Crezul și mărturisirea unei campioane

Cristiana Stancu este campioană mondială la kickboxing, prima femeie din România campioană în circuitul profesionist. Campioană intercontinentală de kickboxing versiunea WKA Pro 2015, a obţinut medalie de bronz la campionatul de WuShu din Indonezia din 2015, campioană mondială la kempo în Turcia în 2015, a obţinut medalie de bronz la campionatul mondial de box din 2014 şi acestea sunt doar câteva dintre performanţele ei. Chiar dacă are multe titluri, spune că nu trofeele sunt importante, ci esenţial este ca în fiecare zi să fie cu Dumnezeu şi să facă sport.

Înfăşurată în tricolor, poartă cu mândrie numele României în toate colţurile lumii. Cu zâmbet cald îţi strânge mâna şi te strânge în braţe. În îmbrăţişarea ei te simţi nu doar în siguranţă, ci şi mângâiat, căci transmite fiorul creştinului care luptă pentru a păstra dragostea în fiecare clipă. Tensiune şi blândeţe, forţă şi fragilitate, determinare şi nădejde, acestea sunt atributele cu care m-a întâmpinat Cristiana Stancu. M-au impresionat demnitatea, voinţa ei extraordinară şi dragostea pentru Dumnezeu şi Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor. Se simte cel mai confortabil în atelierul ei de pictură, mărturisind că acolo este lumea ei, pentru că cealaltă preocupare a ei este pictura.

Determinare şi multă rugăciune

Fizicul ei atletic ascunde multă sensibilitate, iar ochii îi sunt plini de lumină şi iubire. Spune că un campion are nevoie de multă muncă, disciplină, determinare, dar şi multă rugăciune. Consideră că e important modul în care câştigi un titlu, pentru că aceasta te defineşte ca om. La campionatul mondial de box din anul 2014, în confruntarea cu o irlandeză, a ales să nu o lovească pe adversara sa, pentru a nu-i lăsa cicatrici, şi drept urmare a pierdut meciul. 

A început să picteze şi să practice sportul de la vârsta de 7 ani. A fost un copil singuratic şi retras, iar prin pictură a reuşit să exprime ceea nu a putut transmite prin cuvinte, căci spune că „icoana materializează nemateria”. 

Cristiana Stancu se prezintă ca fiind un om care luptă să se mântuiască, acesta fiind din punctul său de vedere cel mai important aspect al vieţii. Consideră că lupta pentru mântuire este mai dură decât sportul pe care îl practică: „Mă refer aici la lupta cu propria persoană, cu eul cu care ne naştem şi pe care trebuie să îl învingem în fiecare zi”. Acest principiu îl aplică şi în sportul pe care îl practică: „În sport sunt aceleaşi principii, pentru că adevărul este unul singur şi toate celelalte lucruri se mulează în jurul lui”.

Copilăria şi-a petrecut-o la bunici, în judeţul Ialomiţa, ceea ce a salvat-o şi a format-o, mărturiseşte ea. Ei au învăţat-o să meargă la biserică, să se spovedească şi să se împărtă­șească. Iar la vârsta de 18 ani a ales în mod conştient şi profund Ortodoxia. 

Rolul duhovnicului este cel de ancoră

Duhovnicul este cel care a salvat-o din cele mai adânci şi grave situaţii în care nu mai găsea nici un răspuns: „Chiar m-a salvat, acesta este răspunsul. E ca şi cum eşti pe o mare în furtună şi undeva e un far, iar acesta e duhovnicul. Şi atâta timp cât vezi farul, eşti aproape de locul unde trebuie să fii. Pentru mine rolul duhovnicului este acela de ancoră”, a completat Cristi­ana.

Încă de la 3 ani, părinţii i-au insuflat dorinţa de a deveni medic, aşa că la şcoală a fost olimpică la anatomie şi chimie, tocmai în ideea de a urma această cale. La vârsta de 16-17 ani a avut nişte probleme de sănătate, fiiind nevoită să stea mult prin spitale, încât a văzut ce înseamnă viaţa de medic. Şi-a dat seama că oamenii din spital, atât pacienţi, cât şi medici, nu erau fericiţi. Şi atunci, în clasa a XII-a şi-a schimbat opţiunea, alegând să dea admitere la Facultatea de Teologie „Justinian Patriarhul” din Bucureşti, la secţia Artă sacră. Şi cum anterior făcuse cursuri de pictură, aceasta a fost o opţiune foarte bună pentru ea. 

