Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Reportaj Catedrala din Odorheiu Secuiesc, rod al credinţei şi unităţii româneşti

Catedrala din Odorheiu Secuiesc, rod al credinţei şi unităţii româneşti

Galerie foto (12) Galerie foto (12) Reportaj
Un articol de: Ștefan Mărculeţ - 22 Aug, 2022

Biserica „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” din Odorheiu Secuiesc, o adevărată catedrală a oraşului din judeţul Harghita, este una dintre mărturiile istorice ale solidarităţii şi credinţei româneşti. Ridicată cu truda românilor din toată ţara, catedrala din Odorheiu Secuiesc ne învaţă ce înseamnă solidaritatea românilor în credinţă şi simţire naţională.

Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 a adus schimbări radicale în viaţa comunităţilor româneşti din Transilvania. În anii ce au urmat istoricului eveniment de naştere a României Mari, statul român avea să susţină prin eforturi deosebite, greu de închipuit în zilele noastre, un program de sprijinire a românilor din zonele maghiare. Sute de biserici, şcoli şi alte instituţii româneşti aveau să se ridice în satele şi oraşele din Transilvania. Secolele de opresiune şi de lipsuri prin care au trecut românii din Ardeal aveau să înceteze, iar românii din anumite părţi ale Transilvaniei îşi vedeau împlinit visul de a avea lăcaşuri de cult măreţe, şcoli în limba română şi instituţii de cultură şi simţire românească.

Unul dintre roadele acestui unic şi poate inegalabil efort al statului român în istoria sa este şi catedrala din Odorheiu Secuiesc, un lăcaş de cult impresionant nu prin dimensiunile sale sau valoarea arhitecturală şi artistică, ci prin oamenii care au trudit la înălţarea ei, prin solidaritatea de care au dat dovadă românii din toate părţile României Mari şi prin credinţa puţinilor fraţi ortodocşi de pe aceste meleaguri, rămaşi să mărturisească Ortodoxia şi să ducă mai departe românismul în aceste locuri.

Lăcaşul de cult nu este prima biserică a românilor din Odorheiu Secuiesc, în comunitate existând o bisericuţă mai veche, mărturie a existenţei românilor aici cu secole în urmă, chiar dacă Parohia Odorheiu avea să se nască, în mod oficial, după 1918. Catedrala ridicată aici în perioada 1936-1938 a alipit Odorheiu unei Românii regale, interbelice, marcată de eforturile de a construi un stat modern, european. Arhitectura, pictura, mobilierul sunt doar câteva din elementele care îi poartă pe cei ce intră în catedrală pe urmele României interbelice, când unitatea românească a fost poate mai vizibilă şi mai puternică decât oricând în istorie.

„Fondurile au venit, în mare parte, din Ţara Românească şi din Moldova, pentru că aici comunitatea românească nu a fost atât de numeroasă niciodată. La acea vreme aveam regele care conducea toţi românii. Am văzut în Bistriţa-Năsăud o biserică identică din punct de vedere arhitectural cu aceasta. Lăcaşul a fost sfinţit de Mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului în 1938”, ne-a spus preotul paroh Ioan Axintioaie. La înfrumuseţarea bisericii au contribuit credincioşii din Odorheiu, care la acea vreme erau mult mai mulţi decât în prezent, pentru că erau aduşi din toată ţara profesori, şefi de instituţii, ingineri, jandarmi, militari, toţi susţinuţi de statul român. Ca­tapeteasma şi stranele au fost plătite de credincioşii de aici şi au fost făcute de vestitul sculptor L. Lörincz din Sibiu. Icoanele de pe catapeteasmă, pictura interioară şi exterioară au fost realizate de pictorul Nicolae Brana din Bucureşti.

Urme de gloanţe în cupolă

Când piatra de temelie a fost sfinţită şi aşezată, la Odorheiu Secuiesc păstorea preotul văduv Sebastian Rusan, viitorul Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, unul dintre preoţii români din Ardeal întemniţaţi în timpul Primului Război Mondial. Odorheiu era la acea vreme sediu protopopesc, iar actuala casă parohială era sediul instituţiei. Din nefericire, în 1940, preotul Sebastian Rusan avea să treacă din nou prin cumplitele opresiuni venite dinspre Ungaria. După Dictatul de la Viena, preotul Sebastian Rusan a fost alungat din Odorheiu Secuiesc. Catedrala din oraş avea să rămână o perioadă fără preot slujitor şi cu tot mai puţini credincioşi. Noile autorităţi au transformat-o, aşa cum s-a întâmplat şi în alte localităţi, în depozit de cereale, iar distrugerile provocate de soldaţii maghiari au dus lăcaşul într-o stare deplorabilă.

