Casa cu chipuri blânde a Sfântului Nicolae

În vremea voievodului Ștefan, aici, în jurul Bisericii „Sfântul Nicolae” și al curții domnești din apropiere, având pe laturi straja naturală a apelor Iezerului și Crivei, se desfășura întreaga viață a târgului Dorohoi. Abia în secolele ce au urmat orașul a mai crescut, întinzându-se și în arealul în care se găsește acum. Despre micul perimetru în care atunci a pulsat viu numai lăcașul mai vorbește, propunând memoriei fascinante incursiuni în istoria epocii ștefaniene.

Pentru mulți dintre români, îndepărtaţii Botoşani, din extremitatea nordică a Moldovei, sunt azi o zonă aproape necunoscută. Oraşele judeţului, ţinute în viaţă de industria comunistă, au rămas schilodite după 1990 şi au tot sărăcit. Sub valurile de migrație spre Occident, satele s-au depopulat și au îmbătrânit. Doar mici întreprinzători și mici exerciții de supraviețuire, într-un teritoriu care se vede greu, foarte greu de la București. Așa că e cumva de înțeles întrebarea ivită în mintea oricărui turist care ar vrea să ajungă până în acest capăt de țară: „Și totuși, de ce aș călători până la Botoșani?” Ei bine, în ciuda prejudecăților de orice fel, locurile acestea înmagazinează un uriaș capital istoric și cultural, prea puțin explorat și insuficient valorizat. Iar bună parte din acest capital este creionată de bisericile voievodale și boierești. Așa că, nu întâmplător, am ajuns la Dorohoi, la una dintre cele mai importante și frumoase ctitorii din Moldova, ridicată de voievodul Ștefan cel Mare, la 1495. Închinat chiar bunului Sfânt Nicolae, lăcașul este cel mai vechi monument istoric din întreg județul Botoșani și unul dintre cele mai vechi din regiune.

E frigul acela de sfârșit de noiembrie, aș­ternut ca o dulamă grea, odată cu prima ninsoare a anului. Răceala se insinuează peste tot, dar oamenii nordului, ca și locurile, sunt obișnuiți cu năravurile începutului de iarnă. Umezeala a înghițit hulpav fragilul strat de omăt, lăsând prin curtea Bisericii „Sfântul Nicolae” Domnesc doar câteva petice mici, ca niște martori ai cuceririlor de zilele trecute. În peisajul ăsta nehotărât, de toamnă târzie ori de iarnă timpurie, contururile lăcașului sunt parcă și mai frumoase, și mai bine așezate. O siluetă zdravănă, ce a văzut multe în cele cinci veacuri de când a fost ridicată și care azi scrutează cu seninătate zările, așteptându-și, câteodată nedrept de mult, vizitatorii.

Martor prețios al epocii ștefaniene

„Biserica face parte din programul pe care, probabil, îl avea voievodul, de a zidi biserici în orașele mari, care erau, de cele mai multe ori, folosite și ca reședință. Dorohoiul a fost cel mai mult folosit ca reședință de Ilieș și Alexandru, fiii lui Alexandru cel Bun, dar și de Ștefan cel Mare. Au fost emise de aici foarte multe documente, iar voievodul venea de foarte multe ori la Dorohoi. În 1499, în urma unei bătălii purtate pe Valea Siretului, în apropiere, când a ieșit biruitor, a venit și a petrecut sărbătorile Crăciunului la Biserica «Sfântul Nicolae» din Dorohoi. În jurul bisericii era curtea domnească”, povestește părintele Stelian Ciurciun, paroh aici și protopop de Dorohoi.

