Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Reportaj Bistrița Vâlcii, locul unde poarta e mereu deschisă

Bistrița Vâlcii, locul unde poarta e mereu deschisă

Un articol de: Ioan Bușagă - 20 Noi, 2016

În evlavia poporului român, ziua de 20 noiembrie nu reprezintă, aparent, o dată importantă. Nu e o sărbătoare de însemnătatea Sfântului Marelui Mucenic Dimitrie, nici a Sfântului Nicolae sau a Sfântului Ierarh Vasile cel Mare. Și totuși, cine citește Viețile Sfinților sau măcar acatistul sfântului prăznuit în această zi nu are cum să nu fie uimit de biografia minunată a Cuviosului Grigorie Decapolitul. Sfântul, ale cărui moaște se află la Mănăstirea Bistrița din județul Vâlcea, este grabnic ajutător și tămăduitor a tot felul de neputințe. Mărturiile celor care se întorc la Bistrița spre a mulțumi binefăcătorului lor sunt dovada cea mai clară a iubirii și puterii sale îndreptate spre oameni.

Ce oare l-a determinat pe acest sfânt al lui Dumnezeu, monah cu viaţă exemplară, făcător de minuni încă din timpul vieţii, dârz apărător al sfintelor icoane, să vină pe aceste locuri? Poate frumuseţea cheilor Bistriţei anevoie de aşternut în scris? Poate credinţa locuitorilor zonei? Cu ce scop binecuvântat a fost trimis Sfântul Cuvios Grigorie în acest loc de Bunul Dumnezeu? Mă încredinţez că poate unul dintre motive este îmbrăţişarea tainică a sfinţilor lui Dumnezeu, sihaştrii ştiuţi şi neştiuţi de prin munţii noştri, care a atras sfinţi cuvioşi de departe, de peste mări şi ţări, pentru a se ruga împreună şi a revărsa din preaplinul har al lui Dumnezeu peste cei care le cer ajutorul.

Acest sfânt al lui Dumnezeu, Cuviosul Grigorie Decapolitul, a trecut la Domnul la data de 20 noiembrie 842. Multe minuni s-au săvârşit la mormântul sfântului, fapt ce a determinat mutarea sfintelor sale moaşte într-o mănăstire din Constantinopol, unde au rămas până în anul 1453. Aducerea lor în anul 1497 la Mănăstirea Bistriţa s-a petrecut în chip minunat. „După ce marele ban Barbu Craiovescu a terminat de zidit Mănăstirea Bistriţa, a dorit ca să o înzestreze cu un odor de preţ, şi ce putea fi mai scump decât trupul unui sfânt? Aşa încât, într-una din călătoriile sale la Constantinopol, a aflat în casa unui demnitar turc moaştele Sfântului Grigorie, pentru că, după căderea Constantinopolului, toate odoarele de preţ ale creştinilor, în special icoanele făcătoare de minuni şi sfintele relicve, le-au luat în posesie turcii, iar creştinii care doreau ca să le cinstească trebuia să le plătească.

„Creștin la creștin trage”

