Înconjurată şi acum, ca şi odinioară, de cimitirul satului, bisericuţa de la Cucuieţi (judeţul Bacău), o capodoperă a artei lemnului, se încăpăţânează să rămână în picioare, chiar dacă timpul, neîndurător, i-a şubrezit încheieturile.
Până să ajung aici, nu asociam numele satului decât cu sintagma cu sens oarecum peiorativ, care zice despre un loc foarte îndepărtat că-i „tocmai la Cucuieţi“. Situat în zona submontană a judeţului Bacău, în comuna Solonţ, Cucuieţii sunt, aşa cum le spune şi numele şi-ntocmai ca-n sintagmă, o aşezare foarte izolată, cu căi de acces greoaie şi cu o dispunere geografică dezordonată. Un relief colţuros, cu văi abrupte şi dealuri greu de luat în piept, dar încadrat de privelişti ce-ţi taie răsuflarea. În faţă - un versant împădurit se opreşte taman în buza cerului. Pe la mijlocul urcuşului, parcă pentru a te opri să-ţi tragi sufletul, pe un platou stă, neclintită, biserica de lemn. E imaginea cu care te întâmpină satul, de pe dâmbul înalt de la intrare. O fotografie ce ţi se imprimă definitiv pe retină, vădind, întru totul, spiritul locului.
Odinioară, în secolul al XVI-lea, bisericuţa, aveam să aflu, fusese cocoţată chiar mai sus, trei kilometri mai încolo, spre culmea versantului, în inima codrului. „Nu i se vedeau nici turle, nimic. Era schit de călugări greci. Aceştia au părăsit schitul, care, potrivit documentelor vechi, a fost mutat mai jos de către preotul de atunci, ajutat de cei doi cântăreţi şi de săteni“, povesteşte părintele Irinel Cernat, parohul de la Cucuieţi, în timp ce luăm pieptiş dealul, spre platoul pe care se află locaşul.
Înconjurată şi acum, ca şi odinioară, de cimitirul satului, biserica, o capodoperă a artei lemnului, se încăpăţânează să rămână în picioare, chiar dacă timpul, neîndurător, i-a şubrezit încheieturile. „Ar trebui refăcut acoperişul, pus din nou şindrilă. De fapt, ar fi nevoie de o refacere generală, dar parohia este prea mică şi prea săracă să poate face o asemenea lucrare“, spune cu amărăciune pr. Cernat.
Aproape un sfert de mileniu de existenţă
Potrivit vechilor hrisoave, actualul locaş de lemn de la Cucuieţi a fost ridicat înainte de 1600, sus, pe munte, de nişte călugări greci. La 1794, după ce călugării au părăsit schitul, întorcându-se în Grecia, un preot, ajutat de săteni, a desfăcut biserica bârnă cu bârnă şi a mutat-o trei kilometri mai jos, pentru a servi satului Cucuieţi. Avem de-a face, aşadar, cu o bisericuţă călătoare. „Aici s-au făcut slujbe, neîntrerupt, până în preajma celui de-al Doilea Război Mondial, când a fost terminată construcţia bisericii de zid, din sat. Dar cimitirul tot aici a rămas. Aici îngropăm morţii şi acum. Sus, lângă bisericuţa veche“, spune părintele Irinel Cernat.
Stilul arhitectural
Deşi greu încercat aici, pe versant, de furiile vremii, locaşul e cu adevărat reprezentativ pentru arhitectura în lemn a veacurilor trecute. Biserica a fost ridicată din bârne de stejar încheiate „în frânghiu“, aşezate pe tălpi de stejar şi pe temelie de piatră. La exterior, în decursul timpului, bârnele au fost acoperite cu scândură de brad, pentru protecţia interiorului. Cu toate acestea, sunt lăsate vederii anumite elemente de arhitectură, cu caracter unicat. Căci la sculptarea consolelor meşterii au folosit o tehnică foarte rar întâlnită azi: încontrarea zimbrului, ca simbol al zonei Moldovei. Astfel, atât în partea din faţă, cât şi în spatele bisericii, atât la interior, cât şi la exterior pot fi admirate câte două splendide console sculptate „în cap de lup“ şi „în cap de berbec“, într-o scenă a înfruntării. Tot la exterior pot fi observate consolele dăltuite „în cap de cal“, pe care se sprijină acoperişul.
Bisericuţa nu a mai păstrat forma iniţială, în anul 1942, în urma unor reparaţii, pronaosul fiind prelungit. Tot atunci, pridvorul deschis a fost blănit cu scândură. Acoperişul a fost, la început, de draniţă, dar aceasta a fost înlocuită ulterior cu tablă.
Bogăţia de interior
„E o trăire deosebită aici. Parcă alungi tot ce-i zădărnicie când intri“, spune părintele Cernat. Şi pe bună dreptate. Timpul pare să respire în ritmul veacurilor ce au trecut. Liniştea e deplină. Nimic nu vine să-ţi tulbure gândurile. Înăuntru totul e mic, făurit parcă numai din răbdare. Şi uşile împărăteşti, şi cafasul de deasupra pronaosului şi motivele vechi, delicat incizate în prelungirea consolelor.
Catapeteasma, deşi nu a fost niciodată restaurată, se păstrează într-o stare bună. Icoanele au fost pictate la începutul secolului XX de un anume zugrav Ioan din Solonţ.
Foarte expresive sunt şi registrele pictate pe uşile împărăteşti, precum şi cele de pe uşile diaconeşti: în dreapta Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Blagoslovul şi Sfântul Ioan Zlataost, iar pe uşa din stânga arhidiaconii Ştefan, Haralambie şi Ioan Botezătorul.
Din patrimoniul bisericii mai fac parte o serie de icoane pictate pe lemn, datând din secolul al XIX-lea, precum şi o Evanghelie de la 1905.
Satul cocoţat pe versant
Potrivit tradiţiei orale, denumirea satului Cucuieţi vine de la aşezarea sa sus, pe versantul greu accesibil. Astăzi, satul este parte componentă a comunei Solonţ din judeţul Bacău.
Localitatea este renumită pentru bogatele sale zăcăminte de petrol şi gaze naturale, precum şi pentru izvoarele sale sărate, a căror apă prezintă reale virtuţi curative. „Se spune că pe-aici a trecut voievodul Ştefan cel Mare , care ar fi utilizat păcura ce se extrăgea din satul Cucuieţi pentru nevoile oştirii sale. De asemenea, se spune din bătrâni că Ştefan folosea apa din fântânile sărate de aici, slatine, cum le zicem noi, a căror apă avea bune proprietăţi şi în conservarea alimentelor“, explică pr. Irinel Cernat.
Astăzi, de numele localităţii Cucuieţi se leagă Tabăra internaţională de copii desfăşurată sub îndrumarea preotului Irinel Cernat, precum şi Festivalul Folcloric „Nedeia Pădurărenilor“, organizat tot de parohul Irinel Cernat, cel care coordonează şi Ansamblul folcloric „Florile din Cucuieţi“.