De altfel, istoria reține târgul ca fiind un important centru administrativ al Moldovei secolului al XV-lea, statut căpătat și prin faptul că era un nod important pe ruta comercială ce lega, în acele vremuri, statul moldovean de Polonia. Era ceea ce azi s-ar chema un oraș strategic - aici se schimbau caii de poștă, în apropiere exista o cobâlă (crescătorie de cai, n.r.), cu grajduri domnești, de unde cumpărau cai negustorii ucraineni și polonezi. Legenda spune că bisericuța domnească ar fi fost construită pe temelia uneia mai vechi, ridicată de boierul Mihail de Dorohoi. Figură importantă a locului, dar și boier cu rang mare în Moldova epocii lui Alexandru cel Bun, al treilea în ierarhia Sfatului Țării, acesta ar fi fost propus chiar pentru tronul țării. „După ce Ștefan a urcat pe tron, Mihail a fugit în Polonia, iar voievodul, într-un moment de furie, i-a dărâmat biserica și a construit-o pe aceasta, mai largă. Dar temelia veche e vizibilă; când am restaurat biserica am putut observa lucrul acesta”, spune părintele Ciurciun.

Potrivit pisaniei în slavonă, păstrată în dreapta ușii de intrare, lăcașul a fost sfințit la 18 octombrie 1495. Pictura interioară nu datează însă din aceeași perioadă, fiind realizată între anii 1522-1525, de Ștefăniță-Vodă, după cum consemnează Nicolae Stoicescu în Repertoriul bibliografic al localităților și monumentelor medievale din Moldova. Autorul este „același zugrav care a pictat și biserica domnească de la Hârlău, și Biserica «Sfântul Nicolae» Popăuți - Botoșani. Au fost mai multe echipe, care au lucrat simultan și se cunoaște stilul. O parte din biserică este pictată într-un fel, alta în alt fel. Sunt părți în care pictura nu este terminată, fapt ce arată că s-a pictat în grabă”, explică parohul.

Clopotnița originală a fost una simplă - clopotul așezat pe doi stâlpi de lemn. După secularizarea lui Cuza, când bisericii i-au fost luate din donațiile pe care le folosea (pământ, mori, case, dughene în târg), primăria orașului s-a angajat să facă o clopotniță. „Ea a fost începută la 1870 - boierul Roznovanu de la Ibănești a adus piatra, iar boierul Curt, de la Hilișeu, a adus muncitori și cărămidă. Ei au făcut clopotnița aceasta”, spune părintele.

În jurul bisericii a existat și primul cimitir din Dorohoi, mutat la sfârșitul secolului al XIX-lea, când edificiul a fost restaurat pentru prima oară în istoria sa.

Un monument salvat

Declarată monument istoric de categoria A (de interes național), bisericuța are azi toate șansele să străbată cu demnitate anii ce vin. Restaurarea din ultimii 20 de ani, făcută cu eforturile necontenite ale părintelui protopop Stelian Ciurciun, a salvat nu doar acest atât de prețios lăcaș, ci un fragment important din istoria Moldovei. Dar lucrurile n-au stat mereu așa. Multă vreme, biserica s-a aflat într-o stare precară, uitată, asemeni orașului și zonei, și cât pe ce să piardă lupta cu timpul și cu propriile neputințe.

„Când am venit aici, în 1999, am făcut un tur și întâi am tras un plâns zdravăn și abia apoi m-am dus acasă. Mă gândeam ce pot să fac pentru biserica asta - geamurile erau sparte, la ziduri avea tencuiala dintre pietre scoasă de vreo opt-nouă ani”, își amintește parohul. „În 1995, când s-au împlinit 500 de ani de la zidirea bisericii, s-a intenționat o restaurare totală, cu bani de la Ministerul Culturii. Dar s-a dovedit numai un gând. S-a pus o schelă pe interior, pentru restaurarea picturii. Trei-patru ani mai târziu s-au obținut niște bănuți și pentru exterior și s-a pus o schelă și afară. Și au stat aceste schele așa până în 2002”. Așa și atunci a început lupta contracronometru de salvare a monumentului. A refăcut toată do­cumentația și a bătut la toate ușile posibile, în încercarea de a obține banii necesari restaurării. Abia în 2003 a reușit să obțină o primă finanțare, de la Ministerul Transporturilor. Apoi, an de an, cu proiecte mereu refăcute, cu perseverență și hotărât să meargă până la capăt, în ciuda lentorii procedurilor de tot felul, a reușit. „În 2010 am terminat restaurarea exterioară. În interior am făcut consolidare, a fost ranforsată, cred că mai ține măcar 500 de ani. În 2012 am început și restaurarea picturii care, iată, încă mai durează, tot din lipsa fondurilor. De doi ani mă lupt cu un proiect pentru a restaura și clopotnița. Aș vrea să văd că începe și lucrarea asta înainte să ies la pensie. Atunci chiar aș fi împăcat sufletește”, spune părintele Stelian Ciurciun.

