Ileana Toma și revolta care a rodit literatură

Ileana Toma este o scriitoare aparte în peisajul nostru literar, având o biografie demnă de tot interesul, cum îi sunt și cărțile. Fiica preotului Alexie Bârcă, născută în 1935, în Basarabia, refugiată cu părinții în 1940 în România, absolventă de matematică, specializată în astronomie, căsătorită cu astro-fizicianul Eugen Toma, fiu de deținut politic.

Condiția de refugiat din calea bolșevis­mului, viața în comunism, fenomenul deportărilor și al detenției din motive politice, dar și viețile unor personaje emblematice din istoria românilor (Vlad Țepeș, Constantin Brâncoveanu) și din istoria creștinismului (Sfântul Vasile cel Mare) sunt temele dominante ale cărților scrise de Ileana Toma.

Imediat după 1990, a publicat o serie de povestiri, evocări și schițe referitoare la perioada comunistă, bine primite de ziarele România Liberă și Cotidianul.

Când era copilă și chiar adolescentă nici nu-și imagina că n-o să scrie toată viața, mai ales că talentul îi fusese remarcat la un concurs școlar, în urma căruia primise bursă regală. Scrisese atunci o povestire despre peri­pețiile unui copil refugiat. Cu un mare ocol, după ce a studiat astrele cerești, tot la scris avea să ajungă.

În 1940, preotul Alexie Bârcă din Basarabia fugea de valul bolșevic dincoace de Prut, ajungând cu soția și cei patru copii mai întâi în Oltenia, iar ulterior în București. A fost preot slujitor la bisericuța Bucur Ciobanul și duhovnic iubit de mulți bucureșteni. Om înțelept, și-a îndemnat copiii să studieze domenii neutre, care nu pot intra sub incidența politicului. Două fiice au studiat ­horticultura, iar fiul ingineria ­hidroenergetică. Pe copila plină de imaginație Ileana a ținut-o departe de lumea literelor, spre care ar fi îndemnat-o inima. Prima epurare a sistemului avea să vină când avea doar 17 ani. Ileana Toma povestește: „În 1952, eram în penultimul an de liceu. Liceul la care învățam era format din comasarea a trei licee bucureștene - «Iulia Hașdeu», «Domnița Ileana» (de unde veneam și eu) și «Regina Maria». La sfârșitul anului școlar, prin luna mai, directoarea m-a luat în cancelarie și mi-a spus că trebuie să mă sfătuiesc cu familia într-o problemă gravă: ea urma să iasă la pensie și era convinsă că următorul director mă va ­exclude din școală din motive politice, fiind familie de refugiați din Basarabia. Soluția era să dau în particular examenele pentru ultima clasă de liceu, astfel încât să închei în acea vară liceul. Și așa am făcut, terminând liceul în vara acelui an, în august, cu trei zile înainte de admiterea la facultăți. Am venit acasă cu diploma de ­bacalaureat hotărâtă să mă înscriu la Medicină, numai pentru asta mă pregătisem. La înscriere, când s-au uitat în dosarul meu mi-au spus: «Pleacă de aici, domni­șoară! Cu acest dosar nici nu vei fi afișată să intri la examen!» Amărâtă, obosită, am ajuns acasă și i-am spus tatălui meu că mă duc să mă scriu la Litere. Îmi venise ideea salvatoare, era Anul Caragiale, cunoș­team foarte bine opera lui, doar fusesem la Olimpiada pe țară unde luasem premiu... Tata, însă, a spus: «Să vedem ce vrea Dumnezeu, o să tragem la sorți». Era și fratele meu acolo, m-au scos afară din cameră, au scris bilete, le-au amestecat într-o căciulă. Am tras bilet și pe el scria: Matematică. M-am înscris la Facultatea de Matematică. S-a dat examen și la limba română, nu numai la matematică, ceea ce m-a ajutat, am fost admisă”.

