Biserica Obedeanu din Craiova, în perioada comunistă

Biserica Obedeanu a trecut prin numeroase încercări, ajungând chiar în pragul demolării. După cutremurul din 1977, parte din clădirile de patrimoniu ale orașului Craiova au fost grav avariate structural. Pe lista neagră a clădirilor condamnate la dispariție se număra atunci și Biserica Obedeanu, grav avariată seismic, socotită a fi „un real pericol pentru elevii școlii municipale”. Din rânduiala lui Dumnezeu, sfântul lăcaș a reînviat ca prin minune, o altă jertfă urmând să ducă mai departe testamentul boierului filantrop din Bănie. Cronica vie a evenimentelor de atunci ne-a relatat-o părintele Ioan Ioanicescu, preot paroh aici vreme de mai bine de trei decenii.

Părintele Ioanicescu a primit să facă parte din Comisia eparhială care, imediat după cutremurul din martie 1977, avea să verifice la fiecare biserică stadiul urmărilor marelui seism. La Obedeanu acesta era groaznic. Turlele erau în cădere, zidurile dădeau să se prăbușească, nu se mai putea intra în interior, incinta întreagă fusese închisă. Pe de altă parte, aici a existat o situație specială. Biserica, incinta întreagă, inclusiv terenul de sub ea, erau proprietatea Primăriei Craiova, încă din anul 1887, iar Primăria hotărâse deja să nu se mai încerce nici o restaurare, propunându-se demolarea totală. În acest sens, s-a interzis întocmirea oricărei docu­mentații tehnice, iar preotul a fost sfătuit să slujească la una din bisericile vecine. Exista de asemenea aici, în incinta mare, Școala Obedeanu, cu circa 500 de copii, care în timpul pauzelor ajungeau să se joace și prin curtea bisericii.

După 3-4 luni de slujire prin vecini, preotul Gheorghe Nicolaescu, parohul, a revenit „acasă”, a consultat și el un specialist, care i-a spus că „nu e cazul de demolare” și împreună cu un grup de enoriași au sărit peste gardul din zid (porțile curții parohiale fiind închise de autorități) și au început să săvârșească sfânta slujbă în curte, lângă zidul bisericii. Apoi, din deșeurile rămase de la demolările din cartier (grinzi, căpriori, lănteți, tablă etc.) au înjghebat o baracă pe latura de nord a curții, lângă zidul școlii, au mutat aici obiectele de cult și Sfântul Antimis (cu binecuvântarea ierarhului) și au început a se săvârși aici toate slujbele, inclusiv înmormântări și botezuri. Și a durat aceasta aproape patru ani, părintele și credincioșii lui sperând până la capăt în eliberarea minunată a unui deviz de restaurare de la Primărie.

În cele din urmă, temându-se să forțeze lucrurile și fiind stresat de mulțimea amenzilor care soseau în valuri pentru vina de a fi pătruns în incintă, preotul a trecut la pensie (avea 70 de ani).

Părintele Ioan a fost chemat de vlădica Nestor Vornicescu, care i-a explicat succint starea de lucruri, cerându-i să reflecteze la o detașare la această biserică. Cele ce reușise să facă la biserica din Bucuvăț în anii 1973-1974 și la Biserica „Sf. Ioan Hera” în anii 1977-1978 constituiau o garanție că știe ce are de făcut şi aici. Părintele a cerut răgaz 2-3 zile după care a revenit și a acceptat, cu condiția ca Mitropolitul să-i fie alături în această lucrare. A doua zi a venit la biserică, i-a convocat pe oameni și în circa 10 zile au dizlocat molozul din interior, au reașezat mobilierul, au acoperit găurile din podea cu covoare, au reașezat clopotul și toaca și în 21 mai, de ziua hramului, erau pregătiți pentru slujbă în interior. Vlădica Nestor a venit, s-a bucurat, l-a instalat și i-a urat succes, promițându-le enoriaşilor că le va sta alături.

Vrednicul stareț al Mănăstirii Frăsinei, Neonil Ștefan, ctitor al Bisericii Obedeanu

„Îl cunoșteam din vremea copilăriei pe venerabilul stareț de la Frăsinei, Neonil Ștefan. Era originar dintr-un sat de pe Valea Topologului (Argeș), învecinat oarecum cu satul meu natal, și îmi fusese pedagog la Seminarul din Curtea de Argeș, în anii 1953-1954. El a venit aici, a văzut amploarea lucrărilor, a socotit necesitatea lor și ne-a dat o sumă însemnată, ca ajutor, promi­țându-ne că va reveni (impresionat, vlădica Nestor a rânduit în ziua sfințirii ca numele marelui stareț să fie așezat alături de acela al ctitorului, păstrându-se în această rânduială până astăzi). Am apelat apoi la unele eparhii din țară, la unele mănăstiri, la unele parohii, la unii oameni cu dare de mână și mai ales cu dare de minte și de inimă. A ajutat Bunul Dumnezeu să putem găsi înțelegere chiar și la unele insti­tuții de stat, care ne ajutau în taină, trimițându-ne utilaje, materiale, lucrători etc. Amenzile curgeau, amenințările de asemenea, legitimarea și alungarea mește­rilor, deprecierea materialelor, toate acestea făceau ca lucrările să treneze, să afecteze chiar și calitatea în sine a lucrului. Faptul că echipele de lucrători se schimbau des, că nimeni nu-și putea lua răspunderea unei munci calitative, care să ducă la un final așteptat, toate acestea ne-au amărât zilele și uneori chiar ne îndoiam că vom ajunge la liman”, ne-a povestit părintele Ioan.