Performanţe unice pentru România

Cristiana Stancu vorbeşte cu modestie despre titlurile obţinute, care sunt de-a dreptul remarcabile. Toate i se par ceva firesc. A obţinut performanţe unice pentru România într-un domeniu în care e foarte greu să ajungi la cel mai înalt nivel, pentru că e nevoie de investiţie materială şi financiară, lucru care, din păcate, la noi nu se poate realiza. „Şi atunci performanţa pe care am făcut-o de cele mai multe ori am simţit-o ca fiind o intervenţie divină. Adică am câştigat în faţa unor atlete care erau cotate foarte bine şi aveau experienţă foarte mare. Şi deşi eu veneam ca un «no name», totuşi am reuşit să fac nişte surprize foarte mari şi mereu mi s-a părut că Dumnezeu a fost acolo şi a lucrat pentru mine”, a mărturisit Cristiana Stancu.

„Dumnezeu e omniprezent”

Nu vede în artele marţiale un sport agresiv, ci unul în care e nevoie de determinare şi disciplină, „iar Dumnezeu e omniprezent. Să poţi să transformi dintr-o luptă cu agresiune faţă de un seamăn şi să nu-i dai o conotaţie de violenţă, îţi trebuie foarte multă credinţă în Dumnezeu. Să primeşti un pumn şi să nu-l urăşti pe acesta, să poţi să te gândeşti că omul acela e în faţa ta şi îşi face treaba lui. Şi că, dacă el nu şi-ar fi făcut treaba, tu n-ai fi putut fi în faţa lui şi pentru aceasta tu să îţi arăţi munca ta, adică să ajungi până la a-i fi recunoscător”, a arătat campioana. Cu multă rugăciune şi atenţie, în fiecare zi acest sport o formează pe Cristiana „să fie pe cale”.

Rugăciunea schimbă oamenii 

La un meci în care s-a confruntat cu o tânără din Turcia, care era foarte agresivă, Cristiana a trăit cea mai frumoasă experienţă. „Când aşteptam să înceapă evenimentul am fost trimisă să o iau de la vestiar, căci nu avea cine să o ia. În momentul în care m-a văzut, i s-au umplut ochii de lacrimi, a venit şi m-a luat în braţe. Şi am simţit atâta dragoste, neştiind totuşi ce se întâmplă, pentru că în prima fază m-am gândit că vrea să mă atace. A urmat un meci plin de viaţă, sala a fost în delir. Am câştigat eu, iar la final mi-a spus că în urmă cu o noapte visase că noi două suntem surori şi că nu trebuie să ne luptăm. Ne-am luat în braţe şi a fost un moment foarte emoţionant, căci acesta e mesajul lui Dumnezeu: toţi suntem fraţi, orice s-ar întâmpla în orice competiţie. Suntem fraţi şi de fapt iubirea e răspunsul indiferent de naţionalitate şi credinţele noastre”, a mai spus Cristiana. 

Protecţia lui Dumnezeu

În timp ce era însărcinată cu Cristiana, mama ei a început să citească multe rugăciuni şi să meargă des la Mănăstirea Cernica de lângă Bucureşti. „E clar că a fost ceva acolo şi că Dumnezeu mi-a purtat de grijă”, a completat sportiva. Motivaţia care a ţinut-o în facultatea de teologie şi a determinat-o să nu renunţe a fost faptul că bunicul din partea mamei şi-a dorit să fie preot. El a început seminarul teologic, dar pentru că tatăl i-a părăsit a fost nevoit să se întoarcă acasă şi să aibă grijă de mama lui. Acest lucru a lăsat un vis neîmplinit, pe care Cristiana l-a continuat: „M-a iubit mult. Şi de fiecare dată când îmi venea gândul să renunţ, îmi aduceam aminte de tataie, care nu a fost lăsat să termine, iar eu să mă las de la sine?! Mi-am zis că nu se poate! Iar atunci când am depus jurământul în biserică l-am simţit lângă mine. Şi după ce am terminat icoana cu Sfântul Dimitrie, l-am visat cu aceasta în braţe”.

Susţinerea părinţilor

Cristiana Stancu concurează de 14 ani şi sunt 19 ani de când a intrat într-o sală de arte marţiale. După 10 ani de muncă asiduă, în 2015, a ajuns campioană mondială la kickboxing. Crede că „voinţa e motorul: «Dai voinţă, iei putere», îmi spun mereu. Tu faci primul pas, pe restul îi face Dumnezeu”. De la părinţii ei a învăţat următoarele: „Eu sunt Cristiana şi sunt cea mai bună şi pot să fac orice. Aceasta mi-au spus-o permanent. Poate n-au avut mereu resurse financiare, dar întotdeauna m-au încurajat şi au avut încredere în mine. Iar eu am fost cuminte şi mi-am văzut de treabă”. Mai târziu ea i-a învăţat că avându-L pe Dumnezeu alături, poţi face orice.