Aşa a aflat Barbu Craiovescu în casa acelui turc moaştele Sfântului Grigorie și că el a fost un mare apărător al dreptei credinţe. Astfel, a dorit ca să aducă rămășițele lui pământești la ctitoria sa, pe care abia o terminase de ridicat. Demnitarul turc a acceptat să dea sfintele moaşte, cu condiţia plătirii în aur a greutăţii sfântului. A pus pe un taler trupul sfântului, urmând ca pe celălalt taler Barbu Craiovescu să pună galbeni, însă Sfântul Grigorie nu a vrut să se lase preţuit cu bani lumeşti şi şi-a lăsat trupul foarte uşor. După ce Craiovescu a golit doar jumătate de pungă de galbeni, aşa cum mărturisesc cronicile, talerele s-au echilibrat, şi atunci se spune că turcul foarte indignat l-ar fi dat pe Sfântul Grigorie cu mare dispreţ, spunând: «Vezi, vezi, creştin la creştin trage». Pe drumul venirii sfintelor sale moaşte aici, spre Bistriţa, Sfântul Grigorie a făcut o altă minune. Când alaiul cu sfintele moaşte a ajuns la Dunăre, a fost întâmpinat de Mitropolitul Ţării Româneşti cu sobor de episcopi, preoţi şi mulţime de popor dreptcredincios, care s-a gândit de ce să-l aducă la Bistriţa pe Sfântul Grigorie, poate la altă mănăstire. Atunci a pus la carul care transporta sfintele moaşte cai tineri, neînvăţaţi, care nu ştiau să tragă. Astfel, acolo unde îl vor duce caii, acolo este voia sfântului ca să ajungă. Cinstitele moaşte au trecut pe lângă mănăstiri mari, însă s-au oprit la Bistriţa, de unde nu au mai putut fi urnite cu nici un chip şi atunci toţi au înţeles că este voia sfântului ca să rămână aici. Este mănăstirea pe care el şi-a ales-o ca locaş de odihnă a sfintelor sale moaşte şi de atunci ele au rămas în permanenţă aici, cu excepţia perioadelor când erau duse în procesiune. Au fost cazuri când s-a voit ca să fie mutate, însă sfântul făcea diferite minuni prin care arăta că voia lui este să nu plece de aici. Sfintele sale moaşte deveneau foarte grele, încât nici şase bărbaţi nu puteau să ridice racla sau carul cu boi în nici un chip nu putea fi urnit din faţa bisericii”, a explicat monahia Gherasima Cioca, ghida Mănăstirii Bistriţa.

De-a lungul timpului, din cauza pericolului ca sfintele moaşte să fie profanate de invaziile turcilor şi ale maghiarilor catolici, ele au fost ascunse în peştera aflată la mică distanţă de mănăstire. S-a întâmplat ca stareţul şi un ucenic, care ştiau locul unde au fost ascunse sfintele moaşte, să moară, iar timp de aproape un secol nimeni nu a ştiut de ele. Însă Sfântul Grigorie s-a înfăţişat unui călugăr, căruia, arătându-i locul unde sunt ascunse sfintele moaşte, i-a poruncit să le aducă înapoi pentru închinarea credincioşilor.

„Problema asta o am, ajută-mă!”

Din cauza credinţei superficiale, a influenţei tot mai crescânde de acceptare a unei mentalităţi materialiste, omul contemporan nu vrea să mai creadă că se pot face fapte mai presus de înţelegerea sa. Însă, pentru obştea maicilor de la Mănăstirea Bistriţa aceste fapte mai presus de înţelegere sunt unele fireşti. „Oamenii ar trebui să se raporteze la sfinţii lui Dumnezeu ca la nişte prieteni, cărora să le ceară cu smerenie ajutorul lor, din sinceritatea inimii şi să nu-şi piardă nădejdea, chiar dacă nu primesc pe loc ajutorul pe care-l cer. Dumnezeu şi sfinţii ştiu la ce vreme este potrivit să trimită ajutorul, trebuie însă ca aceia care se roagă să nu-şi piardă credinţa. De multe ori noi nu primim ceea ce cerem pentru că în momentul acela nu ne-ar fi de folos. Omul vrea ca în momentul în care a cerut, instantaneu să şi primească, dar Dumnezeu fie ne încearcă credinţa, răbdarea, fie ştie că acel lucru ne vatămă în timp şi ţine departe de noi acel lucru pe care nu am şti să-l folosim în timpul acela. Simţim prezenţa sfântului în fiecare zi, îl simţim aşa ca pe un tată între noi. Ori de câte ori avem o problemă, vreo nelinişte, un gând care ne tulbură, imediat alergăm la racla sfântului, ne punem în genunchi şi cerem cu smerenie exact ca unui părinte: «Sfinte, uite, problema asta o am, ajută-mă!» şi imediat pleci cu o uşurare, pentru că simţi ajutorul lui. Este o prezenţă care atrage, este un sfânt plăcut, cald, apropiat de oameni şi oamenii vin din toate locurile ca să-i mulţumească sau să-i ceară ajutorul, chiar şi noaptea, pe la orele unu, două, întrucât mănăstirea este tot timpul deschisă”, a spus monahia Gherasima.

