Drumul bisericilor de lemn din Moldova trece şi prin Vîlcele, la numai câţiva kilometri de pădurea Brăeştilor, ce străjuieşte, înainte de intrarea în localitatea cu acelaşi nume, şoseaua naţională ce face legătura între oraşele Dorohoi şi Botoşani. Aici, un vechi lăcaş de bârne slujeşte ultimilor 30 de trăitori ai locului.
De la şoseaua naţională, un drum prăfuit, de ţară face legătura cu pâlnia dintre dealuri în care s-a înjghebat satul Vîlcele. Locul, izolat de-a binelea între dâmburile ce-l înconjoară, îşi duce liniştit povara singurătăţii. O uliţă îngustă, 16 case înşirate de-a lungu-i şi cele 30 de suflete ce mai trăiesc aici sunt toată bogăţia acestui cătun. Iar în inima micii aşezări, de pe dâmbocul pe care a ridicat-o boierul Stroiescu, străjuieşte, asemeni unui paznic vigilent, bisericuţa de lemn. Modest, înveşmântat într-o platoşă de bârne, lăcaşul e singurul loc care mai adună laolaltă o comunitate pe cale să dispară.
Deşi doar 30 de oameni mai trăiesc în Vîlcele, bisericuţa e îngrijită şi păstrată cum nu se poate mai bine. Iar parohul Mihail Sumanaru este pentru ei nu doar preotul care le sfinţeşte casele şi le aduce bucuria Crăciunului sau a Bobotezei, ci şi singura autoritate, singurul reper care le-a mai rămas. Părintele Sumanaru a cunoscut de copil şi satul, şi bisericuţa în care astăzi slujeşte. Venea cu bunica, de peste deal, de la Dolina, din satul vecin, să participe mai ales la slujba de Paşti. Pe-atunci, satul era mult mai întins, se mândrea cu singura biserică din zonă, iar hramul Sfântului Dumitru aduna puhoi de lume din satele învecinate. „Povestea bunica că aici era cel mai frumos joc din zonă. Veneau oamenii, în zi de sărbătoare, peste deal de la Leorda, din Brăeşti, din Cotârgaci, Roma. Şi mai ales de hram, de Sfântul Dumitru. Şi bunica, şi mama ei povesteau, de asemenea, despre cât de frumos era aici de Paşti. Oamenii se aşezau într-un şir care urca dâmbul de la drum până la bisericuţă. Bunica venea desculţă până în Vîlcele, cu coşul cu pască“, povesteşte părintele Sumanaru în timp ce urcăm spre biserică.
Acum, părintele trece aproape zilnic dealul de la Dolina (comuna Leorda), unde locuieşte, până în Vîlcele, pe un drum anevoios, de mai bine de patru kilometri, prin câmp deschis, îndurând şi frig, şi vânt, şi omăt în valuri, şi arşiţă. „E greu peste deal. Drumul e de mai bine de jumătate de oră. Dar iernile sunt cumplite între dealurile astea“, spune parohul.
Un pic de istorie
Anul ridicării bisericuţei nu se ştie cu precizie. Totuşi, din spusele bătrânilor, lăcaşul ar fi fost construit înaintea bisericilor din localităţile învecinate (Brăeşti şi Dolina - comuna Leorda) şi, prin urmare, ar avea în jur de 200 de ani. Aceasta ar fi fost ridicată de un anume boier Stroiescu, proprietarul de atunci al moşiei pe care mai apoi s-a închegat satul. Cel mai vechi document scris, care face referire la sat şi la bisericuţă, este o însemnare de pe un pomelnic de la 1 iulie 1847: „Pomelnicul Domniei Sale, trecutului din viaţă, Marelui postelnic Petrache Vîrnav, afierosindu-se la biserica de la moşia Domniei Sale, de la Găureana, pentru a se pomeni din neam în neam.“
Stilul arhitectural
Biserica de lemn cu hramul „Sfântul Dumitru“ de la Vîlcele este construită din bârne de stejar, fierte în ulei, pentru a preveni apariţia carilor. Bârnele sunt încheiate la colţuri „în cheotori“, aşezate pe tălpi de stejar şi pe o temelie de piatră. La exterior, bisericuţa este blănită cu scândură, pentru o mai bună protecţie. Până nu demult, bârnele s-au păstrat neacoperite pe dinafară, iar acoperişul a fost de draniţă. După anul 2000, din cauza degradării continue a lemnului, aceasta a fost însă blănită pe exterior, ca şi pe interior, iar draniţa a fost înlocuită cu tablă.
De proporţii reduse, bisericuţa a avut iniţial doar altar, naos şi pronaos. În anul 1908 a fost adăugit şi un mic pridvor.
Podoabele de interior
La interior, bisericuţa este modestă. Catapeteasma reprezintă cea mai de preţ podoabă a lăcaşului. Pictată pe lemn, în ulei, în stil bizantin, aceasta este de o expresivitate cu totul aparte. „Catapeteasma este cea originală. Nu a fost restaurat nimic, nu a fost înlocuit nimic, deşi în registrele parohiei este consemnat faptul că la 1908 s-a refăcut pictura. Însă nu ştim în ce măsură“, spune pr. Sumanaru.
În patrimoniul bisericii se mai găsesc câteva cărţi bisericeşti vechi, scrise în chirilică, printre care un Octoih şi o Cazanie.
Restaurarea catapetesmei, o urgenţă
În prezent, bisericuţa se află într-o stare de conservare bună, prioritatea zero fiind restaurarea picturii de pe catapeteasmă. „Asta ar fi urgenţa imediată, pentru că pictura se degradează pe zi ce trece“, explică pr. Mihail Sumanaru.
Din păcate, parohia, multă vreme filie a Bisericii Dolina, din com. Leorda, nu are nici acte de proprietate asupra pământului pe care este ridicat lăcaşul, aşa că, deocamdată, rămâne la voia sorţii. „Din 16 case nu pot strânge banii necesari pentru intabulare. E foarte, foarte greu. Dar mi-s dragi oamenii, biserica, locul ăsta. Nu pot să-i las“, îmi spune la plecare părintele Mihail.
Satul cu trei nume
Prima denumire a satului era Pituluşeni, căci, aşa cum sugerează şi numele, cătunul e cu totul pitit între colinele aliniate de-a dreapta Brăeştilor. Mai pe urmă, oamenii i-au spus Găureana, din cauza locului izolat, asemănător unei văgăune, greu accesibil în perioadele de iarnă sau în toamnele ploioase. La început, satul a făcut parte din comuna Leorda, din apropiere. Astăzi, minusculul sat se numeşte Vîlcele şi este parte componentă a comunei Brăeşti.
Satul s-a constituit în jurul moşiei boierului Stroiescu, despre care se spune că ar fi fost şi ctitorul bisericuţei de lemn. Tot el a dăruit şi pământul pe care a fost ridicat lăcaşul.
Cătunul Vîlcele se numără astăzi printre cele mai mici din judeţul Botoşani. Dacă odinioară era destul de întins, având vreo 60 de case de gospodari, acum mai are doar 18, din care 16 locuite, şi circa 30 de săteni.