Până astăzi se văd urmele lăsate de gloanţele soldaţilor maghiari trase în cupola bisericii, spre Pantocrator. Aceste distrugeri au fost amplificate de inundaţiile din 1970, care au deteriorat şi casa parohială, după cum este consemnat în monografia lăcaşului de cult. Sunt menţionaţi în monografie preoţii Ioan Popa (1945-1967), care a iniţiat primele lucrări de refacere a lăcaşului de cult, preotul Gheor­ghe Tudoran (1968-1971) şi preotul Nicolae Călugăr (1972-1996), care au continuat lucră­rile de reparaţii şi au revigorat viaţa biseri­cească de aici. De asemenea, preotul Gheorghe Mareş a păstorit între 1996 şi 2005 şi s-a ocupat mult de reorganizarea bisericească din Odorheiu Secuiesc. A trecut la cele veşnice într-un cumplit accident rutier şi este înmormântat în curtea lăcaşului de cult.

Credincioşi din toate zonele ţării

În catedrala din Odorheiu Secuiesc se săvârşesc slujbe religioase de la praznicul Floriilor până toamna, iar în cealaltă parte a anului se liturghiseşte în biserica veche, pentru că este mai mică şi mai uşor de încălzit. Chiar dacă numărul credincioşilor nu mai este atât de mare ca altădată, la slujbele religioase participă mare parte din românii de aici şi nu numai.

„Enoriaşii noştri provin din toate zonele ţării. A fost populată zona de români în timpul regimului comunist. În zilele noastre sunt poliţişti, militari, jandarmi, pompieri. Mulţi pleacă după ce-şi termină serviciul, unii rămân, ne bucurăm de cei pe care îi avem. Este o parohie cu mulţi tineri, nu sunt foarte mulţi bătrâni. Trei sferturi din familii sunt mixte şi cei care sunt căsătoriţi rămân în zonă, au copii, unii îi botează la noi, alţii nu. Suntem în relaţii bune cu oamenii din comunitatea catolică şi cea reformată. Încercăm să păstrăm un duh de pace. Sunt unii credincioşi de alte confesiuni care vin şi la noi la slujbe, sau cer o rugăciune când sunt la durere. Nu se convertesc, dar doresc să aprindă lumânări, au evlavie la Agheasma Mare, la Sfântul Maslu. Biserica şi şcoala românească sunt cam singurele care păstrează identitatea de români şi creştini ortodocşi aici. Ne-am dori o apropiere mai mare, sunt mai mulţi credincioşi în comunitate, dar nu toţi vin la biserică. Îi păstorim, îi povăţuim şi îi aşteptăm cu braţele deschise”, ne-a mai spus preotul paroh Ioan Axintioaie.

Medalionul regelui Mihai

La catedrala din Odorheiu Secuiesc l-am cunoscut şi pe celălalt slujitor din comunitate, preotul Adrian Lazăr. Este preot militar la uni­tatea din Odorheiu şi la o altă unitate militară din apropiere şi săvârşeşte slujbe religioase în catedrala şi în biserica veche din Odorheiu. Părintele Adrian Lazăr ne-a arătat detalii din catedrală şi ne-a povestit câte ceva despre ele.

„Multe dintre bisericile din Covasna şi Harghita construite în perioada interbelică îl au pictat în medalion pe regele Mihai, pentru că ele au fost ridicate cu sprijinul monarhiei româneşti. Din ce mai ştim de la bătrânii noştri, medalionul de aici a fost acoperit de comunişti cu var, iar după revoluţia din 1989 a fost scos afară, şters cu miez de pâine ca să nu deterioreze pictura. Se pare, după stil, că medalioanele au fost pictate de Belizarie, pentru că sunt diferite de pictura lui Brana. Avem un chivot din aragonit, un soi de marmură, specific zonei de aici, la Corund este mină de aragonit, e foarte greu, dar foarte casant materialul. Suntem tot mai puţini români aici, de la lună la lună. Dar asta este peste tot, inclusiv în comunităţile româneşti”, ne-a spus părintele Adrian Lazăr.

