În vecinătatea Capitalei, în localitatea Popeşti-Leordeni se găseşte Biserica Vintilă Vodă, un monument important al patrimoniului românesc al secolului al XVII-lea, care, în luna septembrie a acestui an, va împlini peste trei sute de ani de la întemeiere. Ce este foarte interesant - lăcaşul de cult a rezistat de secole numeroaselor încercări, pentru ca astăzi să fie loc de rugăciune adâncă pentru locuitorii micului oraş. Este ştiut faptul că în această localitate există o comunitate de bulgari, care au devenit, forţaţi de împrejurări, catolici. Cu toate acestea, reprezentanţii celor două confesiuni, ortodoxă, respectiv catolică, coexistă în relaţii fraterne.
În praful drumului croit dinaintea Bisericii Vintilă Vodă, patru năzdrăvani se joacă cu o minge mare, colorată. Copiii aleargă şi râd cu poftă în soarele crud de primăvară, cu fire de iarbă încolţite pe la garduri, muguri în copaci şi flori colorate în grădini. O zi de duminică liniştită în Popeşti-Leordeni, unde îşi are locul o construcţie importantă a artei secolului al XVII-lea, aflată pe lista monumentelor istorice din Judeţul Ilfov. Despre Biserica Vintilă Vodă, cu hramul „Sfântul Nicolae“, se ştie că fost zidită de Hristea Caridi (unicul fiul al lui Gheorghe Caridi (Karydis), marele vistiernic al voievodului Matei Basarab, timp de 17 ani) şi de soţia sa, Maria, în anul 1676.
În biserică - atmosferă de familie
Încremenit în timpul de odinioară - aceasta este prima impresie, când păşeşti pentru prima dată în interiorul lăcaşului de cult. Şi oamenii par desprinşi dintr-o altă dimensiune. Sunt simpli, îmbrăcaţi modest, dar foarte atenţi la cuvintele preotului rostite din faţa sfântului altar, acompaniate de cântăreţii de la strană. În fumul tămâiei de cădelniţă se disting chipurile sfinţilor, pictate direct pe pereţii bisericii sau reprezentaţi pe icoane de diferite dimensiuni, suspendate pe o parte şi pe alta a pereţilor de la intrare. E atât de mic interiorul, încât rămâi cu impresia că eşti într-o casă, laolaltă cu membrii familiei, vecini, prieteni, cunoscuţi. De fapt, aceasta este atmosfera care animă acest aşezământ, aparent modest, însă strălucitor prin comuniunea care există între enoriaşi. Oamenii îşi zâmbesc reciproc, îşi cer iertare chiar şi pentru cel mai mic gest necugetat, iar copiii sunt lăsaţi nestingheriţi să îşi găsească singuri locul potrivit.
Părintele Iustin Ardeleanu, care slujeşte de opt ani la această biserică, alături de părintele paroh Nicolae Turcu, spune: „Ceea ce mi-a plăcut de prima dată când am venit aici a fost simplitatea oamenilor şi firescul lucrurilor. Era exact ca la bunicii mei de la ţară. Oamenii vin la biserică şi sunt alături de noi, de la mare până la cel mai mic. Vin şi mulţi copii, ceea ce nu ne aduce decât multă bucurie“.
Elemente de noutate în arhitectură
În ceea ce priveşte arhitectura monumentului, Radu Creţeanu în „Biserica Vintilă Vodă din Popeşti-Leordeni - 300 de ani de la întemeiere“ (sursa „Glasul Bisericii“, nr. 3-4, 1976) remarcă câteva elemente de noutate, specifice perioadei de căutări în arhitectura bisericească de la sfârşitul secolului al XVII-lea, numită generic „perioada Cantacuzinilor“. Forma acoperişurilor naosului şi pronaosului este de calote sferice. Ca noutate arhitectonică, absida se sprijină pe o consolă continuă. Tot ca o ingeniozitate este şi zidul interior ce desparte naosul de pronaos la bisericile tradiţionale, acum înlocuit cu un sistem primitiv de trei arcade, element arhitectonic care avea să se impună mai târziu.
