În satul Ursoaia din raionul Căușeni, Republica Moldova, a renăscut aproape din ruină o frumoasă biserică din anul 1889 ce adună în jurul ei tot mai mulți credincioși. Lăcașul de cult este pus sub ocrotirea Sfântului Ierarh Nicolae și este păstorit de mai bine de opt ani cu multă dăruire de părintele Nazarie Ochișor. Recent renovată din temelii, biserica primește acum frumosul veșmânt al picturii bizantine, lucrările fiind aproape de final.
Biserica „Sfântul Mina” din Iași, un locaș al bunei înțelegeri
La sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Mina vă propunem o incursiune în trecutul uneia dintre bisericile mai puțin cunoscute ale Iașilor. Ridicat la începutul secolului al 19-lea, de comunitatea luterană, locașul a intrat în alcătuirea parohiei ortodoxe „Toma Cozma” în tulburele an 1945, după ce germanii s-au împuținat atât de mult, încât nu l-au mai putut îngriji. Apoi, așezat sub patronajul Sfântului Mina, a devenit parohie de sine stătătoare. Astăzi, în peisajul spiritual al capitalei Moldovei e unul dintre cele mai interesante edificii religioase.
O insuliță verde, în mijlocul căreia se zărește biserica înconjurată de ziduri dure, de piatră, face notă distinctă în perimetrul dintre bulevardul Păcurari și străduța Petru Poni de la poalele Copoului. De parcă un arhitect iscusit ar fi decupat un fragment din Iașii vechi și l-ar fi ferit în spatele betonului anost al blocurilor, ca să ne dea mărturie despre cum vor fi fost locurile și oamenii de pe aici altădată. Dar acest decupaj e la fel de ancorat în prezent, pe cât este de legat de propriul trecut. Căci Biserica „Sfântul Mina” are în permanență porțile deschise pentru comunitate. Așa am găsit-o, într-o zi de septembrie, când am intrat să văd cum s-a transformat locașul construit de nemții luterani, stabiliți în Iași încă din veacul al 18-lea, într-o biserică ortodoxă în toată regula. „Între atâtea betoane, biserica asta e ca o oază. Foarte multe familii de tineri au cheile de la biserică. Vin, se plimbă cu copiii, se roagă. Duminica, noi împărtășim minimum 70 de copii. Pentru mine e o bucurie să slujesc aici alături de părintele Bogdan Țifrea. Pentru că n-am avut acte pe biserică, n-am avut cum să ne concentrăm pe construcție, așa că ne-am focalizat foarte mult pe oameni. Suntem o comunitate deschisă”, spune părintele paroh Constantin Prodan.
Un element arhitectural distinct trădează apartenența inițială a bisericii: ogivele din zidurile laterale, specifice stilului gotic, apusean. Albul cald al pereților contrastează cu sobrietatea ferestrelor, într-o mixtură care nu deranjează, ci, dimpotrivă, potențează frumusețea.
În curtea largă e o pace blândă, de toamnă care încă nu se îndură să alunge căldura. Iarba nu și-a uscat decât vârfurile, lăsându-le să se aplece pios peste puținele morminte din jur. Pașii foșnesc printre frunzele care s-au grăbit să se desprindă din nucii de deasupra. Citesc, în trecere, inscripții tocite de vânturi și ploi: Johann, Anna, Hermina. Nume germane, săpate pe cruci de piatră, povești ale unor vieți șterse de buretele timpului de pe tabla istoriei. În dreapta, zidul cu care e împrejmuită curtea este în sine o poveste. Căci un preot care a slujit aici în perioada comunistă a încastrat în zid câteva dintre pietrele tombale din fostul cimitir luteran, salvând frânturi din memoria unei comunități care-a scris istoria meșteșugurilor pe vechea stradă a Păcurarilor vreme de un veac și jumătate.
