Colilia, prezentul din inima pustiei

La Colilia, trecutul şi viitorul se reunesc într-un prezent, sub purtarea de grijă a Maicii lui Dumnezeu. O imagine panoramică a Mănăstirii Colilia, din Arhiepiscopia Tomisului, surprinde la un loc pustia, eolienele şi cerul, într-o paradoxală metaforă a dăinuirii, dincolo de vreme şi vremuri. Aflând istoria acestui loc unic din extremitatea nordică a arhiepiscopiei, trebuie să te înclini cu respect şi bucurie, pentru că dacă astăzi se poate vorbi de un prezent al Coliliei, aceasta se datorează unei impresionante şi tăcute jertfe creştineşti.

Dumnezeu a rânduit ca numele unei buruieni autohtone, colilia, să desemneze, onorant, o aşezare întemeiată de o comunitate germană din Mannheim, ţinutul păduros al Rinului şi Nekarului, venită în stepa dobrogeană din gubernia Cherson - nordul Crimeii, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Astăzi, nici satul, nici nemţii nu mai există aici. Acum, pustiul s-a preschimbat în pustie, „populându-se“ cu rugăciune.

Biserica, învingătoarea vremurilor

Ceea ce istoria a spulberat, Dumnezeu a păstrat pentru a ridica şi mări la vremuri potrivite. Pe scurt, satul Colilia, aflat între Grădina şi Râmnicu de Jos, comuna Cogealac, judeţul Constanţa, s-a depopulat, mai întâi, odată cu repatrierea nemţilor în 1940, apoi s-a repopulat cu refugiaţi din Cadrilater, pentru ca în anii comunismului să fie ras cu buldozerele, conform „marelui plan de sistematizare a ţării“. A rămas în picioare doar biserica de piatră, ridicată de nemţi între 1901 şi 1934. Dar şi aceasta a fost profanată, devastată, transformată pentru aproape 40 de ani în staul de animale. În 2006, la vreme rânduită de Dumnezeu, în ziua praznicului Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, s-au aşezat aici, cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, două maici de la Celic Dere. Adică obştea de început a viitoarei mănăstiri. Peste 600 de oi şi 15 camioane de gunoi au fost scoase din biserică. Aşa sfârşeşte istoria trecută, pentru a face loc istoriei celei noi a Coliliei. Aşa pustiul s-a preschimbat în pustie, biserica, răscumpărată de statul român în 1957, reparată, apoi pictată de Paraschiv Bejan şi fiul său, devenind „centrul lumii“ la Colilia. În numai câţiva ani, zestrea mănăstirii a sporit cu un paraclis, un aghiasmatar, o clopotniţă, câteva chilii, un arhondaric şi un aşezământ social ridicat din mila unui om cu inimă mare, în care se nevoiesc, precum monahii, o mână de sărmani.

Jertfa din temelia prezentului

Mă tot străduiesc să găsesc cuvinte potrivite pentru a zugrăvi corect jertfa aşezată la temelia prezentului Coliliei şi nu prea reuşesc. Dimensiunea ei poartă, deopotrivă, chipul maicilor care se nevoiesc aici, al multor neştiuţi cu numele, dar şi pe cel al părintelui Dometian Jora, de la Mănăstirea „Sfântul Ioan Casian“, primul duhovnic al obştii, care şi-a săpat în temelia unei case demolate un bordei, în care a vieţuit doi ani şi în care s-a aşezat cu trupul, după o fulgerătoare suferinţă, în mormântul săpat din vreme, pentru drumul cel lung spre veşnicie. Şi abia după ce am ascultat-o pe maica stareţă Rafaela Broască, prima vieţuitoare sosită la Colilia, am realizat că nimic din tot ce există acum aici nu s-ar fi făcut fără ajutorul Maicii Domnului.

Maica Domnului este aici

„Mănăstirea noastră poartă hramurile «Intrarea Maicii Domnului în Biserică», «Sfântul Mare Mucenic Gheorghe» şi «Duminica Tuturor Sfinţilor». Avem acum o obşte de 12 măicuţe, un părinte slujitor şi ceva personal auxiliar pentru aşezământul social, în care locuiesc câteva familii, nişte bătrâni, nişte copii, dar pe care nu-l putem încă exploata la capacitate pentru că nu avem utilităţi: curent electric şi apă curentă. La fel şi mănăstirea. Avem o centrală eoliană de mici dimensiuni şi un generator pe motorină, iar apa o aducem de la 400 m de mănăstire, unde am descoperit un izvor. La centrul social aducem apa cu bidoanele. Deşi ne aflăm în câmp, ca într-o pustie veritabilă, nu suntem singuri. Biserica a aşteptat-o pe Maica Domnului aici. Ea este cea care ne-a susţinut în efortul pe care l-am depus pentru întemeierea acestei obşti. Ea este printre noi şi ne luminează fiecare pas, fiecare gând. Cei pe care îi avem în asistenţă au venit împinşi de încercări şi necazuri. Noi le oferim cazarea şi mâncarea, iar ei ne ajută, pe măsura posibilităţilor, la treburile gospodăreşti. Avem o familie cu un copil, o doamnă bolnavă din Constanţa, care şi-a pierdut casa, alţi câţiva bătrâni şi nişte copii la seminarul teologic. Am dori să facem mai mult pentru ei, dar pentru că nu avem utilităţi, nu putem mai mult. Am cerut sprijinul autorităţilor locale în repetate rânduri, dar degeaba. Ne dorim foarte mult să împrejmuim locul. Din fostele temelii ale caselor demolate, am început să extragem piatra, pe care o vom folosi la construirea zidului mănăstirii şi, în fiecare an, plantăm copaci în jur, ne-a mărturisit maica stareţă Rafaela.

Părintele duhovnic Ghelasie, la rându-i, ne spune că „lumea trece printr-o criză duhovnicească şi de aceea avem nevoie de mai multă rugăciune, smerenie, mărturisire şi sinceritate“. Iar Ion, vieţuitor împreună cu familia în centrul de asistenţă socială, mulţumeşte lui Dumnezeu pentru că are unde locui, şi maicilor pentru ajutor. „Încercările vieţii şi necazurile m-au adus aici cu familia. Mă ocup cu foarte multe treburi şi sunt mulţumit şi liniştit. Sunt şi şofer, şi grădinar, şi mecanic. Mă simt bine în mănăstire, soţia a reuşit să se angajeze învăţătoare în sat, iar fata merge la şcoală. Îmi doresc să mă stabilesc definitiv aici şi să pun bazele unei comunităţi solide şi, poate, de ce nu, să reînfiinţăm satul“, mărturiseşte acesta.

Mai privesc încă o dată Colilia de azi. De pe drum, mănăstirea, care dă sens pustiei, pare întruparea unui verset de psalm, pe care îl şi rostim: „Fericiţi sunt cei ce locuiesc în casa Ta, Doamne; în vecii vecilor Te vor lăuda. Că mai bună este o zi în altarele Tale decât a petrece mii în curţile păcătoşilor“ (Psalmul 83)...