Cum se ademeneau studenții către marxism-leninism

Presiunea propagandistică era atât de mare în acei ani, încât, încă din primul an, studenții erau racolați pentru școala politică: „Decanul nostru, profesorul ­Gheorghe Mihoc, m-a chemat într-o zi la decanat împreună cu alți trei colegi. Ne-a prevenit că vor veni niște asistenți de la Filosofie și Pedagogie și ne vor propune ceva, dar noi să ne gândim bine. Cu alte cuvinte, să nu acceptăm. Cei doi asistenți au intrat, ne-au spus că studenții care au luat 10 la limba română, la admitere, pot să completeze locurile rămase libere la acele facultăți. Cu ocazia asta am aflat că luasem 10, mă iubise Caragiale! Filosofia atunci era marxism-leninism și politică... Am răspuns pe loc că nu trec. Ceilalți colegi, trei băieți, au zis că dau răspunsul a doua zi și nici unul nu a trecut dincolo”.

S-a specializat în Fizica Pământului și Astronomie și, pentru că a absolvit cu medie mare, a primit repartiție ca profesoară de matematică în București. Dosarul n-a corespuns, inspectorul i-a rupt repartiția în față și i-a dat una pentru un sat din Bărăgan, într-o colonie de muncă. Se gândea să dea meditații în continuare: „Am fost nevoită să aduc și eu bani în casă încă de copil, dădeam medi­tații altor copii. Dirigintele mele, toate, aveau grijă să mă plaseze în familii mai înstărite unde primeam și o masă. Mi-a prins bine mai ales în timpul foametei din ‘47-’48...”.

Însă chiar și în întunecatul deceniu stalinist mai răsărea uneori soarele. Era în desfă­șurare Anul Geofizic Interna­țional, considerat astfel din iulie 1957 până în decembrie 1958, când toate țările doreau să aibă mari contribuții științifice în domeniu. Observatorul Astronomic din București avea, așadar, nevoie de noi spe­cialiști, iar absolventa Ileana Bârcă a găsit acolo un loc de muncă potrivit.

Un soț „cu dosar”

Anul Geofizic i l-a adus în cale și pe viitorul soț. Un fost coleg o rugase să pună o vorbă bună pentru un coleg al său, care fusese dat afară de la Institutul de Fizică, unde lucrase în cercetare, din cauza „dosarului”, ca fiu de deținut politic. „Am avut curajul să spun directorului că știu pe cineva care e băiat bun și așa mai departe... Iar eu nici nu-l cunoșteam. De la biblioteca noastră plecase unul care fusese dat afară de la Institutul de Fizică Atomică. Era ceva obișnuit, periodic se făceau «atestări pe post», prin care se făcea epurarea. Directorul mi-a spus într-o zi: «Candidatul dumitale a intrat, e un băiat foarte bun». Într-o pauză de ședință, m-am dus la bibliotecă să-l cunosc, dar cum ușa era încuiată, am ieșit afară, m-am uitat pe geam și am văzut că noul bibliotecar era acolo, am sărit peste pervaz și am intrat. Așa l-am cunoscut pe viitorul meu soț, Eugen Toma. El a fost primul doctor în astro-fizică din România. Și-a făcut doctoratul în Belgia, printr-o întâmplare extraordinară: fostul lui coleg de bancă, Radu Bălescu, a cărui mamă era recăsătorită cu ambasadorul Belgiei la București și care plecase din România în 1944, ajunsese o somitate în fizică. La un moment dat a stabilit o colaborare cu Institutul de Fizică Atomică din România, iar când a venit în țară, a dorit să-l vadă pe Eugen. Când a văzut în ce stare este soțul meu, un biet bibliotecar cu 400 de lei salariu, el, care fusese printre cei mai buni din promoția sa, i-a acordat o bursă de studii în Belgia, invitându-l să lucreze la Observatorul din Liège. Așa a pregătit Eugen teza pe care a susținut-o apoi la Observatorul din Bucu­rești. Cu multe greutăți și piedici, mi-au dat și mie voie să merg acolo...”

Cu toate că avea acest doctorat, Eugen Toma nu s-a putut angaja cercetător la Observatorul din București. Grație limbilor străine cunoscute, academicianul Aurel Avramescu l-a angajat la Centrul de documentare științifică al Academiei Române, trecându-i cu vederea „dosarul”. Traducea nou­tățile științifice din revistele străine de profil: astonomie, fizică, matematică.

