Trează de mai bine de jumătate de secol, Mănăstirea Horăicioara sau Horaiţa veche stă retrasă, asemenea unui pustnic, în pădurile masivului Stânişoarei, la 900 de metri altitudine. Oameni din toate colţurile ţării o caută pentru liniştea nepământeană, pitorescul locului, slujbele tihnite şi izvorul cu apă de leac la care aleargă cei neputincioşi, dar credincioşi.
Cunoscut ca schit, încă de la 1466, al Mănăstirii Horaiţa, de care a aparţinut canonic şi administrativ, în anul 2007, luna octombrie, sfântul lăcaş nemţean, din comuna Crăcăoani, este ridicat la rang de mănăstire. Părintele egumen Antim Gemănar este numit stareţ, datorită vredniciei şi implicării active în lucrările de restaurare şi renovare a bisericii, chiliilor şi a celorlalte dependinţe ale complexului monahal.
Momentan, la Horăicioara sunt trei călugări, însă numărul redus al acestora nu este un impediment în buna orânduire a vieţii monastice. Slujbele se oficiază cu sfinţenie, iar ascultările în gospodărie şi la munca câmpului sunt îndeplinite cu responsabilitate.
Pe tărâmul liniştii
10 ani s-au scurs de când ieromonahul Antim Gemănar a fost numit la frumoasa Horăicioara. Au fost ani de trudă fizică şi nevoinţă sufletească ce-au trecut aşa cum se trece frunza fagilor care înconjoară din toate părţile mănăstirea.
Chiar dacă începutul a fost mai greu, cum se întâmplă cel mai adesea, „acum, n-aş mai pleca. Fiecare fir de iarbă mă cunoaşte aici. Avem multă linişte, ceea ce ne fereşte de foarte multe ispite. Nu ne sperie singurătatea sau iarna izolarea, chiar suntem bucuroşi, şi suntem izolaţi în sensul că nu vrem noi să ieşim. Ne aprovizionăm din toamnă cu tot ce ne trebuie, în rest, suntem mai mult pentru suflet“, spune stareţul.
Credincioşii urcă cu greu muntele până la mănăstire, care poate fi străbătut şi cu maşina. În ziua când am poposit la Horăicioara era duminică după-amiaza şi nu mică mi-a fost mirarea când am văzut grupuri, grupuri de nemţeni şi suceveni urcând muntele, asudaţi de drumul greu şi de povara ofrandelor aduse cu gândul de a fi lăsate spre pomenire la sfânta mănăstire. „Venim de câte ori putem la Horăicioara. Când ni se face dor de Măicuţa Domnului şi vrem să gustăm din apa izvorului ei, luăm copiii şi venim cu toţii. Este un loc binecuvântat, iar liniştea de aici ne face să ne găsim pacea pentru mult timp şi să lăsăm deoparte grijile“, arată entuziasmată Maria Nichifor din Mălini, Suceava.
Ieromonahul Antim Gemănar spune că până ca schitul să devină mănăstire, erau puţini oamenii care îi vizitau. Acum, vin tot mai mulţi, mai ales în intervalul aprilie-octombrie. După ce dă prima zăpadă, puţini se mai încumetă să urce muntele.
Izvorul binecuvântat al Maicii Domnului
Despre izvorul binecuvântat cu darul tămăduirii bolilor sufleteşti şi trupeşti, părintele Gemănar zice că a fost descoperit prin minune de Maica Domnului, unor călugări, în timpul stăreţiei arhimandritului Ermoghen (1837-1877).
În urma rugăciunilor insistente ale monahilor, majoritatea bătrâni, Maica Domnului a făcut să izvorască apă dintr-o stâncă, aflată cam la 50 m depărtare de biserica mănăstirii, singura sursă de apă din împrejurimi. „Foarte multe minuni s-au întâmplat după 1990. Sunt oameni care au simţit bucuria şi binecuvântarea izvorului. Acum, depinde şi de credinţa fiecăruia, unii iau multă apă şi nu simt nimic, alţii puţină şi bună“, completează stareţul, care continuă cu relatarea primei minuni făcută de izvorul cu apă vie, în anul 1877: „O femeie foarte credincioasă dintr-o localitate din apropiere, satul Cuieşti, era foarte bolnavă şi i s-a arătat Maica Domnului, a cărei icoană micuţă o avem în pridvor, şi i-a zis: «Unde mă vei găsi, acolo te vei tămădui cu apă de la izvorul meu». Femeia a început să caute la mănăstirile mari, voievodale, ca Neamţ, Sihăstria, Secu, Agapia, Văratec, Horaiţa. A ajuns şi la Horăicioara şi când a văzut icoana s-a bucurat mult şi a întrebat părinţii dacă au un izvor cu apă tămăduitoare. Părinţii nu ştiau decât de un singur izvor care le-a fost descoperit, dar nu ştiau că este tămăduitor. Femeia a mers la izvor, a băut şi s-a spălat pe faţă şi în timp ce urca sus, la biserică, să mulţumească Maicii Domnului că a găsit izvorul, a simţit că se vindecă de boala ei“.
Drept mulţumire pentru binefacerile sale, a fost ales ca al doilea hram al mănăstirii praznicul „Izvorul Tămăduirii“.
Secole de credinţă
Existenţa Horăicioarei în vestiţii Munţi ai Neamţului se pierde în vremuri trecute, în a doua jumătate a secolului al XV-lea (1466), după cum menţionează pisania bisericii. În anul 1480, arhimandritul Chiriac, la porunca Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, ridică, din lemn, prima biserică a acestui aşezământ monahal, cu hramul „Buna Vestire“. Astăzi, locul Sfintei Mese a bisericii de la 1480 este marcat de o lespede din piatră, pusă în anul 1937 cu cheltuiala soţilor Epifanie şi Aglaia Curcut din satul Metocul Bălan, judeţul Neamţ.
Documentele istorice mai indică faptul că biserica actuală a mănăstirii a fost ridicată, din piatră, în anul 1868, de către arhimandritul Ermoghen Buhuş, devenit stareţ al mănăstirii, şi sfinţită pe 20 octombrie de arhiereul Isaia, vicar al Episcopiei Romanului. De atunci şi până astăzi, biserica şi chiliile schitului au fost supuse mai multor lucrări de restaurare şi renovare, prin grija egumenilor ce s-au succedat la conducerea schitului.
În biserică se află o icoană a Maicii Domnului, cunoscută ca făcătoare de minuni.
Catapeteasma bisericii, în stil gotic şi de dimensiuni reduse, a fost confecţionată, probabil, cu puţin timp înainte de anul sfinţirii bisericii (1868).