Păcurarii, o stradă-model de conviețuire
Deși mahala mărginașă a Iașilor, Păcurarii au contribuit din plin la dezvoltarea orașului. Căci odinioară aici au existat numeroși meșteșugari, strada căpătând în timp o coloratură multietnică și multiconfesională. Au trăit în bună înțelegere, până pe la jumătatea secolului trecut, români, evrei, italieni, ruși și scapeți (n.r. – sectă religioasă de origine rusă, recunoscuți ca buni birjari), dar și germani.
Datele istorice arată că pe la 1800 comunitatea germană din Iași era deja închegată. „Membrii ei veneau din mai multe locuri: o parte din Transilvania, o parte din Bucovina, iar o parte, după cum o arată numele lor de familie, direct din Prusia. În acea perioadă, comunitățile erau organizate mai mult pe criteriul religiei, și mai puțin pe criteriul limbii sau al etniei”, explică arhivistul Mihai Mârza, de la Arhivele Naționale Iași.
Majoritatea germanilor de religie luterană erau buni meseriași, serioși și foarte căutați: stoleri (tâmplari) sau caretași (meșteri de carete). Aveau drept de ședere, dreptul de a lua în arendă dughene, pământuri și moșii, prin hrisoavele date de Grigore Alexandru Ghica și Grigore Calimachi, încă de pe la 1760.
Biserica luterană de pe pământurile domniței Ralu
În lucrarea „O cișmea și începuturile mahalalei Păcurari din Iași”, apărută în Analele Științifice ale Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, istoricul ieșean Laurențiu Rădvan nota că „în 1803, luteranii, susținuți de «consulatul lor», i-au cerut lui Alexandru Moruzi să le dea o parte dintr-un întins loc pe care domnița Ralu Movrocordat îl primise danie în iulie 1782, care se întindea în Păcurari, din ulița Botoșanilor din Copou până în Bahluiul Vechi (n.r. – vechiul curs al râului, înainte de îndiguirea din 1911). Pe acest loc începuseră deja să se așeze unii germani și nu numai, dornici de a-și ridica acolo o biserică, cu cimitir, plus «fabrici de meșteșugul lor» sau «magazale de lucrat». În același perimetru existase anterior un alt locaș luteran, de lemn, pomenit și de istoricul Nicolae Iorga, dar care a ars pe la mijlocul secolului al 18-lea”.
„Și oamenii bătrâni din parohie așa știu, că înainte de biserica din piatră a existat una din lemn, închinată Maicii Domnulu”, spune părintele paroh Constantin Prodan. Iar ceea ce s-a păstrat în tradiția orală pare să fie confirmat și de monografistul N.A. Bogdan, care în „Orașul Iași – monografie istorică și socială ilustrată (1913)” pomenește de „un templu luteran-evanghelic”, care ar fi ars la 1753. Domnitorul Moruzi a luat act de cererea „nației luterane” și i-a oferit, printr-un hrisov, locul în care exista deja un cimitir al lor, rupând din pământurile Ralucăi Mavrocordat. La trasarea hotarelor au fost prezenți, așa cum consemnează istoricul Laurențiu Rădvan, „mai mulți germani (prusi) și un elvețian (șved), cu meserii ca stoleri sau caretași, alături de un farmacist, un curelar și un grădinar”. În locul terenului cedat, domnița Ralu a primit 50.000 de oca de sare pe an de la ocna domnească.
Din acest punct se așază în istorie povestea bisericii luterane din Păcurarii Iașilor. Locașul a început a se construi la 1812, când Johann von Städler, fiul generalului rus de origine germană Johann Georg von Städler, a donat comunității 1.000 de ducați. „La inaugurarea din 1813 au participat fiul generalului rus și un alt general, Sanders, care a donat clopotul mare al bisericii, turnat în regiunea germană Bavaria, de unde fusese cumpărat cu 1.500 de taleri. Clopotul mic al bisericii a fost cumpărat în 1870 cu bani adunați de Reuniunea Femeilor Germane din Iași”, a subliniat arhivistul Mihai Mârza. La 19 mai 1812, tatăl ctitorului, generalul-maior de gardă în armata rusă Herr Johann Georg von Städler (originar din zona Pomeraniei), a murit în luptele dintre ruşi şi turci, „la târgul Râmnicul Sărat”. A fost adus la Iași și înmormântat în curtea bisericii ctitorite de fiul său, iar mormântul se vede și azi.
