construit după 1717, când, conform tradiţiei locale, vechea biserică a fost incendiată la ultima invazie a tătarilor în Maramureş. Pictura a fost realizată în 1780 de către Radu Munteanu, zugravul din Ungureni, zona Lăpuşului, iar după părerea mai multor specialişti, pictorul Alexandru Ponehalschi ar fi cel de-al doilea autor, după cum a remarcat părintele paroh Ioan Ardelean, referin­du-se la analiza stilistică comparativă care atribuie pictarea iconostasului lui Alexandru Ponehalschi. „Este biserica cu cea mai bine conservată pictură, este prezentă în toate cele trei spaţii, Altar, naos şi pronaos. Este o pictură foarte vie, cu o abordare pastelată care trădează un spirit identitar al Maramureşului. Sub fumul care a acoperit pictura, atunci când a fost restaurată în perioada 1996-1998, s-a ascuns ceea ce se vede acum, pictura frumoasă şi profundă a acestei biserici. Este un stil postbizantin, într-o redare naivă, rusticizată, cu apropiere de arta populară decorativă a icoanelor pe sticlă. Este executată în tehnică tempera, cu abordare direct pe lemn, acel chit, grund care este tras pe suprafaţa lemnului are şi fâşii de pânză integrată doar între bârne”, a explicat preotul Ioan Ardelean. Pictura bisericii redă geniul popular specific acestei zone. „Este un program iconografic care te poartă într-o lume aparte a satului. În naos avem paralela între Vechiul Testament şi Noul Testament. (...) Scenele, prin aspectul contrastant, subliniază partea aceasta moralizatoare a ima­ginii, care este un vector înspre sufletul omului. Imaginea, un vector al credinţei, stârneşte reacţia binelui şi a frumosului, deopotrivă”.

Aşa cum spune părintele Ioan Ardelean, pictura este una intuitivă, pentru că nu se poate vorbi de o concepţie academică, însă „în simplitatea unei astfel de picturi se revarsă geniul popular nativ. Este o cunoaştere a erminiei şi o tradiţie a iconarilor, a atelierelor itinerante. Acest Ponehalschi, care semnează icoanele împărăteşti, pe la 1752 avea un atelier itinerant şi, probabil, avea şi ucenici în jurul lui. Se observă o mare maturitate în opera lui, o stăpânire a perspectivei, o abordare grafică complexă şi totul este aşezat într-o realitate care te poartă spre lumea ancestrală a satului, aşa cum vezi, mai ales la Judecata de Apoi, din pronaos, ca într-un palimpsest în care textul vechi dă viaţă şi celui nou, cultura laică a satului, tradiţia satului interpune mici elemente, unele chiar de ironie: lenea stă pe tron şi îi chinuie pe păcătoşi. Avem un personaj care merge spre iad cu trăsura, nu oricum, se respectă statutul social, iar la trăsura lui sunt juraţii, în loc de cai, care îl duc spre o destinaţie care e tuturor cunoscută, şi anume moartea şi judecata”.

Ca mesaj de revoltă socială, ocupanţii turci şi tătari figurează printre cei care treceau de-a stânga, iar Moise le arată drumul spre judecată, ca simbol al legii şi al dreptăţii. „Totul este în armonie şi frumuseţe, aşezat într-o anumită ordine care nu înspăimântă fără speranţă, ci întotdeauna credinţa e puterea care oferă şi soluţia. Morarul apare cu piatra legată de gât, pentru că s-a folosit de meserie şi a fost condamnat, dar avem şi pilda celor 10 fecioare, care sugerează că fiecare clipă poate să fie mântuitoare, dar şi pierzătoare, în acelaşi timp, că mulţi dintre cei dintâi pot să fie pe urmă, iar mulţi dintre cei din urmă pot să fie cei dintâi, adică totul se lucrează, nu e nimic pe deplin câştigat şi nu e nimic pe deplin pierdut în această realitate. O morală a satului, transpusă în teologie”, a subliniat pr. Ioan Ardelean.

Biserica a fost construită cu efortul comunităţii, mai ales al celor mai înstăriţi, gazdele satului, aşa cum sunt amintiţi, care au făcut danii pentru realizarea şi pictarea bisericii. Un efort mare al comunităţii, o dovadă a unei credinţe vii. „Se pare că greul favorizează mai mult caracterul omului şi atitudinea de jertfă decât binele pe care îl avem, deşi ne plângem mai mult de opusul lui astăzi”, afirmă părintele Ardelean.

Diaspora şi legătura de suflet cu biserica

Biserica a fost restaurată de mai multe ori în decursul timpului, unele lucrări fiind făcute înaintea includerii pe lista patrimoniului mondial UNESCO, în anii 1996-1998. De asemenea, în anul 2020, cu sprijinul Consiliului judeţean, s-a făcut schimbarea şarpantei, care era degradată. Comunitatea parohială este ataşată de lăcaşul de cult, prin care păstrează o legătură vie cu moşii şi strămoşii.
„Biserica aceasta ne reprezintă, ne încălzeşte sufletul, în ea sunt vibraţia satului şi toată legătura de suflet. Se constată un mare ataşament, care este şi firesc. Aceasta este singura biserică din localitate în care se slujeşte constant, care este în uzul cultului, care nu e degrevată de sarcini de o altă biserică nouă din comunitate. Astfel, sunt şi unele elemente care nu sunt de patrimoniu într-o biserică de importanţa celor aflate pe lista UNESCO, care sunt elementele din uzul cultului. Dar, în acelaşi timp, toţi turiştii care vin aici remarcă faptul că este o biserică vie, caldă, nu cu un iz de abandon. Viaţa pe care o are biserica dă un plus de farmec celor care vin, celor care sunt turişti şi care se transformă în pelerini, într-o astfel de biserică în care vin oameni din întreaga lume. Cei care vin trăiesc aici într-un timp fără timp, al satului fără ceas, al veşniciei, vorba lui Blaga”, a continuat pr. Ioan Ardelean.

Legătura de suflet cu biserica e păstrată şi de credincioşii care merg la lucru în străinătate. Aşa cum a remarcat părintele Ardelean, ei sunt totuşi legaţi de pământul acesta, au rădăcini, au sufletul aici, iar depopularea, îmbătrânirea satelor reprezintă o dramă care nu este încă pe deplin resimţită: „Aceste bisericuţe sunt simboluri ale dăinuirii, îi fac pe cei de aici să vibreze şi le oferă conştiinţă naţională şi identitate. Aici ştii cine eşti, în jurul bisericii eşti în port popular, eşti în cămeşa moroşană, ai cuminţenia pământului de aici, firească. Sunt simboluri ale dăinuirii şi strajă pentru dăinuirea neamului bisericile acestea. Numai că atunci când neamul nu mai e, se risipeşte, nu mai au cui să grăiască biserica, turla, clopotul care de pe colină cheamă la rugăciune”.

 

Citeşte mai multe despre:   patrimoniul UNESCO  -   Biserica Sfânta Parascheva Desești  -   Biserici din Romania