Rând pe rând, a fost consolidat întregul edificiu, s-a reînălțat turla de pe naos, s-a înlocuit acope­rișul greu din olane cu un acoperiș ușor din tablă zincată, s-a restaurat pictura (cu deviz și cu pictor restaurator), s-au reparat pardoselile, s-au introdus gazele, s-a instalat încălzirea centrală, s-a confecționat mobilier sculptat nou etc. Vreme de aproape patru ani a fost acolo un adevărat șantier și asta doar cu aprobarea vrednicului chiriarh. Aproape zilnic își făcea cale și poposea o clipă în poarta bisericii, ne zâmbea discret și ne făcea cu mâna semnul succesului. O parte din mulțimea amenzilor le-a achitat Mitropolitul din fondurile personale și destul de des, la ora prânzului, venea maica Aglaida și aducea de la Reședința chiriarhală provizii de hrană pentru muncitori.

Momentul sfințirii a fost cu siguranță o încununare a jertfei

Înainte de stabilirea datei de sfințire, era nevoie de un aviz de la Consiliul Culturii în legătură cu modul restaurării picturii, biserica fiind monument istoric. Și a rânduit Dumnezeu să vină omul potrivit: prof. univ. dr. Vasile Drăguț, unul dintre cei mai luminați intelectuali ai acelor vremuri, un om cu suflet mare, o bunătate de om! El i-a privit cu dragoste pe cei din biserică, i-a înțeles, a ascultat cu răbdare invectivele și sudalmele delegatului Primăriei, care acuza de „neascultare”, și a rostit calm și blând: „S-a făcut așa cum s-a putut și e bine că s-a păstrat ctitoria Obedenilor!”. Și a semnat actul de constatare în baza căruia a putut fi rânduită data sfințirii. Aceasta s-a săvârșit de către Mitropolitul Nestor în data de 14 mai 1986. A fost prezent și un grup de elevi de la Școala Obedeanu, conduși de profesoara lor de muzică, Mariana Turcitu, fiică a Basarabiei, bună cunoscătoare a cântărilor liturgice. 

Oameni destoinici în istoria parohiei

Profesorul și scriitorul Alexandru Firescu, fiu al epitropului Dumitru Firescu, vorbea cu ani în urmă de existența unei Cărți de Aur la această biserică, care a fost găsită. Părintele Ioan a continuat cu o altă carte, în care primul a semnat, firesc, Mitropolitul Nestor: „Cu admirație pentru lucrarea pastorală în această vatră de credință!”. În Carte au fost consemnate toate cele ce s-au înfăptuit, reînnodându-se firul istoric cu veacurile dinainte. Au scris aici, cu har de vrednici condeieri, diverși oameni de cultură ai Cetății: Alexandru Firescu, Ioan Pătrașcu, Toma Rădulescu, Tudor Nedelcea, Paul Rezeanu, Marian Budică, Tudorică Mihalache, actorii Ilie Gheorghe și Emil Boroghină, Ecaterina Ivănescu și alții. Nădăjduiesc că ea va rămâne funcțională și pe viitor.

Biserica și Școala Obedeanu în mijlocul evenimentelor din 1989

„Evenimentele din 1989 au însemnat și aici o descătușare, o destindere de minte și de suflet, o revenire în matcă a tradițiilor și rânduielilor străbune. Cei 527 de elevi ai școlii de alături au luat aminte că Obedeanu, ctitorul întregii incinte, își doarme somnul de veci aici, în biserica aceasta, și că a fost o vreme când și școala și biserica își duceau existența laolaltă. Iar la hramul din 21 mai 1990, cei 527 de școlari au venit cu brațele pline de flori și, în prezența dascălilor lor, le-au depus pe mormintele ctitorilor, cântând «Hristos a înviat!». Nu se mai săvârșise un asemenea ceremonial din anul de tristă amintire 1947, când școala s-a rupt de Biserică și de tradițiile ei. Din anul 1992 a început a se preda în școli ora de religie și am avut bucuria să constatăm că elevii se dovedesc foarte receptivi față de mesajul hristic”, îşi aminteşte părintele Ioan. 

Problema proprietăţii la Biserica Obedeanu

Situaţia proprietăţii era neclară încă din 1887, cu consecințe extrem de neplăcute: biserica, terenul de sub ea, anexele din curte erau proprietate a Primăriei, iar parohia putea doar să se folosească de acest spațiu, având în posesie doar obiectele de cult. Marele ctitor n-ar fi bănuit niciodată că se va ajunge la așa ceva, dar lucrurile au rămas aşa mai bine de un veac. „A ajutat Bunul Dumnezeu ca în anul 2004 să se ajungă la o înţelegere și Mitropolitul Teofan, în numele parohiei, a acționat în instanță Primăria și astfel, în baza dreptului de preempțiune, am dobândit hotărâre definitivă de intrare în posesie. Această hotărâre a devenit act de proprietate, în baza căruia am putut și noi să facem intabularea și cadastrarea ca proprietari și să avem, iată, dreptul să hotărâm și noi când trebuie și când nu trebuie să facem lucrări la propriul nostru lăcaș de cult”, a concluzionat părintele Ioanicescu.