Un edificiu greu încercat
Odată cu ridicarea bisericii, comunitatea meșterilor germani s-a mărit, omogenizându-se și organizându-se. Toți s-au adunat în jurul locașului, făcându-și case, ateliere sau dughene, ba mai târziu chiar și o fabrică de bere, o boiangerie (n.r. – vopsitorie) și o croitorie. Strada pe care se aflau berăria și biserica s-a numit, de altfel, până târziu, Berăria Veche.
Însă istoria a pus locașul la grele încercări în mai multe rânduri. La numai nouă ani de la inaugurare, în 1822, ienicerii care se aflau în conflict cu eteriștii l-au devastat. „A fost refăcut de doi boieri din familia Ghica, Gheorghe și Alexandru, cu ajutor financiar din partea regelui Prusiei de atunci, Friederich Wilhelm al III-lea. Începând din acest moment, comunitatea din Iași se va afla sub patronajul acestui rege, până în 1916”, a explicat Mihai Mârza. Multe stricăciuni a suferit biserica și în Primul Război Mondial, când, ca și alte clădiri ale Iașiului, în condițiile cumplite ale refugiului, a fost loc de adăpost.
Reorganizatorul Bibliotecii Centrale Universitare din Iași
După 1920, Martin Buchholtzer, proprietar de boiangerie, a făcut toate demersurile pentru a organiza comunitatea (care avea școală, biserică, asistență caritabilă) ca „persoană morală” (cu personalitate juridică).
Potrivit arhivistului Mihai Mârza, „tot în acea perioadă a trăit în comunitate și profesorul Karl Kurt Klein, cunoscută personalitate la nivel național”. Între anii 1923 și 1927, acesta a fost chiar pastorul comunității luterane din Iași, dar și asistentul profesorului Traian Bratu la Catedra de germană a Universității din Iași, unde a devenit docent în 23 iunie 1926. Este însă cunoscut pentru activitatea extraordinară pe care a întreprins-o între anii 1932 și 1937 ca director al Bibliotecii Centrale Universitare din Iași, instituție pe care a reorganizat-o după model german, după ce o preluase înglodată în datorii.
Biserica luterană devine locaș ortodox
Aproape un secol și jumătate meseriașii germani s-au rugat în acest locaș. Biserica avea o împrejmuire generoasă în configurația de atunci a locului, în partea din față întinzându-se cimitirul. Au venit însă anii grei ai celui de-al Doilea Război Mondial, cu necazuri care aveau să decimeze comunitatea. Astfel, dacă, potrivit monografistului N.A. Bogdan, la 1913 existau în Iași vreo 300 de luterani, în perioada interbelică comunitatea intră într-o formă de disoluție.
Numărul lor a scăzut dramatic în timpul războiului, când foarte mulți s-au refugiat și nu s-au mai întors. În 1944, biserica a fost puternic bombardată. Vremurile erau tulburi, iar puținii germani rămași treceau prin momente cumplite. Ajutor au primit atunci chiar de la vecinii lor, ieșenii ortodocși. „Când rușii erau în Iași, a fost o intuiție extraordinară a celor care aveau în grijă biserica să-l cheme pe părintele Mihai Mănucă, de la Biserica «Toma Cozma», să facă slujbe aici. Aceasta pentru ca rușii, văzând că se fac slujbe ortodoxe, să nu prăpădească biserica. A fost frumos că prin colaborarea celor două culte s-a salvat biserica unei comunități. Legătura creată atunci, într-o situație tensionată, între comunitatea ortodoxă și cea luterană, s-a păstrat până astăzi”, consideră părintele paroh Constantin Prodan.
