Cum a renăscut Mănăstirea Bogdana din judeţul Bacău

Drumurile spre mănăstiri sunt, adesea, presărate cu necazuri şi încercări. „Ispite“ le numesc creştinii. Cel ce se încumetă la pelerinaj spre locurile în care freamătă spiritul viu al vieţuirii duhovniceşti trebuie să plece cu nădejdea în Dumnezeu şi gândul curat. Altminteri, riscă să cadă pradă întâmplărilor ce abat cugetul dinspre cele ale sufletului spre cele lumeşti. Şi totul devine deşertăciune. Nici un reportaj sau un scurt itinerariu la mănăstire nu se poate realiza fără puţină zguduire de conştiinţă, provocată chiar şi de un banal eveniment petrecut pe drum. Însă cu toţii ştim că aşa-zisul „banal“ se poate transforma într-o clipă în „marea întâmplare“ care, nu de puţine ori, reuşeşte să schimbe cursul vieţii.

O vreme tristă a întunecat cerul şi a luminat câmpiile dimprejurul Bacăului. Am urcat greu, cu maşina, Dealul Măgurii, îndreptându-ne, puţin după primele orele ale dimineţii, spre Oneşti. Am încetinit, o dată ajunşi lângă Complexul Muzeal de la Borzeşti, admirat în trecere din maşină... După câţiva kilometri parcurşi prin hârtoape şi noroaie, cu ochii înălţaţi spre pădurile înverzite, în faţa noastră, chiar la capătul satului, se înfăţişa Mănăstirea Bogdana. Deşi auziserăm multe despre ea, o vedeam pentru prima oară. Am intrat cu maşina pe domeniul mănăstiresc. La porţile sfântului lăcaş, de unde începe marele cerc de spiritualitate, am oprit. Imagini ale tăcerii şi un aer de linişte. Corpul de clădiri abia renovate crează sentimentul unui spaţiu rupt de istorie şi de lume. O comoară a ortodoxiei, pentru care - aveam să aflăm mai târziu - iubitorii de Dumnezeu şi-au jertifit viaţa. Ora amiezii ne indică clar că măicuţele sunt la chilii. Într-un târziu, pe veranda unei case apare o călugăriţă. Ne prezentăm, iar ea ne pofteşte la stăreţie. „Vine imediat şi maica stareţă“, se scuză ea.

După modelul Sfintei Filofteia

O cameră simplă, cu o sobă de teracotă, o masă şi un pat. Ne-am descălţat, respectând tradiţia locului şi păşim dincolo de pragul uşii. Nu zăbovim prea mult şi apare şi stareţa mănăstirii,

Cristofora Hârjală. O femeie sobră, a cărei vârstă e greu s-o cuprinzi în date fixe, cu privire liniştită, lipsită de fariseism şi protocol ieftin. O maică din cuvintele căreia simţi o viaţă aspră, trăită la limita puterilor omeneşti. „M-am născut într-o familie de oameni credincioşi. Tata avea o bibliotecă mare, din care citeam tot ce puteam la vârsta copilăriei. Într-o zi, mi-a căzut în mână viaţa Sfintei Filofteia. Atât de mult m-a impresionat dragostea ei faţă de Dumnezeu şi vârsta fragedă la care a tins către Cer, încât am simţit o puternică apropiere de ea. Şi am intrat în mănăstire. Aveam 11 ani. M-am dus la Mănăstirea Bujoreni, lângă Adjud“, ne povesteşte stareţa Mănăstirii Bogdana. A urmat decretul 410, care a scos din mănăstire sute de monahi şi monahii. Dânsa a stat opt ani în lume. „Abia am apucat să intru în rânduielile monahale şi a apărut decretul 410 din 1959, prin care s-a interzis orice formă de manifestare a vechilor rânduieli monahiceşti, călugăriţele fiind obligate să plece în lume. A fost cel mai greu moment din viaţa mea, şi cred că şi din viaţa tuturor celor retraşi la mănăstire“, îşi aminteşte cu lacrimi în ochi maica Cristofora.