De asemenea, poate fi remarcată cu uşurinţă scara, care duce spre clopotniţă, amenajată în grosimea zidului nordic al pronaosului, ca la mai toate bisericile timpului, cu toate acestea inedită prin lungimea acesteia şi modul de desfăşurare. Astăzi, nu mai este utilizată ca atare, clopotul fiind mutat în curtea bisericii, ca măsură de protecţie a monumentului. La restaurare, turla de pe naos nu a mai fost refăcută. Astfel, a rămas numai baza, pe care este rezemat direct acoperişul.
File de istorie
Lucrările de ridicare a sfântului lăcaş încep în timpul celei de a doua domnii a lui Grigore I Ghica (februarie 1672-noiembrie 1673), atunci când Hrizea Caridi avea atribuţiuni de mare vistiernic şi caimacan. După suirea pe tron a lui Gheorghe Duca, construcţia bisericii stagnează.
Munca este reluată în 1675, iar pe 25 septembrie 1676 aşezământul este terminat, după cum arată pisania originală, păstrată încă deasupra intrării principale, scrisă cu literă de 6 cm, în relief. În filele îngălbenite ale istoricului bisericii se spune că proprietarul părţii de sat, pe care se afla monumentul, Alexandrina Hagi-Vasile împreună cu medicul Ioan Nicolaescu şi Demetriu Georgiescu, arendatorul moşiei, pun la cale lucrări de refacere şi restaurare a acestuia. Astfel, biserica a fost restaurată în interior şi exterior, în partea superioară, dincolo de cheile arcurilor şi bolţilor.
Cutremurul din 1940 nu afectează decât partea superioară a clopotniţei, care este imediat refăcută. În anul 1943 se consolidează pereţii cu bare de fier, fără să fie afectată pictura în interior sau decorul exterior. În urma cutremurului din 4 martie 1977, lăcaşul este grav afectat. Însă, în 1980, preotul paroh Nicolae Turcu, ajutat de enoriaşi, iniţiază reparaţii capitale. Se pun trei rânduri de centuri de beton în jurul bisericii, stâlpi de beton armat, în părţile unde biserica a fost grav avariată şi, de asemenea, se fac tencuieli în interior şi exterior. În anul 1983, biserica este pictată din nou, în ulei, şi se face şi a doua turlă, tot din scândură, tencuită întocmai cum a fost la începutul zidirii bisericii.
Românii şi bulgarii popeşteni
Oraşul Popeşti-Leordeni, aflat la 9 km de centrul Capitalei, este format din trei sate, a căror toponimie vine de la numele boierilor care au trăit prin aceste locuri cu secole în urmă: Popeşti-Conduratu sau Pavlicheni, Popeşti-Români şi Leordeni.
Este ştiut faptul că în această localitate există o comunitate de bulgari, care au devenit, forţaţi de împrejurări, catolici. Acest fapt le-a adus numeroase necazuri. Aşa se face că în secolul al XVI-lea au fost consideraţi eretici, motiv pentru care otomanii au pornit în 1688 un masacru odios al bulgarilor catolici. În astfel de condiţii, mulţi au plecat în exod peste Dunăre, în Valahia.
Tanti Maria nu este de acord cu adevărul istoric şi spune: „Cei care mai sunt azi, bulgari cum le zice, sunt bulgari doar cu numele. S-au corcit. Nu ştiu dacă sunt ei chiar bulgari adevăraţi. Mulţi dintre ei au fost aduşi de pe clisura (n.r. sector de vale îngustă în defileul Dunării, de tip cheie) Dunării. Ei s-au obişnuit repede aici, pentru că au găsit pământ bun pentru culturile de legume. Mulţi au devenit români, români.“
