Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Ziarul Lumina Societate Reportaj Biserica „Sfântul Nicolae”, centrul micii lumi a Darabanilor

Biserica „Sfântul Nicolae”, centrul micii lumi a Darabanilor

Galerie foto (25) Galerie foto (25) Reportaj
Un articol de: Otilia Bălinișteanu - 11 Decembrie 2022

De pe dealurile de la margine, Darabanii seamănă cu o pictură de Bruegel. Neaua apoasă și grea s-a așezat de-a binelea prin grădini, pe acoperișuri și în curți, desenând crochiuri în alb și negru. Din jocul de linii și tonuri se distinge turla rotunjoară a Bisericii „Sfântul Ierarh Nicolae”, martor solitar și blând al atâtor alte ierni năzuroase.

E momentul acela din an când frigul cu­cerește și ultimele firave redute ale timpului cald, cotropind pământul cu cețuri fără de sfârșit și cu răceala năprasnică a primei zăpezi. În nordul Moldovei, tabloul acesta se conturează degrabă, de la sfârșit de noiembrie, când stihiile iernii se ridică, asemeni unor duhuri de gheață, de pe apele Prutului. Sub amenințarea lor cenușie, mereu întunecată, stau toate așezările de deasupra râului, de la Rădăuți-Prut și până la Darabani, cel mai nordic oraș românesc. Așa am și găsit târgul - prins, parcă, într-un năvod de negură și năluciri, asediat de cel dintâi strat de omăt, subțire, dar suficient de viguros încât să înțelegi puterea iernii. De pe dealurile de la margine, orașul seamănă cu o pictură de Bruegel. Neaua apoasă și grea s-a așezat de-a binelea prin grădini, pe acoperișuri și în curți, desenând crochiuri în alb și negru. Din jocul de linii și tonuri se distinge turla rotunjoară a Bisericii „Sfântul Ierarh Nicolae”, martor solitar și blând al atâtor alte ierni năzuroase.

Azi, la fel ca odinioară, biserica aceasta e centrul micii lumi a ­Darabanilor. Înăuntru s-au strâns ecourile rugilor a zeci de generații. În jurul ei, pe dinafară, orașul o strânge ca într-o îmbrățișare. Pe o parte trece șoseaua națio­nală, ce înaintează spre Ră­dăuți-Prut, garnisită cu ultimele dughene evreiești, transformate acum în magazine „cu de toate”. De cealaltă parte se strecoară aleea pietonală cea mai tranzitată a așezării, căci unește, într-o perfectă linie a utilității, mica piață de legume, cea de lactate, banca, restaurantul, patiseria și un magazin cu produse ieftine. De dimineață și până pe la prânz, în fiecare zi, dar mai cu seamă duminicile, când oamenii din satele din jur vin „la târg”, pentru cumpărăturile săptămânale, biserica e înconjurată de lume. În jurul ei e locul tuturor întâlnirilor posibile. E puțin probabil ca cineva să ajungă la Darabani și să nu întâlnească vreun cunoscut cu care nu s-a văzut de mult, cu care-i bucuros să schimbe două vorbe despre vreme, despre sănătate, despre cum „merge piața”. Pâlcuri de gospodari bătrâni, grupuri de târgoveți, orășeni care se opresc doi câte doi glumesc, spun vorbe de duh ori dezbat teme serioase, ridicând în văzduh o zumzăială plăcută, pe care orașul o înmagazinează periodic înlăuntrul său, ca un colecţionar de amprente ale generaţiilor.

În urmă cu aproape două veacuri, şi locul pe care se află aleea aceasta, şi cel pe care se află azi piaţa de legume, ba chiar și porțiunea peste care trece șoseaua națională ce străbate orașul erau parte din curtea bisericii. În zona pieței, era cimitirul bisericii, iar întreaga împrejmuire avea zid de piatră și era păzită de un paznic tocmit de hatmanul Theodor Balș, ctitorul lăcașului și întemeietorul târgului Darabanilor. „Cu pietrele din zidul ce înconjura curtea se spune că s-a construit, mai târziu, primul trotuar din Darabani”, povestește părintele paroh Dumitru Avârvărei. Vechi și nou, nou și vechi - un straniu și, uneori, strident melanj arhitectural a cunoscut orașul. Și sub regimul comunist, dar și în tulburii și confuzii ani ce s-au scurs din 1989 încoace. Biserica a rămas însă pilonul statorniciei. Punctul zero și reperul unui oraș care nu a știut întotdeauna cum să-și păstreze identitatea.