„Mă tem să nu mă primească Dumnezeu acolo, în Rai“

„Au venit în forţă la mănăstire şi ne-au obligat să plecăm. Era imposibil să te împotriveşti. Cei care s-au opus au fost bătuţi şi alungaţi cu forţa. Am plecat imediat după sărbătoarea Sfântului Dumitru, la Bârlad. Tot ce aveam era o boccea. Eram singure, doar câinii mănăstirii ne-au însoţit plângând cu lacrimi şi lătrând tot drumul. După ce am plecat cu trenul, bietele animale au rămas pe şina de cale ferată urlând“, continuă ea. Fiecare amintire depănată în faţa noastră e însoţită în privirea maicii Cristofora de tristeţe. „Am lucrat în sat, la Viişoara, la o fabrică de covoare. Eram mai multe maici şi nu aveam decât hainele de pe noi. Dormeam îmbrăcate şi încercam pe cât puteam să ne continuăm regimul de viaţă monahalâ. Însă era foarte greu. La miezul nopţii, 1.00 sau 2.00, autorităţile intrau peste noi în cameră, fără acordul nostru. Ne tot întrebau cu cine ne-am întâlnit peste zi, ce-am vorbit, ce-am mâncat. Şi permanent insistau să ne căsătorim. Nu ni se dădea voie să ieşim două pe stradă sau să discutăm între noi. Veneau când nu ne aşteptam. A fost greu. Când venea iarna, căutam bobiţele de struguri căzute pe pământ şi acoperite de frunzele copacilor. Le strângeam una câte una, şi le mâncam. Oamenilor le era teamă să se apropie de noi, pentru că altfel Miliţia venea şi-l lua la interogatoriu“, continuă cu gust amar stareţa de la Bogdana. Când vine vorba sau gânduri sau regrete, Cristofora Hârjală ne mărturiseşte că nu o macină decât un singur gând: „Acum mă gândesc şi oftez şi mă tem să nu mă primească Dumnezeu acolo, în Rai. Aş vrea să mă mântuiesc“, încheie ea lăcrimând.

Părintele făcea slujbele în podul bisericii

După opt ani, Bunul Dumnezeu a avut grijă de maica Cristofora. De-a lungul anilor, a reuşit să ţină legătura cu un mare duhovnic, părintele Isaia, care a revenit şi el după cumplita prigoană la Mănăstirea Runc. Trecuseră anii cumpliţi şi timpurile erau ceva mai liniştite. La Mănăstirea Bogdana funcţiona, în anii 1960, un spital de nebuni. Apoi, în jurul anilor 1974-1975, ea s-a transformat în tabără de vacanţă pentru copii, iar biserica veche era sală de dans. S-a acoperit pictura interioară şi totul era aşa cum îşi doreau conducătorii de atunci. Om curajos şi îndrăzneţ, părintele Isaia a reuşit să redea Mănăstirii Bogdana menirea ei iniţială. Părintele a început să ţină slujbe religioase într-un paraclis retras, făptuit într-unul din poduri. Maica Cristofora a venit şi ea la mănăstire, lângă părintele ei duhovnicesc. Au mai venit şi alte femei în jurul ei. Începând un regim de rugăciune strict, oamenii au aflat şi au început să caute această oază de rugăciune. „Părintele Isaia făcea slujbele în pod şi, nu de puţine ori, când venea lume multă, îi era teamă ca nu cumva să se rupă duşumeaua“, ne povesteşte mai târziu maica Mihaela, ghidul mănăstirii.

Miliţienii, alertaţi de evenimente, au încercat să-i alunge pe oameni. Îi vedeau adunaţi în staţia de autobuz şi îi întrebau încotro se duc. Oamenii îndrugau verzi şi uscate, că se duc la pădure, să culeagă bureţi, la iarbă verde şi alte asemenea. Însă comuniştii au înţeles. Într-o zi au venit la mănăstire cu câini şi au încercat să-i alunge pe credincioşi, dar n-au reuşit. În cele din urmă au renunţat. Apoi, încetul cu încetul, părintele Isaia s-a apucat să ridice, fără autorizaţie şi fără să ţină cont de interdicţii, ajutat de măicuţe şi de credincioşi, Mănăstirea Bogdana. Puţin câte puţin. Întâi un corp de chilii, apoi biserica şi toate celelalte.

