Bisericuța cu stâlpi din Marița Vâlcei

Într-o perioadă luminată de sărbătoarea Sfintei Parascheva, facem un popas într-o bisericuță de lemn din Oltenia, care poartă chiar acest hram. Ridicat într-un sat de păstori ardeleni veniți din Mărginimea Sibiului și așezați aici începând din secolul al 18-lea, lăcașul din satul Marița este important atât prin valoarea sa patrimonială, cât și pentru cimitirul din jur, în care încă se păstrează un obicei funerar rarisim - așezarea stâlpilor de mormânt.

Duminicile, în zona Vaideenilor, comună din care face parte și satul Marița, sunt zile de mare sărbătoare pentru comunitate. Așa că, după Liturghia de dimineață, e imposibil să nu întâlnești, coborând drumurile înguste ale așezării, măcar o ceată de nuntași, împodobiți cu frumoase și colorate costume specifice locului, încercând să țină obiceiul, așa cum l-au prins din bătrâni. M-am bucurat și eu de un astfel de moment în drumul spre bisericuța din Marița, despre care auzisem că ar fi cea mai mică biserică de lemn din Oltenia, dar și cea mai veche. Ridicată pe un deal înalt, aproape de pădure, cu cimitirul aciuat pe coastă, la picioarele sale, biserica stă încă dreaptă, deși veacurile și intemperiile i-au cam slăbit încheieturile.

E o zi însorită de toamnă și căldura își tot face loc prin ierburile crescute în voie printre morminte, uscându-le ușurel vârfurile. Din loc în loc, cruci de piatră, decorate cu păsări (vor fi fiind păsările-suflet, motivele funerare despre care se vorbește atât de mult în cultura populară din zona de sud a țării) sau cruci simple, tocite de ploi și de timp, cu un stâlpișor de lemn înfipt în față. „Biserica asta se mai numește și «biserica cu stâlpi»; așa îi spun oamenii aicea. Fiindcă la fiecare mormânt se punea și se mai pune și acuma câte un stâlp din acesta. Dacă e bărbat, are o formă, dacă cel mort e o femeie, are altă formă. Uitați-vă, ăsta e de femeie, iar acesta de bărbat. Se puneau la capătul mortului, când pleca de-acasă. Se scrijelea și câți copii aveau pe cruce”, explică părintele Ion Mihăilescu (75 de ani), fost paroh aici, acum preot pensionar.

Părintele, om de-al locului, a slujit aici din 1975 până în 1990, când a fost mutat în altă parohie. Așa că știe bine bisericuța și istoria ei. Acum lăcașul este păstrat în conservare, dar slujbe nu s-au mai ținut înăuntru de aproape 70 de ani. Din vreme în vreme, când se întâmplă să mai ajungă pe aici cercetători de la București ori de la Vâlcea sau când vreun turist rătăcit prin Vaideeni vrea să vadă și biserica din cimitir, părintele urcă dealul să le descuie și să mai stea de vorbă. E mâhnit că nu poate face mai mult pentru lăcaș, să poată fi păstrat așa cum trebuie. Dar acum nu mai stă în puterea lui să facă asta. „Nu se mai țin slujbe din 1952. De altfel nici atunci nu se prea țineau, rămăsese capelă de cimitir. Acum nu se mai folosește nici drept capelă”, spune părintele Mihăilescu.

O ctitorie minusculă

Majoritatea surselor consultate susțin că acest lăcaș de lemn ar fi cel mai vechi din regiunea Olteniei și, deci, s-ar număra printre cele mai vechi din țară. În istoricul bisericii este menționat ca an al construcției 1557, conform inscrip­ției descoperite pe o bârnă de la exterior. Însă, în lipsa altor dovezi care să certifice acest an drept an al construirii, datarea la mijloc de veac XVI rămâne doar o simplă ipoteză. „Explicaţia cea mai plauzibilă a prezenţei bârnei cu inscripţia, pe care mulţi au considerat-o a fi anul ctitori­rii lăcaşului, ar fi că bârna provine de la o altă construcţie mai veche”, susține cercetătoarea Luiza Barcan, de la Fundația „Habitat și artă în România”, autoarea mai multor documentare legate de bisericile de lemn din Vâlcea.

Dacă statutul de cea mai veche biserică de lemn din Oltenia stă sub semnul ipotezelor, celălalt statut - cea mai mică biserică de lemn din Oltenia - e cât se poate de real. Minusculă, fără turlă, cu un naos în care nu încăpeau, la rugăciune, mai mult de 20 de suflete, bisericuța e o duioasă întruchipare a lemnului sfințit. În interior nu se mai păstrează decât iconostasul, cea mai valoroasă piesă dintr-un patrimoniu sărăcit și pierdut odată cu trecerea anilor. Acesta este „acoperit cu de­sene zgâriate cu horjul (n.r. - unealtă cu o lamă de fier ascuțită la capăt cu care se desfac grăunțele de porumb de pe știulete sau se curățau unghiile boilor) și pictate în culori vii”. Și, în ciuda atâtor suferințe care s-au așezat peste bârnele îmbătrânite, în mod special partea de sus a catapetesmei păstrează pictura într-o stare excelentă. „Conturul oval al feţelor sfinților e întrerupt de urechile a căror proeminenţă aduce cu cea a unor toarte de vas, în timp ce ochii supradimensionaţi întregesc aspectul extatic al portretelor. Discreta armonie cromatică e obţinută doar din câteva nuanţe de brun-roşcat, ocru-galben şi gri, însoţite de accente de verde. Cu siguranţă, pictura e opera unui zugrav popular anonim, plin de har, ce realizează o sinteză originală între stilul bizantin şi stilul picturii populare, de o simplitate emoţionantă a detaliilor”, consideră Luiza Barcan.

Lăcașul are trei hramuri: „Cuvi­oasa Paraschiva”, „Sfântul Nicolae” și „Sfinții Apostoli”. Uitat în cimitirul satului, într-o comunitate nu prea bogată încât să-și permită restaurarea unui astfel de monument, a suferit, în decursul timpului, degradări succesive. Ultima dată a fost restaurat în 2008. În memoria satului a rămas însă gestul pe care scriitorul Tudor Arghezi l-a făcut pentru salvarea micului lăcaș, după ce a observat starea de colaps în care se afla, într-una dintre ex­cursiile făcute alături de copiii săi prin satele vâlcene. „Pe aici a trecut și Iorga, apoi, mai târziu și Arghezi. Biserica era deteriorată foarte tare. Imaginați-vă că a plouat prin ea, se și văd urmele. Iar Arghezi a plătit șindrila ca să se acopere din nou bisericuța, a adus el meșteri de la Argeș. Șindrila aceea a stat pe biserică până am ieșit eu la pensie, acum cinci ani”, povestește părintele Mihăilescu.

Pasionații de arhitectura în lemn specifică bisericilor din Oltenia pot ajunge la Marița străbătând un drum de numai opt kilometri din­spre Vaideeni spre Racovița, pe drumul județean 665. În județul Vâlcea mai pot fi vizitate și alte biserici de lemn, printre care și cele de la Igoiu, Pietreni, Grușetu sau Slătioara.