185 de ani de istorie

Biserica „Sfântul Ierarh Nicolae” de la Darabani își spune povestea de 185 de ani. Construită între anii 1837 și 1840, a fost și atunci și rămâne și azi una dintre bisericile monumentale din această parte a Botoșanilor. „Se spune că ar fi fost construită după modelul Bisericii «Sfânta Sofia» de la Constantinopol și că Balș ar fi mers în persoană la Patriarhia Constantinopolului să ia auto­rizație. Poate e un lucru îndrăz­neț, dar asta este consemnat și în monografiile vechi ale parohiei, iar modul în care arată cupola și turla pare să confirme aceste afirmații”, explică părintele Dumitru Avârvărei. Într-adevăr, detaliile arhitecturale, atât cele de interior, cât și înfățișarea turlei și a cupolei, constituie argumente valide pentru a legitima ceea ce tradiția orală a păstrat de ge­nerații. Eleganța pilonilor încor­porați în exterior, ca și a celor ce creionează peretele des­părțitor dintre naos și pronaos vorbesc, de fapt, nu doar despre uluitoarea asemănare cu Biserica „Sfânta ­Sofia” de la Constantinopol, ci și despre un cult pentru frumos al vechilor boieri moldoveni, vădit mai cu seamă în ctitoriile pe care le-au lăsat viitorimii.

Lăcașul a fost construit pe „loc dominant”, în centrul așezării. Era o necesitate, mai ales după ce hatmanul Balș obținuse, la 1837, printr-un hrisov emis de domnitorul Mihail Gr. Sturza, dreptul „înființării târgului, cu 12 iarmaroace săptămânal și ­ziua de târg lunea”. „Existau, la început, două coturi ale târgului - Suseni și Bumbeni. Apoi s-a extins așezarea cu cartierele Cornești și Mărgineni”, spune părintele Avârvărei. Hatmanul Balș și familia ajungeau la biserică traversând o alee pe care dărăbănenii de azi o cunosc sub numele de „Rătușanu”. Aceasta lega direct biserica de conacul familiei, devenit astăzi sediul Bibliotecii Orășenești și al Muzeului Nordului. Urmașii lui Balș au dispărut, rând pe rând, așa că lăcașul a rămas în grija comu­nității. A fost prima și singura biserică a orașului vreme de peste 160 de ani.

Sfântul Nicolae, sfântul cel bun al dărăbănenilor

Așezată sub ocrotirea Sfântului Ierarh Nicolae de Balș însuși, biserica și-a păstrat hramul până astăzi, deși, în mod paradoxal, nu-l mai sărbătorește pe 6 decembrie, ci la Înălțarea Domnului. „Hramul este menționat și în pomelnicul ctitorilor. Dar eu sunt dărăbănean de loc și nu îmi amintesc ca vreodată să se fi ținut hramul orașului la Sfântul Nicolae, ci numai la Înălțare. Din ce am auzit de la cântăreții și paracliserii bătrâni pe care i-am mai prins, oamenii de prin toate satele din jur (Teioasa,
Bajura) veneau aici, la Biserica «Sfântul Nicolae», la Înălțare. Fiind și Ziua Eroilor, se organiza o festivitate la Troița Eroilor și se pleca de aici, de la biserică, spre cimitir. Așa că, probabil, de atunci, s-a decis să se sărbătorească hramul la Înălțare, dacă tot venea atât de multă lume, Sfântul Nicolae căzând în Postul Crăciunului, perioadă mai re­strictivă”, explică parohul.

Până în anul 2000, Darabanii au constituit o singură parohie, ținând de Biserica „Sfântul Nicolae”. Astăzi, există două parohii distincte, cu două biserici, iar granița care le delimitează este chiar șoseaua națională. Oamenii au rămas atașați de biserica lor veche, chiar dacă acum fac parte din altă parohie. E ca un prieten bun și vechi, pe care trec adesea să-l vadă, amintindu-și că aici s-au botezat ori s-au cununat. „Chiar recent m-au emoționat doi soți. Era într-o zi de sărbătoare și au venit la slujbă, apoi mi-au spus că în ziua aceea împlineau 50 de ani de căsătorie și că au ținut să fie prezenți la slujbă în biserica în care s-au cununat în urmă cu jumătate de secol”, spune părintele.

Dumitru Avârvărei e paroh aici de 20 de ani. Se simte legat de ­biserica aceasta, în care s-a rugat de copil, în care a admirat credința și harul părintelui Zaharia Arnăutu, figura luminoasă de care orașul întreg își amintește cu drag. Iar sărbătoarea Sfântului Nicolae e una pe care o așază sub semnul bucuriei curate, a copilăriei eterne: „De când sunt paroh aici, fiind Sfântul Nicolae ocrotitorul copiilor, seara organizăm un concert de colinde, împărțim daruri copiilor, iar a doua zi, la Sfânta Liturghie, pomenim ctitorii. De altfel, avem multe activități cu copiii, parteneriate cu școlile, cu grădinițele. Încercăm să înfiripăm și un cor de copii, ne pregătim pentru sărbătoarea Sfântului Nicolae, facem repetiții pentru colinde”.

O comoară uitată

Am plecat de la Darabani gândindu-mă la valoarea pe care această biserică o are nu doar pentru comunitatea locală, ci pentru istoria Moldovei. Și la cât de puțin cunoscută este. „E o comoară, dar comorile de multe ori sunt uitate, se așterne praful peste ele”, mi-a spus părintele Avârvărei la plecare. A reușit, după un sinuos proces, să obțină actele de proprietate ale bisericii și de-acum speră că va putea accesa o finanțare în vederea restaurării. Acesta ar fi, cred, cel mai frumos și mai nimerit mod în care s-ar putea scrie din nou istoria la Darabani.

Citeşte mai multe despre:   Biserici din Romania