Cea dintâi restaurare din existența bisericii a fost inițiată în perioada 1894-1896 și s-a finalizat abia după Primul Război Mondial. Intervențiile de atunci, în ton cu tehnicile vremii, dar neinspirate pentru ceea ce înseamnă o construcție de acest tip, au condus, în timp, la distrugerea suportului catapetesmei, afectat de cari. „S-a folosit foarte mult ciment, o pardoseală așezată pe stâlpi foarte groși, dar fără beton armat, fără fier, în cofraj de lemn, cofraj care nu s-a mai scos și care, în timp, a fost atacat de cari, care au trecut prin ciment și au distrus catapeteasma”. A mai existat, de asemenea, în 1940, o mică reparație la turn, trăsnit și înclinat în urma unei ploi puternice.

Biserica ştefaniană cu pictura cel mai bine conservată

Valoarea bisericii de la Dorohoi nu vine numai din istoria sa voievodală, ci și din fru­musețea zidurilor exterioare, decorate cu discuri de ceramică smălțuită, asemeni bisericii logofătului Tăutu, de la Bălinești, dar mai ales din emoția și căldura pe care le transmite pictura interioară. Și din felul exemplar în care aceasta a fost conservată. Aici, parcă mai mult decât în celelalte biserici ștefaniene, te încarcă un copleșitor sentiment de pace. Totul e sub imperiul blândeții - de la coloritul dominat de pastel și de galben până la chipurile sfinților. „O blândețe a chipurilor, care nu se regăsește nicăieri în altă parte. Nu-s niște sfinți severi, încrâncenați, ci niște oameni blânzi, care chiar te cheamă și te îndeamnă la rugăciune”, spune părintele. Și are perfectă dreptate. Duhul de blândețe e într-o deplină consonanță și cu cel ce ocrotește acest lăcaș, Sfântul Nicolae, sfântul bunătății nesfârșite. „Bisericuța a primit acest hram chiar de la început. Era un sfânt preferat al lui Ștefan, multe dintre bisericile pe care le-a ctitorit fiind puse sub ocrotirea acestuia. Îl purta uneori și în triptic, alături de Icoana Mântuitorului sau de cea a Sfântului Gheorghe. Noi ținem mult la hramul nostru, facem Vecernie seara cu Litie, concert de colinde, așa ne pregătim în fiecare an”, mai spune părintele paroh.

A slujit atât de mulți ani numai cu schele, în praf, scoțând și mutând mereu lucrurile pentru restul săptămânii, apoi aducându-le înapoi pentru slujba de duminică, iar și iar, într-un efort de Sisif. Dar azi are mulțumirea că și-a făcut datoria față de biserică și față de parohie. Și că unul dintre cele mai importante monumente istorice românești, cu valoare apropiată de celebrele mănăstiri pictate din Bucovina ori de bisericile pe care Ștefan le-a zidit în celelalte orașe moldave, își poate spune mai departe povestea. „Ne-au trebuit oameni, forță și, în același timp, dragoste și înțelegere din partea oamenilor. Mulțumesc lui Dumnezeu că m-a ajutat și că mi-a găsit oamenii care să mă ajute. Că singur nu aș fi putut”, consideră preotul. Și-ar dori ca monumentul în care slujește să fie mai bine cunoscut, în primul rând de dorohoieni, care uită că-l au sub ochii lor, acolo, acasă sau, paradoxal, unii nici nu știu că există. Ar vrea ca școala, în sens larg, să facă mai mult pentru a cultiva interesul pentru istorie. Poate că așa, într-un viitor nu prea îndepărtat, casa cu chipuri blânde a Sfântului Nicolae de la Dorohoi va deveni un punct de mare însemnătate într-un circuit care să așeze și ținutul Botoșanilor pe harta României turistice.