„Să crezi în tine şi în ajutorul lui Dumnezeu” 

Cristiana ţine şi discursuri motivaţionale, vorbeşte oamenilor despre performanţele ei sportive şi despre ce înseamnă să fii campion. „Cheia e să nu te opreşti, să crezi în tine şi în ajutorul lui Dumnezeu”, le spune mereu celor care o ascultă. „La primul meu discurs, majoritatea oamenilor au început să plângă. Ce responsabilitate! S-a produs ceva în inima acestor oameni. Şi dacă asta sunt eu, asta şi dau, aşa nu am cum să-L exclud pe Dumnezeu din discursul meu”. 

Visul Cristianei este să facă o şcoală în incinta unei mănăstiri, pentru noua generaţie de copii, cu noi principii de viaţă, în care să existe ateliere de pictură şi săli de sport, în speranţa de a construi o Românie mai bună şi, de ce nu, o lume mai bună. 

Antrenament, studiu, pictură, voluntariat. Prin toate, Cristiana Stancu Îl slăveşte pe Dumnezeu. Cu rugăciunea în suflet, se află mereu pe podium.

Ajutorul Sfântului Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor

„Sfântul Dimitrie cel Nou este unul dintre sfinţii mei ocrotitori, fiindu-mi sprijin în cele mai importante momente, atât personale, cât şi profesionale. În 2018, reveneam în viaţa competiţională după o pauză de doi ani, la un nivel inter­național foarte ridicat, ceea ce îmi dădea mari emoţii. Câştigând în premieră pentru România numeroase titluri europene şi mondiale în arte marţiale şi sporturi de contact de-a lungul unui deceniu, presiunea era imensă şi mă rugam să îmi pot face treaba foarte bine, pe măsura muncii. 

La începutul anului, după ce m-am spovedit, părintele duhovnic mi-a sugerat să fac o promisiune lui Dumnezeu pentru a mă linişti, că El sigur mă va ajuta. Ceea ce mi-a venit în minte a fost să pictez o icoană care să-l înfăţişeze pe Sfântul Dimitrie cel Nou ţinând în mână harta României, ca un simbol al faptului că eu lupt şi îmi reprezint ţara cu bucurie şi credinţă. 

La scurt timp după această hotărâre, prietena mea de suflet, care acum 10 ani mi-a «făcut cunoştinţă» cu Sfântul şi care îmi ştia frământările interioare, îl visează pe Sfântul Dimitrie care îi vorbeşte, răspunzându-i la rugăciuni. Aşadar, aceasta îl întreabă şi pentru mine, iar Sfântul o asigură, zâmbind cu blândeţe, că va fi foarte bine. A doua zi îmi povesteşte, iar această întâmplare îmi dă curaj şi siguranţa că gândul de a picta o icoană a fost pe placul lui Dumnezeu şi al Sfântului Dimitrie. 

Într-adevăr, anul 2018 a fost unul excelent, reuşind să îmi revin cu succes şi să am victorii extraordinare şi să câştig titlul european la kickboxing profesionist, alături de lecţii de mare preţ, toate fiind sub ocrotirea Sfântului nostru. Din cauza programului foarte încărcat, am reuşit să termin icoana abia în 2019, cu puţin timp înainte de ziua mea de naştere, în luna iulie. Stând atât de mult în preajma noastră, am prins mare drag de icoană, Sfântul având înfăţişare blândă şi bună. Familia mea se despărţea cu mare greutate de icoană, dar promisiunea era promisiune şi dăruiam icoana cu dragoste şi responsabilitate. Însă voia Sfântului a fost alta, astfel că, după ce am pus icoana în braţele părintelui, acesta ne mulţumeşte şi apoi ne spune că Sfântul i-a dat gând că doreşte să rămână în casa noastră, dându-mi înapoi icoana ca dar pentru împlinirea a 28 de ani. Binecuvântarea Sfântului Dimitrie a rămas cu noi, arătându-ne cât de ajutător şi smerit este, punându-se mereu sprijin pentru oamenii care vin la el cu iubire şi credinţă. Sfinte Dimitrie, roagă-te pentru noi!“ (Cristiana „Mongol” Stancu)