O biserică cu moaşte şi morminte de eroi

Timpul trece. Ne oprim parcă ispitiţi de ciorba adusă la masă. „Luaţi, mâncaţi, probabil vă este foame şi apoi mergeţi şi vedeţi tot ce vă interesează. Maica Mihaela, ghidul mănăstirii, o să vă dea toate informaţiile necesare“, ne îndeamnă stareţa. Mâncăm. Şi-i mulţumim apoi lui Dumnezeu pentru cele oferite şi pentru că am ajuns sănătoşi la Bogdana. Apoi am purces la treabă. Mergem întâi la biserica mare, aflată exact în centrul mănăstirii. Un lăcaş de un alb imaculat. A fost înalţată în anul 1670 şi este ctitoria logofătului Solomon Bârlădeanu, cu soţia Ana. Păşim dincolo de pridvor şi pătrundem în venerabilul lăcaş de rugăciune. De-o parte şi de alta, jos, în marginea zidurilor de incintă, două morminte din piatră cu inscripţii în slavonă. „Aici, în partea dreaptă“ - ne arătă maica Mihaela - „este înmormântat un tânăr din familia Cantacuzinilor, Ioan, mort la 28 de ani, în 1693. Iar în stânga, un căpitan de oaste, Matei Lepădatu, care a fost găsit mort în pădure de călugări, în condiiţii neelucidate, în 1684“. Pictura interioară, cu tendinţe bizantine autentice, a fost realizată în 1986, în numai 6 luni, de Matei Gheorghe. Lângă catapeteasma din lemn, datând tot din anii â80, în partea stângă, lângă icoana reprezentând Sfânta Treime, într-o cutiuţă de argint, găsim sfinte moaşte, frumos mirositoare ale mai mulţi sfinţi, pe care le-a adus tot părintele Isaia.

Icoane, cărţi şi obiecte vechi din tot judeţul

Ne închinăm cu nevrednicie şi mergem mai departe. Şi unde altundeva decât în depozitul de icoane vechi. O iniţiativă demnă de laudă şi inspirată, avută la începutul anilor â80, de PS Episcop Eftimie al Romanului şi PS Ioachim al Huşilor, pe atunci vicar al Romanului. Doi ierarhi care au reuşit să adune la Mănăstirea Bogdana icoanele vechi din diferite biserici şi mănăstiri, închise ori desfiinţate. Un univers aparte, o lume a imaginilor transpuse pe lemn, de spiritul unor epoci demult apuse. În jur de 700 de icoane de mărimi variate peste care s-a aşternut patima imuabilă a timpului. Ne aplecăm şi noi admirativ privirea peste imagini care au dispărut din iconografia noastră modernă. Ochii Mântuitorului şi ai Maicii Sale te urmăresc în fiecare ungher. Lumini şi umbre, un joc al credinţei şi sacrificiului strămoşilor crescuţi şi formaţi în duhul autenticei Ortodoxii, protejate într-o încăpere, la margine de lume.

Un alt spaţiu consacrat trecutului şi valorilor spiritualităţii româneşti este cel al cărţilor vechi. Situat în alt corp de clădiri, alături de muzeul mănăstrii, într-o cameră înaltă, depozitul adăposteşte de mai bine de 20 de ani, 4.400 de volume, în limbile română, germană, slavonă, armeană etc. Datează de prin secolele al XVII-lea până în secolul trecut. Au fost aduse aici la fel ca şi icoanele. Aranjate în rafturi, legate în piele, cărţile aşteaptă, parcă şi ele, vremuri mai bune, pentru a putea fi văzute, citite ori studiate de specialişti, lingvişti sau filologi, ori simpli cititori. Lângă depozitul de carte, vizităm muzeul mănăstirii. O impresionantă colecţie de veşminte preoţeşti, cărţi şi obiecte de cult şi icoane. Printre acestea ne atrage atenţia cea mai mare ediţie a Evangheliei de la Neamţ din 1821, un volum îmbrăcat în argint de dimensiuni „uriaşe“. Într-un colţ al muzeului, un scăunel de lemn, cu spătarul pictat cu modele populare. Este un scaun arhieresc, din 1863.

Moliftele Sfântului Vasile şi de 20 de ori pe zi

Părăsim muzeul încântaţi de cele văzute. Cu mintea la cărţi şi la icoane, intrăm şi ne închinăm în biserica nouă a mănăstirii, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“, ridicată în 1998. Un lăcaş, „la care, alături de părintele Isaia, au trudit toate maicile din mănăstire“, după cum ne spune ghidul, maica Mihaela...

La Mănăstirea Bogdana sunt multe de văzut şi multe de spus. Înainte de a pleca, maica Mihaela ne vorbeşte în câteva cuvinte despre viaţa duhovnicească a mănăstirii. Iar dacă precizăm aici doar că „la Mănăstirea Bogdana se fac moliftele Sf. Vasile cel Mare şi de 20 de ori de zi, dacă credincioşii au nevoie, aşa cum obişnuia părintele Isaia“, credem că e suficient.