Bisericuța banului Costachi de la Obârșeni

Ctitorită la 1746, de banul Costachi Lupul, un bogat proprietar vasluian de pământuri al acelei epoci, al cărui conac se găsea chiar în apropiere, biserica de la Obârșeni reprezintă un prototip al artei tradiționale a lemnului.

O sinusoidă aruncată peste vreo câteva culmi de deal și tot atâtea văi adânci - așa ți se întinde dinainte drumul comunal ce face legătura din DJ 242 B cu localitatea vasluiană Obârșeni (comuna Vinderei), peste Valea Jăravățului. E drept că pe timp de vară sinusoida cons­truiește o imagine idilică, des­părțind câmpurile în două, ca o bentiță de pământ. Însă, pe cât e imaginea de frumoasă, pe atât e de dificilă calea de acces, căci drumul, azvârlit peste cocoașele colinelor, nu poate fi străbătut decât pe vreme bună. Și chiar și atunci, cu mari și cu deplin întemeiate emoții. Pe o arșiță cruntă, sătulă de străbătut drumul județean de piatră, îngust și nesigur, care venea dinspre Bursuci și ducea la Murgeni, mi-am scotocit toate resursele de curaj să-l traversez și eu, într-un „fie ce-o fi” inconștient. Pe lângă experi­ența asta, cursele de off-road par doar palide încercări generatoare de adrenalină.

După coborârea ce-ți ține inima-n loc, urmează o urcare și-o altă coborâre, la fel de înspăimântătoare. Apoi, printre casele mărunte, prin praful ce dă ghes de peste tot, îți poți, în cele din urmă, trage sufletul. Din centrul satului, numai un dâmboc mai e de urcat până la biserica de lemn, cea mai veche mărturie a acestei așezări.

Despărțit de restul județului de drumuri crâncene, satul Obâr­șeni, aveam să aflu, a fost o așe­zare destul de însemnată a jude­țului Tutova, de care aparți­nea în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când a și luat ființă. Părintele Constantin Beldie, fost paroh al Obârșenilor, autorul unei monografii publicate în 1933, consemna că „locașul acesta de închinare este mic față de mărimea satului (...). Credincioșii acestei parohii sunt (...), în medie, 1.000 de suflete”.

Ctitorită la 1746, de banul Costachi Lupul, un bogat proprietar de pământuri al epocii, al cărui conac se găsea chiar în apropiere, biserica este un prototip al artei tradiționale a lemnului. „Se spune că aici ar fi existat o veche biserică din paiantă, ce ar fi ars și că acest locaș ar fi fost construit în preajma vechiului Altar. Pe dealul ăsta nu era nici o casă. Doar conacul boieresc și bisericuța. Boierul aducea oameni la lucru de pe Valea Comă­neștilor, de la Galați. Nu-și plătea clăcașii cu bani. Le dădea câte o bucată de pământ, să-l muncească, să-și ridice o căsuță. Așa s-a înfiripat așezarea de la Obâr­șeni”, spune părintele Ștefan Vârlan, paroh aici de șapte ani.

Inițial, bisericuța a fost ridica­tă aproape de gura beciului boie­resc, în imediata apropiere a cona­cului. După un val de inundații din prima parte a secolului al XIX-lea, ce au făcut prăpădenie prin jur, a fost mutată pe locul actual, aflat ceva mai la înălțime și mult mai sigur pentru cons­trucție. Îndemnați de boier și su­pravegheați de câțiva meșteri lemnari, sătenii au așezat locașul pe grinzi și l-au cărat sus, în care cu boi. De-atunci stă aici bise­ricuța, pe platou, învelită în pacea pădurii, atentă la foșnetele și vaietele vântului hoinar, zgâl­țâită, în răstimpuri, de freamătul tainic ce vine să cutremure locul tocmai din pântecele pământului.

Stilul arhitectural

Biserica „Sfântul Nicolae” de la Obârșeni-Vinderei este construită din bârne de stejar „de pe loc”, încheiate la colțuri „în coadă de rândunică” și „în cheotoare dreaptă” (pe lateralele Altarului). Pentru prinderea și fixarea bârnelor, meșterii au folosit numai cepuri de lemn. Temelia, odinioară din piatră uscată, se prezintă azi sub forma soclului de ciment. Acoperișul larg, generos, asemeni unei pălării cu boruri uriașe, avea, la început, învelitoare de șindrilă. În monografia părintelui Beldie se precizează că „învelitoarea cea dintâi a bisericii a fost șindrilă în forma solzului de pește și s-a înlocuit cu tabla ce este acum”. În prezent, acoperișul locașului este tot de tablă.

