E terapie pentru ochi și minte să lași la o parte vrajba și zgomotul orașului și să străbați cei aproape 90 de kilometri, cât despart Iașii de Dagâța, comuna din cel mai sudic punct al județului, ca să ajungi apoi, urcând drumeaguri fermecătoare, până în satul Mănăstirea, la unul dintre cele mai prețioase monumente ale arhitecturii religioase din lemn - Bisericuța „Sfântul Ioan Evanghelistul”.
Calea trece printre câmpuri fără orizont, hașurate precum dungile unor scoarțe. Pretutindeni, ca un tovarăș nevăzut, acea stare de blândețe pe care numai toamnele, cu puterea lor vrăjită, o aștern peste lume. Galbenul frunzelor, al pădurilor de pe coaste, al ierburilor uscate și foșnitoare, al porumbiștilor ce-și pierd astâmpărul la orice adiere de vânt, pare o reflexie în mii de oglinzi a soarelui, care încă nu vrea să accepte că anul se apropie de bătrânețe. Aproape de Suhuleț, drumul urcă pieptiș, apoi coboară spre Tansa, desenând curbe strânse, așternând dinaintea ochilor case colorate, într-un neaoș amestec arhitectural. Pe urmă se așterne iar leneș, înaintând spre Dagâța, comuna cu nume misterios și exotic, conservată ca o insulă rurală, după ce ani buni a fost anevoie de ajuns până aici, din cauza șoselei ciuruite. Astăzi, panglica de asfalt nou ajunge nu doar în satele comunei, ci își întinde tentaculele și pe ulițele mai importante ale satelor. Așa e și la Mănăstirea. Trebuie doar să ai simț de orientare, să nu confunzi drumeagurile, iar asfaltul te duce, ca pe un boier răsfățat, până în poarta bisericii.
Pe-aici, povestesc bătrânii, era, odinioară, capătul satului - loc gol, case puține și bisericuța veche. În timp, localitatea s-a extins, casele s-au înmulțit. De-o bucată de vreme, însă, multe au rămas goale. Pentru că, așa ca peste tot prin Moldova, tinerii au luat calea străinătății, iar bătrânii se duc, rând pe rând. „Era o singură casă aici, pe unde stăm noi, pe lângă biserică. Și tata a fost cel care a făcut a doua casă”, povestesc soții Elena și Gheorghe Gherasim. Au locuit în Roman, dar după pensionare s-au întors în casa părintească de la Mănăstirea. Veseli, harnici și cu sufletul ca o pâine caldă, sunt astăzi sprijin în tot ce se întreprinde în parohie. Omenie și generozitate - asta pare să le fie deviza. Se simt legați de bisericuța veche, în care s-au cununat. Iar chipul li se luminează vorbind despre frumusețea slujbelor de Înviere de odinioară, când lumea era în putere, satul plin, iar bisericuța de lemn devenea neîncăpătoare pentru atâta popor.
Mult înainte, în plin secol XVIII, partea aceasta de sat era acoperită doar de codri adânci, biruiți doar de rugile călugărilor care și-au rânduit în tăcerea aceasta o bisericuță. Azi, aceasta e singurul martor al vetrei monahale statornicite aici pe durata veacului al XVIII-lea, căci lăcașul datează de la 1726. „Pe locul acesta, pe la 1700, a fost mănăstire de călugări. Era doar codru peste tot. Apoi, boierii locului au adus câțiva ucraineni pentru lucrul la pădure și așa s-a înfiripat satul. Urma călugărilor s-a pierdut undeva pe la 1800. Dar bisericuța a rămas. Bisericuța noastră”, povestește părintele Gabriel Puiu, parohul de la Mănăstirea.
Bucuria asta lăuntrică, a rostirii celor două cuvinte - „bisericuța noastră”, aveam s-o simt prezentă în toată discuţia cu părintele Puiu. Și am și înțeles-o pe de-a-ntregul mai întâi privind lăcașul, apoi cercetându-l pe dinăuntru. O căsuță a rugilor trecute și prezente, care a ferecat liniștea a trei veacuri, în care până și lumina ce cade duios din ferestruicile înguste pare că vine tot din acel timp. „Atunci când slujeşti aici simţi pace. Parcă şi vezi călugării din vechime rugându-se, înconjuraţi de păduri. E un loc parcă dincolo de lume. Te linişteşti aici, cred că ăsta e rolul bisericilor mici. Am fost în bisericile de lemn din muzeele satului din țară, dar parcă nici una nu mi s-a părut mai smerită și mai frumoasă ca biserica noastră”, continuă părintele. E paroh la Mănăstirea de 18 ani. Când a venit, avea cinci ani de experiență în preoție. A preluat o parohie îmbătrânită, cu o biserică de zid la care încă nu se terminaseră lucrările și cu bisericuța de lemn „Sfântul Ioan Evanghelistul” aproape închisă. S-a străduit să-i dea suflu nou, redeschizând-o către oameni, către comunitate. „Era într-o stare jalnică, n-am putut-o lăsa așa. Am încercat și un proiect de restaurare, dar nu am reușit. Însă am început să fac slujbe din nou și, încet-încet, oamenii s-au reapropiat de bisericuță. O slujbă aici, cu o lumânare-două, cu atâta taină... E un loc prielnic de rugăciune. E multă liniște.”
