Avrigul, mândră localitate din salba aşezărilor ce împodobesc poalele Munţilor Făgăraş, păstrează până astăzi mărturii ale vieţii spirituale şi culturale româneşti din vremuri străvechi. Aflat la doar 26 de kilometri de Sibiu, pe drumul ce leagă cetatea transilvană de cea a Făgăraşului, oraşul a avut de timpuriu o importanţă aparte în această parte de sud a Transilvaniei, pe meleagurile unde Oltul îşi croieşte drum printre crestele munţilor spre a coborî spre Muntenia. Descoperirile arheologice au scos la iveală mărturii istorice datate din epoca bronzului, menţionează istoricul Nicolae Stoicescu în monumentala lucrare intitulată „Repertoriul bibliografic al localităţilor şi monumentelor medievale din Transilvania“. Chiar dacă nu s-au găsit urme ale epocii romane, se păstrează până în prezent denumirea de „Cetate“ pentru un loc al aşezării transilvane. Nicolae Stoicescu menţionează în aceeaşi lucrare că Avrigul a fost la început o localitate românească, ce dăinuieşte din „terra Blachorum“, descoperindu-se urme ale vechilor aşezări în locuri precum „La arinii căşilor“ sau „ogrăzile avrigenilor“.
Primul document care atestă existenţa localităţii apare la 1364. La 1367, domnitorul Vladislav Vlaicu ajungea la Avrig în expediţia sa de recuperare a ducatelor Făgăraşului şi Amlaşului. În documentele de mai târziu, Avrigul apare menţionat pentru importanţa sa în transhumanţă, oierii din Mărginimea Sibiului folosind „Poiana Neamţului“ din apropiere la număratul oilor. Din secolul al XVIII-lea, localitatea s-a dezvoltat şi industrial, prin construirea unei mori de hârtie, a unei ţesătorii şi a unei fabrici de sticlă, lucru ce a dus şi la diversificarea populaţiei. Să nu uităm că, aici, baronul Samuel von Brukenthal a ridicat o splendidă reşedinţă de vară, palatul fiind actualmente unul dintre obiectivele turistice majore din ţinutul Sibiului.
„Această biserică s-au zidit cu cheltuiala rumânilor în zilele crăiesei Marii Terezii…“
Dezvoltarea în timp a localităţii a prilejuit şi ridicarea de locaşuri de închinare. Deşi nu există mărturii concrete, tradiţia ne spune că încă din secolul al XVI-lea, mai precis la 1570, românii şi-ar fi ridicat o biserică de lemn. Se presupune că, la începutul secolului al XVIII-lea, comunitatea din Avrig a refuzat să treacă la Uniaţie şi a dat foc acestei biserici. În documentele vremii nu mai apar menţionaţi preoţi la Avrig, în schimb se consemnează şapte preoţi în satul vecin, Săcădate, unde credincioşii avrigeni mergeau la sfintele slujbe. Pe locul acelei biserici arse, după eşecul uniaţilor la Avrig, credincioşii ortodocşi, prin propriile eforturi, aveau să zidească mai târziu una dintre perlele bisericilor transilvane, un locaş de cult cu hramul „Intrarea Domnului în Ierusalim“, un loc unde au fost botezaţi şi crescuţi în cele sfinte mari români, făuritori de limbă şi neam. De dimensiuni impresionante pentru acele vremuri, cu o arhitectură ce îmbină stilul autohton cu cel apusean, cu pictură de o inestimabilă valoare, Biserica „Intrarea Domnului în Ierusalim“ din Avrig este un adevărat monument de artă şi spiritualitate românească. Pisania actuală a bisericii menţionează anul 1755 ca dată a zidirii şi pictării locaşului de închinare. O inscripţie în chirilică de pe bolta Sfântului Altar confirmă acest lucru: „Această sfântă şi dumnezeiască biserică s-au zidit din temelie cu cheltuiala satului rumânilor în zilele crăiesei Marii Terezii şi (...) s-au pus piatra dintâi o s(fântă) cruce care o a adus popa Lazăr ficior popii (...) care şi (...) au plătit de-au zugrăvit-o pentru vecinica pomenire“. O veche cristelniţă cu o inscripţie de la 1780 întăreşte şi mai mult ipoteza ridicării acestei biserici la începutul sau cel mult mijlocul secolului al XVIII-lea, chiar dacă nici un document nu atestă acest lucru.
Mai avem ca mărturie cele două icoane împărăteşti cu inscripţii ce menţionează anul 1762. Dacă la acea dată biserica era pictată şi împodobită, înseamnă că zidirea a avut loc undeva la începutul secolului al XVIII-lea. Iniţial, locaşul de cult a avut o catapeteasmă de zid, care a fost înlocuită la 1800 cu actuala catapeteasmă, adusă de undeva din judeţul Vâlcea. Într-un articol din revista „Transilvania“ din 1973 se spune că specialiştii au concluzionat că „cele două icoane împărăteşti originale, scenele rămase de pe vechiul iconostas şi cele din biserică sunt pictate de aceleaşi mâini, ale pictorilor Pană Zugravul şi Ionaşcu“, ne-a spus preotul Ovidiu Stroe de la biserica avrigeană.
