Îi admirăm. Îi susţinem cu aplauze şi mesaje de felicitare. Ne înseninează zilele mohorâte şi ne fac sufletul să viseze. Râdem şi plângem odată cu ei. Aceştia sunt artiştii. Adevăraţii artişti. Cei care fac din meserie artă, ca o urmă a harului la atingerea cu o aripă divină.
Aşa e dat pentru unii oameni, să poarte în ei comori de talent, spre bucuria celorlalţi. Am putea enumera aici sumedenie de actori, cântăreţi, compozitori, balerini, dansatori şi toţi atâţia asemenea lor. Acum, aici, nu e loc pentru nici unul dintre ei, deoarece intră în scenă soprana şi balerina Mihaela Cornelia Popa Mijea Siegler, un om care şi-a dedicat activităţii artistice jumătate de secol din propria-i existenţă.
„Dansul şi muzica mi-au dat o rezistenţă fizică şi psihică enormă“
„De foarte timpuriu s-a dezvoltat în mine acest talent pentru muzică şi dans. Am dansat de mică, de multe ori, fără muzică. Aveam o melodie interioară care făcea să mă exprim astfel. Iar vocea umană mă fascinează“, spune respectabila doamnă.
Balerină şi soprană. Apariţia tinerei Mihaela Mijea pe scena Operetei Române din Bucureşti a fost fără precedent. Nimeni nu mai văzuse aşa ceva în spaţiul românesc - o artistă care să cânte şi, totodată, să danseze pe poante.
„Mulţi nu ştiau unde să mă încadreze: la dans sau la cântat“, rememorează artista anii din urmă, care ţine să precizeze că forţa de a merge mai departe s-a datorat, în bună măsură, oamenilor providenţiali din viaţa sa. Printre aceştia aminteşte mai cu seamă de maestrul Radu Beligan, compozitorii George Sbârcea şi Doru Popovici, regizorul Ştefan Bonea, marele bariton Petru Ştefănescu Goangă.
Cu un chip senin şi cu o mână prin faţa căreia flutură cuvintele dintr-o parte în alta, soprana explică: „Vocea umană este cel mai greu instrument, pentru că este dependent de starea sufletească, de sănătate, de metabolism. Sunt nişte lucruri care se petrec în interiorul unui cântăreţ. Vocea şi trupul sunt asemenea unei viori, iar arcuşul e aerul folosit pentru a produce sunetele. Ca să descoperi toate aceste fineţuri, îţi trebuie o viaţă întreagă“. Cât priveşte dansul, care s-a potrivit mănuşă cu dragostea pentru cântec, balerina adaugă: „Nu m-am gândit vreodată să renunţ la balet. Şcoala de coregrafie pe care am început-o de mic copil a modelat energiile din mine. Dansul şi muzica m-au ajutat în viaţă. Mi-au dat o rezistenţă fizică şi psihică enormă“.
Peregrinări din copilărie
De mic copil, viaţa artistei a cunoscut aceleaşi reguli stricte şi o disciplină după care îşi ghidează existenţa sportivii de performanţă.
La toate acestea s-au adăugat peregrinările prin ţară, din cauza părinţilor (artişti de teatru), care au fost nevoiţi de multe ori să se mute dintr-un oraş în altul, în funcţie de repartiţia primită de la stat. Asemenea celor doi copii ai familiei Mijea mai erau şi alte odrasle de artişti, pentru care copilăria a însemnat geamantane, drumuri, case de serviciu, prieteni de joacă ocazionali, seri de spectacol cu multe aplauze. Peste toate acestea a căzut demult cortina teatrelor din Brăila, Timişoara, Galaţi, Constanţa, Piatra Neamţ, locuri pe unde artiştii Mijea au trecut. Despre cele întâmplate în primii ani de viaţă, copilul de odinioară consideră că „aceasta este soarta copiilor de artişti - să-şi urmeze părinţii. Asta a fost munca părinţilor mei, care începea când ceilalţi se odihneau, nu era un ritm obişnuit. Ei nu aveau odihnă. Era o viaţă foarte organizată“.
Cele mai puternice amintiri din copilărie sunt legate de oraşul Brăila, acolo unde familia Popa Mijea a locuit, într-o casă cu dimensiuni de poveste, cu o grădină imensă, care a aparţinut unei englezoaice desproprietărite, doamna Hardy. De la aceasta, artista mai păstrează şi astăzi un tablou care a fascinat-o copil fiind. Sunt trei copii care se joacă şi doi căţeluşi care ţin hangul hârjoanei lor - un cadru aparent banal, dar care transmite bună-dispoziţie şi optimism.
Artista continuă firul poveştii: „Îmi amintesc de Brăila şi de un episod dintr-o serbare. Eu jucam rolul unui băieţel într-o scenetă, dar ţin minte că fetiţele (starea financiară a multora dintre ele era foarte precară) aveau rochiţe din hârtie creponată, de unică folosinţă. A fost o reprezentare drăguţă, dar ţin minte că pe fundal era un tablou imens de-al lui Stalin. Aceasta este o imagine pe care nu o pot uita. Şi teroarea cu care se trăia…“.