Tinerii români din Odorheiu

În Odorheiu există încă o şcoală în limba română. Este vorba de un liceu cu profil pedagogic şi nu numai, cu clase de la I la XII. Părintele paroh Ioan Axintioaie este profesor de religie aici şi depune eforturi în a-i aduce pe aceşti tineri la biserică şi de a-i implica în diferite activităţi.

„Şcoala se află lângă Casa «Sfântul Iosif», un aşezământ de tip mănăstire greco-catolică, unde sunt cazaţi copii din toate zonele ţării, mai mult din zona Bistriţa, Ghimeş-Făget, din judeţul Bacău, şi din zona Rupea, copii mai săraci. Este un aşezământ unde sunt maici greco-catolice şi copiii stau acolo la internat. Datorită lor şcoala supravieţuieşte în zonă. Eu predau religie, dar mai fac şi alte activităţi cu ei, cum ar fi colinde la sărbători. Ei colindă la biserică şi le oferim daruri, îi ajutăm material, am făcut mici excursii şi activităţi specifice. Ei pleacă la sfârşit de săptămână, fiind din apropiere. Şcoala are profil pedagogic, de instructori-animatori şi ştiinţe ale naturii. Este interesant faptul că maghiarii sunt interesaţi să-şi dea copiii aici să înveţe limba română. Sunt şi profesori de etnie maghiară, dar încercăm să păstrăm limba română şi şcoala trebuie să ajute şi din acest punct de vedere”, ne-a mai subliniat pr. Ioan Axintioaie.

Părintele paroh ne-a mai spus că aşteaptă un rând de veşminte de la moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iaşi, spre a fi bucurie duhovnicească pentru românii ortodocşi din Odorheiu Secuiesc.

Mitropolitul Sebastian Rusan

Despre ctitorul catedralei din Odorheiu Secuiesc, preotul Sebastian Rusan, se ştie că s-a născut la 22 septembrie 1884, în localitatea Secăşel, judeţul Alba, a urmat şcoala primară şi liceul la Blaj, după care a absolvit cursurile Institutului Teologic din Sibiu. În 1907 s-a căsătorit cu Rea Silvia şi a fost hirotonit pe seama Parohiei Cră­ciuneşti din Munţii Apuseni. În 1912 s-a transferat la Parohia Vulcani din Valea Jiului, unde a păstorit timp de 17 ani. În timpul Primului Război Mondial a fost arestat şi trimis la închisoarea Chopron din Ungaria. După eliberarea din 1917, a fost tri­mis ca preot militar pe frontul din Italia, apoi în Bucovina. În perioada 1929-1931, a fost administrator protopopesc la Haţeg, apoi la parohia din Ocna Sibiului. În 1931, soţia sa a trecut la cele veşnice şi a rămas cu cei opt copii, cinci băieţi şi trei fete. În decembrie 1933, a fost numit preot paroh la Odorheiu Secuiesc, iar în anul 1937 a fost numit administrator protopopesc la Odorheiu Secuiesc.

În urma Dictatului de la Viena din anul 1940, preotul Sebastian Rusan a fost nevoit să părăsească Odorheiul, refugiindu-se la Viştea de Jos, judeţul Braşov, unde a păstorit până în anul 1945, când a fost numit paroh şi protopop de Satu Mare. În 1946, i s-a incredinţat conducerea provizorie a Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului, cu reşedinţa la Sighet, în calitate de locotenent de episcop. Aici a refăcut Reşedinţa episcopală distrusă în timpul războiului, precum şi capela acesteia. În noiembrie 1947 a fost ales Episcop titular al Maramureşului. În 1948 a fost ales să conducă Arhiepiscopia Sucevei şi Maramureşului, cu sediul la Suceava. În 1950 s-a înfiinţat Mitropolia Moldovei şi Sucevei şi este ales Mitropolit. Va păstori aici până la 15 septembrie 1956, când a trecut în veşnicie.

 

Citeşte mai multe despre:   Biserici din Romania