Exteriorul e cartea de vizită a ctitoriei și argumentul cel mai important, probabil, pentru care biserica a fost declarată monument istoric încă din 1923 și pentru care astăzi se numără printre puținele biserici de lemn din județul Vaslui înscrise în lista monumentelor istorice de interes național (categoria A).

La mijlocul pereților, un brâu delicat încinge bisericuța, fiind dublat, dedesubt, de alte șnururi incizate „în unghie” sau sub forma unor denticuli. Sus, sub streașină, e așezat un registru de ocnițe închipuite, în partea de sus, întocmai cu forma grați­oaselor acolade ce unesc stâlpi­șorii pridvorului deschis.

Decorația portalului de intrare s-ar putea foarte bine lua la întrecere cu cea mai fină broderie. Meșterii au dăruit aici multă gingășie, așezând pe grinzile brute ceva din trăirea și frumu­sețea propriului lor suflet.

Motivul vrejului, stilizat, încadrează ușa într-o compoziție armonioasă. La bază, doi lupi ți­nând crucea, în semn de biruință a credinței, stau de strajă la hotarul lumescului. În partea de sus - aceeași acoladă simplă, dar atât de delicată, ce se regăsește și în friza de ocnițe, și în arcadele pridvorului. „M-a uluit mereu acest portal, sculptat manual în întregime. Câtă dibăcie la acești meșteri, să facă totul perfect simetric, numai din daltă!”, spune părintele Ștefan Vârlan.

Din păcate, la fel ca majorita­tea bisericilor de lemn, și aceasta are nevoie de o urgentă consolidare și restaurare. Altfel, comorile pe care le păstrează și care pot vorbi generațiilor ce vin despre o epocă înfloritoare a civili­zației lemnului riscă să se piardă definitiv. „Din 1991, de când biserica a fost reevaluată și înscrisă în lista monumentelor istorice de categoria A, nu s-a mai făcut nici o modificare, nici o reparație. Acum a început să se lase. La noi, aici, este o zonă seismică destul de activă, cu multe cutremure mici și dese, ceea ce afectează mult fundația. La ultimul cutremur, de anul trecut, s-a lăsat vreun centimetru și jumătate. Fiind monument istoric de interes național, legislația e foarte dură și nu permite intervenții decât cu proiecte autorizate. Numai hârtiile costă cât noi nu ne vom putea permite vreodată”, spune cu amărăciune parohul.

Zestre picturală din școala zugravilor de influență slavă

Din păcate, în timp, la interi­or, pereții de bârne au fost aco­periți cu un placaj, pentru pro­tecție împotriva frigului și umezelii, așa că locașul nu mai are aceeași înfățișare ca la început. Cu toată această brutală inter­venție, pot fi încă admirate cheile de boltă, cu splendide rozete sculptate, ce au rămas neacoperite. 

De departe însă, zestrea loca­șului este partea iconografică, uluitoare prin expresivitate, prin tehnica execuției, dar mai ales prin faptul că, deși icoanele nu au fost niciodată restaurate după canoanele domeniului, s-au conservat extrem de bine până azi. „Catapeteasma este cea originală și este pictată de Dima Zugravul, un pictor care lucra după canoanele școlii rusești, la 1756”, explică parohul de la Obârșeni.

De mare valoare sunt icoanele împărătești. De asemenea, din patrimoniul locașului face parte și un foarte valoros triptic de la 1768, realizat din argint de China, aurit.

În bisericuță se mai păstrează o serie de cărți de cult din prima parte a secolului XX.

Satul lui Oprișanu

Numele satului se trage de la cel al lui George Oprișanu, avocat, senator și proprietar al acestei moșii la sfârșit de secol XIX și început de secol XX.

Satul a luat ființă la 1864, odată cu primele împroprietăriri, având, așadar, o istorie mult mai scurtă decât bisericuța de lemn a boierului Costachi. În jurul bisericii se mai văd și azi ultimele urme ale livezii boierești, ale beciului boieresc, precum și ale codrilor de altădată.

În al Doilea Război Mondial, linia frontului a trecut prin Obârșeni, așa că în memoria sătenilor rănile acelei perioade sunt încă deschise. „Toate focurile rușilor plecau de-aici, din curtea bisericii. În clopotniță stătea permanent o tanchetă rusească. Spun bătrânii că într-o râpă din apropiere au fost doborâte 12 tancuri nemțești”, po­vestește preotul Ștefan Vârlan.

Cunoscut în urmă cu o sută de ani drept cel mai întins sat de pe Valea Jarăvățului, azi, Obâr­șenii sunt îmbătrâniți și aproape depopulați. Odinioară satul făcea parte din comuna Obâr­șenii de Jos, județul Tutova. Astăzi este parte componentă a comunei Vinderei din județul Vaslui și se află la circa 85 de kilometri de orașul reședință de județ.