„Având în vedere starea locașului și pentru că exista o aversiune pentru germani, în 1945, Oskar Buchholtzer, fiul lui Martin Buchholtzer, a încheiat un contract de folosință provizorie în favoarea comunității românilor din zonă, în prezența decanului Bisericii Luterane din București, Hans Petri, cedând biserica personal preotului ortodox Mihai Mănucă”, a explicat arhivistul Mihai Mârza.
Așa aveau să se nască o nouă biserică, de această dată ortodoxă, și o comunitate strâns unită în jurul blândului părinte Mihai Mănucă, cel care din 1947 i-a devenit paroh. „În urma demersurilor sale, în scurt timp se ia decizia ca parohia să se numească «Sfântul Mina»”, notează în cartea sa de memorii, „Trecător prin două lumi”, medicul Victor Bejan, care a copilărit pe strada Păcurari.
Așezarea sub ocrotirea Sfântului Mina nu e întâmplătoare în situația complicată pe care orașul o traversa imediat după război. „Am citit undeva că în acea perioadă erau foarte multe tâlhării în oraș. Și se menționa acolo că pe strada Stării Civile erau executați hoții, ca exemplu pentru oprirea jafurilor din oraș. Probabil că în acel context au ales hramul Sfântului Mina, considerat ocrotitorul celor păgubiți”, a încercat o posibilă explicație părintele Constantin Prodan. Astăzi este singura biserică parohială din Iași cu hramul principal „Sfântul Mina”.
Salvată de perdeaua de blocuri
În perioada sistematizării comuniste, vechea străduță a Păcurarilor a fost reconfigurată. Transformările au cuprins întreaga zonă, sub lamele buldozerelor găsindu-și sfârșitul case, curți, grădini, ateliere și prăvălii, dar și spiritul acelui loc. Tot atunci a fost excavat și ce mai rămăsese din cimitirul bisericii luterane. Frumoasele pietre tombale care însumaseră istoria comunității au fost fixate de părintele Gheorghe Bistriceanu, într-un adevărat lapidariu, în zidul ce mărginește curtea locașului. „Nu au existat acte ale bisericii nici aici, nici la comunitatea germană. Singurul act pe care l-am găsit la Arhivele Statului este decretul de expropriere a comunității pentru pământul pe care s-a construit blocul din fața bisericii. Bulevardul Păcurari era principala poartă de intrare în oraș, inclusiv a nomenclaturii comuniste, și biserica nu trebuia să fie la vedere. Blocurile din față au protejat-o și, cred, au salvat-o”, spune părintele Prodan.
Locașul va fi consolidat și restaurat
Azi, după un complicat proces birocratic, întins pe mai bine de 10 ani, lucrurile încep să se limpezească: intabularea e aproape gata, iar în curând, existând în sfârșit acte, biserica va putea fi restaurată. Fiindcă locașul, pictat și amenajat în interior în anii ‘70 ai secolului trecut, are urgentă nevoie de consolidare. „Pardoseala trebuie hidroizolată, pereții sunt afectați de umiditate, din cauza pânzei freatice care e foarte sus. De asemenea, tavanul din lemn trebuie schimbat, ca și acoperișul. De la ultimul cutremur, din cauza unei fisuri, clopotnița a început să se depărteze de biserică. Am păstrat arcadele gotice ale ferestrelor și, la sfârșit, vrem să punem o placă comemorativă. Ar fi nedrept să ștergem urme din trecutul acestei biserici și să nu recunoaștem meritele celor care au construit-o. Ne vom consulta și cu cei din comunitatea noastră, și cu cei din comunitatea luterană asupra felului în care o vom reface”, spune părintele Constantin Prodan.
Acum, în Iași mai trăiesc circa zece familii de luterani. Toți legați de strada pe care altădată strămoșii lor și-au trăit viețile. Atât de legați, încât vin adesea la Biserica „Sfântul Mina”, chiar dacă acum locașul e ortodox. Fire nevăzute îi conectează cu spiritul locului, pentru că, precum în istoria sa lungă și greu încercată, această splendidă bisericuță n-a știut să dezbine, ci să unească.