Zugrăvită în stil brâncovenesc
Pictura interioară a locaşului de cult este de influenţă brâncovenească. Se presupune că cei doi pictori menţionaţi de inscripţiile de pe icoanele împărăteşti ar fi fost şcoliţi în Ţara Românească, sub influenţa stilului neo-brâncovenesc. Realizată în tehnica „fresco“, pictura bisericii poartă peste secole parfumul spiritului creator românesc de altădată, prin cromatică, viziune şi „stângăciile“ specifice şcolii respective. Specialiştii spun că pictura se aseamănă foarte mult cu cea de la biserica veche a Mănăstirii „Brâncoveanu“ de la Sâmbăta de Sus şi cu cea de la ctitoria brâncovenească din Făgăraş.
Pictura a suferit ample lucrări de restaurare în perioada 1981-1982, când parohi erau preoţii Radu Constantinescu şi Militon Lupu. Profesorul Nicolae Sava a redat picturii strălucirea şi frumuseţea de odinioară, printr-o migăloasă lucrare de restaurare, suportată financiar de comunitatea de credincioşi din Avrig.
„Zidul despărţitor dintre naos şi pronaos a fost pictat cu această ocazie, în acelaşi stil cu vechea pictură. A fost cel mai amplu proces de renovare a bisericii noastre. S-au înlocuit atunci stranele, cafasul, mobilierul şi alte obiecte“, ne-a mai spus părintele Ovidiu Stroe.
Turnul fortificat
Un lucru inedit al bisericii vechi din Avrig este vechiul turn, care a fost la început fortificat şi folosit pentru apărarea localităţii. Deşi lucrările ulterioare au acoperit ocniţele, ferestrele speciale pentru apărarea localităţii, turnul a fost gândit iniţial ca un loc de unde se veghea asupra aşezării şi se apăra satul în caz de nevoie. Turnul fortificat este ridicat din piatră şi cărămidă şi a avut un rol esenţial în trecutul localităţii. Lucrările de renovare din anii â80 au modificat puţin turnul, dar şi exteriorul locaşului de cult.
„Biserica avea şi câteva brâuri la exterior, de o frumuseţe aparte, şi acestea ofereau zidirii un aspect deosebit. Pe actuala tencuială s-a realizat un brâu pictat. Scenele pictate de la exterior au fost repictate în ocru în acea perioadă, pentru că vechea pictură era foarte deteriorată“, continuă părintele paroh.
Lucrări de renovare s-au efectuat şi în ultimii ani. Au fost schimbate vechile geamuri şi s-a realizat o încălzire centrală foarte necesară pentru a proteja zidirea de umezeală, mai ales că există o diferenţă de nivel la interior faţă de curte. „În biserica noastră se coboară, nu se urcă. Nu se ştie exact motivul pentru care spaţiul din naos este coborât faţă de cel din pronaos. Aceasta ne aduce aminte de bisericile catacombe. Diferenţa de nivel dă senzaţia de spaţiu, tehnica fiind specifică sudului Dunării, mai precis Bulgariei şi Macedoniei“, ne spune părintele Ovidiu Stroe. Tot în această perioadă s-au schimbat uşile, s-a zugrăvit biserica la exterior şi s-a schimbat ţigla de pe acoperiş.
Mormântul lui Gheorghe Lazăr
Curtea bisericii, unde odinioară a fost un cimitir, păstrându-se ca mărturie o veche piatră de mormânt, este şi locul de veci al părintelui învăţământului românesc din Muntenia, marele cărturar Gheorghe Lazăr, născut la Avrig. Dorinţa marelui învăţat înainte de moarte a fost să fie adus în localitatea natală şi să fie înmormântat lângă biserica veche din sat.
„Mormântul lui Gheorghe Lazăr a fost iniţial lângă Altar, iar în 1934 a fost mutat pe aleea de la intrare şi tot atunci s-au făcut monumentul şi grilajul actual. El şi-a dorit foarte mult să fie înmormântat aici. A fost adus de la Bucureşti foarte bolnav şi la două săptămâni a trecut la Domnul. În 2010, Înaltpreasfinţitul Părinte Laurenţiu a resfinţit Sfânta Masă, pentru că cea veche era foarte deteriorată, şi a dat bisericii al doilea hram, cel al Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, în memoria lui Gheorghe Lazăr“, ne-a spus părintele Stroe.
Colecţia muzeală
Vechi obiecte de patrimoniu, cum ar fi icoane pe sticlă, cruci şi mobilier bisericesc, sunt păstrate într-un spaţiu de lângă locaşul de cult, formând o colecţie muzeală ce urmează a fi valorificată într-un muzeu propriu-zis. Între proiectele de viitor se numără şi înfiinţarea în spaţiile bisericii a unui aşezământ pentru tineri, unde activităţile parohiale să se desfăşoare în condiţii optime. Dacă biserica este deschisă turiştilor care poposesc mai ales în perioada verii la Avrig, pe viitor, aceştia vor avea posibilitatea să admire şi vechile obiecte patrimoniale ale bisericii. Clădirea muzeului şi a aşezământului va fi locul unde tinerii care duc mai departe tradiţiile locale, în special cele din preajma sfintelor sărbători de iarnă, se vor întâlni şi vor desfăşura diferite activităţi.