Întoarcerea comandorului Matei Toma

Când a scris schița „Întoarcerea acasă”, Ileana Toma l-a avut drept personaj pe socrul său, Matei Toma, a cărui figură eroică o rememorează: „Tatăl lui Eugen a fost comandor de marină în vremea celui de-al Doilea Război Mondial. Era fiu de țăran din județul Buzău și avea doi frați eroi, subofițeri căzuți pe câmpul de la Mărășești, iar ca urmare primise bursă la Școala Militară din Constanța. În vremea războiului, îl avea superior pe contraamiralul Horia Măcellariu. La 23 august 1944, când România a întors armele împotriva Germaniei, generalul Emil Bot­năraș, ministrul de război, a dat ordin flotei române de război din Portul militar Constanța să tragă în vasele de război germane. Măcellariu știa legile războiului, potrivit cărora nu ai voie să tragi în vase străine aflate într-un port decât dacă sunt anunțate să plece și refuză plecarea. În plus, flota germană avea niște tunuri extrem de puternice. Dar în primul rând n-a vrut să deschidă foc asupra flotei germane pentru că nemții ar fi distrus portul, iar rușii ar fi intervenit, ar fi ocupat Constanța și toată Dobrogea. Măcellariu a hotărât, așadar, să anunțe vasele germane să se retragă și ele au plecat în liniște, fără nici un foc. Imediat după 23 august, Măcellariu a fost acuzat de înaltă trădare, deși el a fost un erou na­țional! A trebuit să se ascundă pe la diferiți oameni, dar până la urmă comuniștii l-au prins și pe el și întreaga rețea de oameni care îl ascundeau. Socrul meu îi ducea pâine în locul de ascunzătoare - pâinea era pe atunci cartelată. Toți au fost arestați și condamnați la ani grei de închisoare, inclusiv copiii lor dacă erau majori, așa cum a fost și fratele lui Eugen, care a făcut și el închisoare. Situația noastră a rămas pecetluită de condamnarea socrului meu, care a făcut 17 ani de puș­cărie. A ieșit la 5 august 1964 de la Gherla, paralizat pe jumătate, cu defect de vorbire, iar când a ajuns în București nici casa nu și-a mai găsit-o, fusese confiscată. A locuit cu familia într-un pod de casă...”.

Grațiere, nu amnistie!

Sunt lucruri pe care cei care le-au trăit nu au cum să le uite. Măcar dacă cei de azi ar vedea în mod cinstit lucrurile! Doamna Toma este indignată, pe bună dreptate, pentru greșeala intenționată care se menține și la 32 de ani de la căderea comunismului: În 1964, toți deținuții politici au fost eliberați prin Decretul 411 de grațiere, nu de amnistie. „Acum toți vorbesc de amnistie, dar amnistia înseamnă primirea tuturor drepturilor avute înainte de condamnare. Acești deținuți au suferit și după ce au ieșit din închisoare, la fel și urmașii lor, ba chiar și copiii urmașilor. Până și fiul meu, care era în armată, în 1981, n-a primit nici o singură permisie, iar ofițerul politic i-a arătat actul de condamnare al bunicului... De aceea susțin că toți cei care vorbesc de amnistie nu știu ce spun sau spun asta cu rea intenție!”.

Singurătate printre cei inerți

Ileana Toma a ales să scrie ­literatură din revoltă. De ce era revoltată după 1989, când oprimarea comunistă fusese înlăturată? Cel mai bine explică chiar scriitoarea: „Imediat după Revoluția din Decembrie 1989, a pătruns din Occident un val uriaș de cărți și filme de proastă factură care îl prezentau pe domnitorul Vlad Țepeș drept vampirul Dracula. M-am revoltat că nimeni nu lua atitudine, nimeni dintre intelectuali și, chiar dacă nu eram scriitoare, văzând că istoria ne era călcată în picioare, n-am putut să stau în banca mea. Așa am scris romanul Singurătatea lui Vlad Țepeș”. A mai reacționat și când a fost tradusă în românește cartea „Petru I. Viața și lumea lui” de Robert K. Massie, distinsă cu Premiul Pulitzer: „Autorul scrie în această lucrare că Petru cel Mare a fost trădat de Constantin Brâncoveanu, ceea ce este total inexact, și, culmea, că turcii l-au răzbunat pe Petru I, omorându-l pe Brâncoveanu «împreună cu doi fii». Traducătoarea dăduse o notă în subsol că, «după unii autori», ar fi murit împreună cu patru fii... Dar n-a murit «după unii autori», ci a murit de-a adevăratelea! Aşa am scris Ultimul Constantin. ­Romanul Brâncovenilor”.