Cât despre poante şi tutu, balerina îşi mai aminteşte că şi le-a pus pentru prima dată tot la Brăila, unde a urmat cursurile unei şcoli populare de balet care aparţinea unui profesor renumit, de origine greacă, „o figură exotică“ în oraş. Înainte ca micuţa Mihaela să ia drumul Bucureştiului, însoţită de întreaga familie, pentru aprofundarea dansului de balet, acelaşi grec le-a atras atenţia părinţilor: „Acest copil are ureche muzicală“.
Alături de o „armată“ ilustră de artişti
Anii au trecut repede pentru soprana de coloratură, care, în 1968, a intrat la Conservatorul din Iaşi, unde a stat doi ani, după care s-a transferat la Conservatorul din Bucureşti. A absolvit cu nota 10 şi a fost angajată la Teatrul de Operetă din Bucureşti, unde a profesat timp de opt ani. Nemaipunând la socoteală garda profesorilor valoroşi care au contribuit semnificativ la formarea sa profesională, cât timp a fost angajată a Operetei, Mihaela Mijea a cântat şi a jucat alături de monştri sacri ai Operei Române, cei mai mulţi dintre ei uitaţi de generaţiile care le-au urmat. Este locul şi momentul să-i amintim pe maestrul Ion Dacian, Cleopatra Melidoneanu, Valeria Rădulescu, Vali Niculescu, Maria Vovrina, Dorin Teodorescu, Eugen Fânăţeanu, Eugen Savopol, Liliana Pagu, Nicolae Herlea, Eugenia Moldoveanu, Maria Slătinaru, Dorin Teodorescu, Ionel Tudoran. O listă consistentă din punct de vedere calitativ, un salt în timp care ne convinge de profesionalismul, dăruirea şi talentul acestor oameni.
Un artist printre artişti, Mihaela Mijea recunoaşte: „Am admirat-o foarte mult pe Vali Mărculescu - o mare actriţă, un exemplu de disciplină şi credinţă pentru această profesie. A trăit pentru cântec. Apoi Daniela Diaconescu. Sunt mulţi, atât de mulţi oameni superbi. Ţin minte cât de pline erau sălile de spectacole…“.
„Pe scenă trebuie să arăţi ce poţi, nu există «pardon», «mă scuzaţi»“
Din 1980, soprana şi balerina Mihaela Mijea locuieşte în Germania. Motivul plecării, după cum susţine, a fost acela că „nu simţeam că am parte de rolurile care să-mi pună vocea în valoare. Lumea m-a catalogat - «ea dansează, e bine aşa», dar eu n-am fost mulţumită cu atât. Aşa că mi-am făcut două geamantane şi în 1980 am plecat. Doar tata a ştiut de intenţia mea. Am plecat la o audiţie, nu am avut nimic sigur acolo. Începuturile au fost foarte grele, a trebuit să dau dovadă de multă tenacitate. Chemarea scenei a fost mai puternică decât viaţa mea“.
A urmat o perioadă dificilă, marcată de mai multe audiţii la teatre, până când a ajuns la Opera din Hanovra, unde a fost acceptată după un examen foarte dur, la care şi-au dat concursul 80 de soprane. Artista româncă spune: „Am cântat cu o orchestră, la un matineu. A fost o «bătălie» extraordinară. În trei minute, după ce urci pe scenă, trebuie să arăţi ce poţi, nu există «pardon», «mă scuzaţi». Am reuşit. Trebuia să se împlinească. Au fost şi perioade grele, dar Dumnezeu m-a ajutat, pentru că mi-a scos întotdeauna în cale oameni care m-au ajutat foarte mult, cărora le păstrez o amintire eternă“.
„Credinţa este sprijinul meu“
După Hanovra, a mers la Flensburg, unde a încântat cu vocea sa publicul din străinătate timp de şapte ani. Despre experienţa de dincolo de graniţele ţării noastre, artista menţionează: „În străinătate am cântat ceea ce în ţară nu am putut. Am plecat la 36 de ani. Am cântat cât s-a putut. Aş putea aminti aici «Sânge vienez», «Liliacul», ambele de Johann Strauss, «Viaţă pariziană» de Offenbach, «Rigoletto», de Giuseppe Verdi, Regina nopţii din opera «Flautul fermecat» a lui W. A. Mozart, oratorii, Muzeta din «Boema», oratorii, multe alte arii şi cantate pe care le-am cântat cu mare dăruire“.
Pentru că „un cântăreţ este ca un balerin, care, dacă trece de o anumită vârstă, nu-l mai angajează nimeni“, soprana Mihaela Mijea este, astăzi, profesoară de canto. Locuieşte în Germania şi mai vine din când în când la mormântul părinţilor şi al fratelui său, să le aducă lumină. Atât o mai leagă de România. Şi ar mai fi rugăciunile pe care le murmură în limba română, mai ales când merge la parohia ortodoxă din Hamburg, acolo unde părintele Calinic Constantin Vintilă are cu adevărat o misiune de îndeplinit.
„Ar putea părea ciudat pentru unii, dar eu sunt recunoscătoare într-un fel oamenilor care s-au purtat urât cu mine, pentru că m-am apropiat mai mult de Dumnezeu. Acum, credinţa este sprijinul meu. Mă uit în urmă şi nu regret nimic din ce s-a întâmplat. A fost un destin între tutu şi cheia sol. Asta a fost viaţa mea“, încheie profesoara de canto.