Cancerul, o boală care se teme de rugăciune

Sunt multe faptele minunate care se săvârşesc la racla Sfântului Grigorie Decapolitul. Parte din ele au fost consemnate şi publicate. Cei mai mulţi vin personal ca să-i mulţumească sfântului. Sunt femei care din punct de vedere medical nu puteau avea copii, însă s-au rugat Sfântului Grigorie şi s-au întors peste ceva timp cu copii, pe care îi cheamă Grigorie sau Grigoria, în semn de recunoştinţă. Sunt oameni vindecaţi în chip miraculos de boli incurabile şi multe alte fapte dincolo de înţelegerea minţii umane, dar care se săvârşesc atunci când omul se roagă cu smerenie şi cu credinţă.

„De curând, a venit un om ca să-i mulţumească Sfântului Grigorie, fiind mai înainte bolnav de cancer, în ultima fază. Chiar venise cu toată lista de tratamente şi era disperat, dar avea mare evlavie la Sfântul Grigorie. A dorit ca, înainte de a muri, să ajungă la Sfântul Grigorie să se roage. S-a închinat şi, după ce şi-a făcut analizele ulterioare, a primit verdictul că boala dânsului, cancerul, dispăruse. Sfântul Grigorie este un sfânt care ne umple tot timpul de bucurie, exact cum spun Sfinţii Părinţi: «Mari lucruri a făcut Dumnezeu cu noi! Prin sfinţii Săi ne-a umplut de bucurie». Sfântul Grigorie este grabnic ascultător şi oricine poate veni cu toată credinţa şi evlavia, pentru că Sfântul Grigorie este grabnic ascultător al cererilor celor credincioşi. Ne bucurăm foarte mult că oamenii vin, pentru că este un semn că ei se întorc la Dumnezeu. Ştim că sunt foarte multe probleme şi necazuri în lume, dar mai ştim şi că, venind aici, simt ajutorul sfântului. Apoi revin ca să-i mulţumească şi pleacă cu atâta credinţă ca şi când problema este rezolvată, chiar de nu va rândui Dumnezeu să împlinească ceea ce cer atunci. Totul se întâmplă numai după credinţa lor!”, a explicat monahia Nectaria Păunoiu.

„În spatele alaiului unde se afla racla ploua, iar în față era soare!”

O altă minune la care am fost martoră s-a petrecut la o procesiune în Oltenia, făcută din cauza secetei. După rugăciunile preoţilor şi credincioşilor, aşezând racla în maşină, în spatele maşinii ploua, iar în faţa maşinii era soare, iar pe drumul pe care mergeam, toate animalele care erau de o parte şi de alta ridicau capul, se uitau spre maşină şi păsările zburau deasupra. O minune care ne-a cutremurat pe toţi şi am zis: «Cu adevărat, sfântul este viu!»”, a adăugat aceeași maică.

Este uimitor cum animalele, aceste fiinţe fără raţiune, sunt capabile de a simţi prezenţa harului divin, iar omul, fiinţă înzestrată cu raţiune, îşi întoarce voit faţa sa de la Dumnezeu.

Mărturiile maicilor sunt doar nişte frânturi din bucuria duhovnicească de zi cu zi a obştii de la Mănăstirea Bistriţa. Însă cuvintele sunt prea sărace în a o exprima, la fel şi lucrarea minunată a Sfântului Cuvios Grigorie Decapolitul. Multe şi covârşitoare sunt darurile cu care sfântul îmbrăţişează pe cei care răspund chemării lui tainice şi vin acasă la el pentru a fi ospătaţi cu harul lui Dumnezeu, care mângâie şi umple sufletele oamenilor cu bucurie. În acest loc, Dumnezeu i-a sădit Sfântului Grigorie o preafrumoasă grădină, împrejmuită de versanţii muntoşi şi împăduriţi, spre a-i fi mărturie omului că oricine va lepăda plăcerile lumeşti şi va avea grijă să-şi înfrumuseţeze sufletul său mai înainte de a muri, nu se va cufunda în întunericul veşnic, ci se va asemăna naturii care, mai înainte de a adormi, îşi leapădă veşmintele ei cele verzi şi pline de viață pentru a muri în splendoare, spre a renaște strălucitor mai apoi.