Cartea despre Brâncoveanu a cunoscut mai multe ediții, cea mai recentă apărând la Editura Cuvântul Vieții, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel. Scriitoarea a fost foarte bucuroasă pentru onoare, amintind că la fel de emoționată a fost și când i-a apărut la Editura Patriarhiei Române Marele capadocian, romanul despre viața Sfântului Vasile cel Mare. Romanul despre Brâncoveni a avut succes nu numai la public, ci și la intelectualii cu viziune creștină, regizorul Marian Ciripan punând în scenă piesa de teatru Plecare fără întoarcere, bazată pe acest roman.

Scrisorile bunicului

Scriitoarea îşi amintește de părintele Alexie cum, după ce o ferise de capcana ideologiei staliniste, ajuns spre sfârșitul vieții, se simțea totuși vinovat că pe biletele pentru sorții de odinioară scrisese numai cuvântul matematică. Își îndemna acum fiica: „Tu să scrii, că scrii bine!”. Și fiica a scris, inclusiv o carte despre el, „Părintele Alexie, preotul lui Dumnezeu”. Ileana Toma ar mai vrea să scrie o carte, dar nu știe dacă va mai avea puterea sufletească: „Ar fi o carte despre scrisorile bunicului meu, care n-a vrut să plece din Basarabia, în cel de-al doilea refugiu, când frontul înainta. Noi, copiii, eram la o soră a mamei mele la București, iar tata s-a întors la Hotin să-i ia pe bunici, dar bunicul a zis: «Nu pot să-i las, că vin rușii și nici un om din sat nu știe rusește, vin cu admi­nistrație cu tot în rusește, o să-i persecute». Tata i-a scris fără întrerupere, dar a primit răspuns abia după cinci ani: «Îți mulțumesc că mă feliciți de ziua mea, am primit felicitarea ta și, împreună cu ea, toate scrisorile tale de până acum. Te pomeneam cu cei ador­miți, ca și pe mama ta, care a plecat la Domnul...». Auziți, unui om de aproape 90 de ani să nu-i dai scrisorile! În 1956, tata și mama s-au dus să-l vadă pe bunicul, le făcuse chemare și li s-a dat voie să se vadă”.

Chiar dacă nu va scrie această carte, Ileana Toma rămâne un om cu datoria împlinită, un personaj care a trăit pe propria piele urmările regimului totalitar, dar și un observator al vremurilor care a consemnat ceea ce a văzut și a trăit.

 Fișă de autor și de om

Ileana Toma s-a născut la 14 septembrie 1935, este fiica preotului Alexie Bârcă, (aflat la a șasea generație de preoți); fratele bunicului său dinspre tată, preotul Teodor Bârcă, a participat la Sfatul Țării când s-a votat Unirea Basarabiei cu Țara-mamă, în 27 martie 1918. Este absolventă a Facultății de Matematică din cadrul Universității București, a fost astronom cercetător la Observatorul Astronomic din Capitală timp de 33 de ani. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România (2001). A publicat următoarele volume: Părintele Alexie, preotul lui Dumnezeu, Editura Bizantină, 2002; Marea fugă, Editura Andromeda Company, 2006; Coloana. Momente, schiţe, mărturii, Editura Vremea, 2009; Singurătatea lui Vlad Țepeș, Editura Cuvântul Vieții, 2009; Marele capadocian, Cuvântul Vieții, 2012; Ultimul Constantin. Romanul Brâncovenilor, București, Cuvântul Vieții, 2014. A fost căsătorită cu ­fizicianul Eugen Toma. Copii: Matei (n. 1962), profesor de matematică la Universitatea din Nancy, Franța, și Maria Magdalena (n. 1966), medic în Statele Unite ale Americii.