Elemente arhitecturale unice în județul Iași
Liniștea e, într-adevăr, cheia locului. Clopotnița închisă, ce ține loc și de pridvor, e ca o respirație înainte de uimirile ce stau să vină. Portalul miniatural e încrustat cu motive care-i confirmă vechimea: rozeta, dinții de lup. În pronaos, tăcerile lemnului spun, paradoxal, veritabile istorii - despre cât de înzestrați au fost meșterii care au lucrat bolțile, cu splendide retrageri în trepte, despre măiestria celor care s-au nevoit să facă bolta Altarului, cu o sculptură bogată, cu dinți de lup, rozete și denticuli, despre chipul unic pe care l-au dat peretelui despărțitor dintre naos și pronaos, decorat deasupra bârnei de susținere cu deschideri, ca niște ochi care veghează, despre câte mâini se vor fi odihnit pe brațele stranelor bătrâne până au căpătat lustru.
„Turla este deosebită. Inițial, a avut galerie deschisă, cu stâlpi sculptați, care pot fi observați și acum. Apoi, aș remarca deschiderea misterioasă spre bolta pronaosului - o ușiță și scara ce urcă în pod. Vorbind cu Alexandru Baboș (arhitect, unul dintre specialiștii care au studiat bisericile de lemn românești - n.r.), am ajuns la concluzia că acest loc era unul prin care se coborau lumânările aprinse la anumite tipuri de slujbe; la Paști, de exemplu. E unic acest aspect la nivel de Iași, nu cred că am mai văzut așa ceva”, explică istoricul Celina Georgiana Gora, coordonatorul campaniei de inventariere a bisericilor de lemn din județul Iași din cadrul proiectului „Biserici înlemnite”.
Un tetrapod de secol XIX, precum și Antimisul cusut cu fir de argint, datat la 1690, sunt parte din zestrea de odoare a bisericuței, păstrate neașteptat de bine, deși lăcașul a avut de înfruntat atât de multe epoci. De asemenea, catapeteasma, despre care se știe că a fost pictată de Ilie Zugravu, relevă armonie stilistică și multă sensibilitate în redarea scenelor iconografice. „Iconostasul a mai suferit mici intervenții, nu știu dacă se păstrează integral așa cum arăta la început de secol XVIII. Dar este un iconostas valoros”, consideră istoricul Celina Georgiana Gora.
Restaurarea, o necesitate
Bisericuța este înscrisă pe lista monumentelor istorice de interes local din județul Iași (de categoria B), deși valoarea componentelor arhitecturale și artistice ar putea-o plasa cu ușurință în rândul monumentelor de interes național (de categoria A). Acum e încă zdravănă, dar ar avea nevoie grabnic de lucrări de consolidare, mai ales în ce privește temelia, și de restaurare a catapetesmei, pentru a nu pierde atât de valorosul conținut pictural. Visul părintelui Gabriel Puiu este să acceseze un proiect european, astfel încât viitorul bisericuței să poată fi asigurat.
„A supraviețuit miraculos până acum, mai ales că în zonă exista alunecare de teren. Așa că e de datoria noastră să o păstrăm în continuare. Oamenii abia acum încep să înțeleagă valoarea ei. Ne vom strădui s-o promovăm și mai mult și, poate, vom reuși să prindem un proiect”, spune, optimist, parohul. Dacă aceste planuri ar prinde contur, bisericuța de lemn de la Mănăstirea ar putea fi inclusă într-un circuit turistic și religios care să includă și Țibăneștii boierilor Carp, și satul Tansa, cel vestit pentru meșteșuguri și olărit. Ar fi o poveste cu final fericit, de salvare a patrimoniului local din această parte îndepărtată a Iașilor și de reînsuflețire a micilor comunități, care, prin oameni fabuloși, asemeni soților Gherasim, oferă povești de viață și experiențe ziditoare de care, din când în când, avem atâta nevoie.
