La Chintinici, în judeţul Neamţ, există un loc în care oricare dintre noi se poate regăsi. Un mic muzeu etnografic, gândit, construit şi amenajat după toate canoanele domeniului de preotul paroh Iulian Vasile.
Totul a început într-o zi de luni, la sfârşit de iunie. Pe o postată de pământ de lângă biserică, cineva a început a săpa pământul. După o zi, trebuşoara începea să semene a fundaţie. După vreo săptămână, locul, cât o palmă, era împrejmuit cu un brâu de chirpici ce începea a se ridica încet-încet. Miraţi peste măsură, cei de la Chintinici nu înţelegeau ce i-a mai trăsnit popii să facă taman lângă biserică. Fiindcă a casă zdravănă lucrul acela nu părea să semene. A mai trecut o vreme, cu mirări, presupuneri şi tot atâtea închipuiri, până ce, într-o bună zi, a răsărit ca din pământ o căsuţă cât o cutie de chibrituri. Mică de tot, cu şindrila înnegrită, cu un lacăt greu la uşă, aşa cum făceau fierarii odinioară, cu muşcate gata înflorite pe prispă şi cu bătătura, cât o basma desfăcută, înconjurată cu gard de nuiele. Dacă vreme de trei săptămâni n-ar fi văzut oameni roind pe locul unde apăruse, ca din senin, misterioasa căsuţă, ar fi zis că un voinic din poveşti a adus-o în braţe şi a aşezat-o acolo, statornicind-o pentru vecie.
"Face părintele muzeu", mergea vorba prin sat, după ce misterul a fost dezlegat, deşi nu prea le era la îndemână aşa o casă de veche şi de mică pentru o asemenea destinaţie. "Barem nişte geamuri de termopan să pui, părinte, nu ferestrele astea vechi", îşi dădeau unii cu părerea.
Părintele Iulian zâmbea şi tăcea, tăcea şi făcea. Până într-o zi, când a isprăvit cu bine ce-şi pusese în gând. Aşa s-a ivit, în numai două luni de zile, sub dealurile Chintinicilor, mai la vale de Roznov, Căsuţa bunicilor, un muzeu etnografic în toată puterea cuvântului, închipuit în dorul unei copilării pe care tânărul preot o trăise "în frumoasa şi tihnita lume a satului de odinioară".
Chemarea
La Vaduri, în casa de lemn a bunicilor, încă din studenţie, Iulian Vasile, preotul de mai târziu, visa cu ochii deschişi la ziua în care va putea intra într-un muzeu pe care să-l fi construit de la zero, valorificând universul atât de fascinant al gospodăriilor ţărăneşti. Prinsese drag de lucrurile vechi de copil. Pe măsură ce a crescut, a conştientizat că satul tradiţional, acel univers pe care îl crezuse indestructibil, se diluează văzând cu ochii. Iar asta l-a condus poate şi mai repede spre ceea ce urma să devină "Casa bunicilor" de la Chintinici. "Ori de câte ori vedeam un lucru vechi din gospodăria tradiţională ţărănească îmi revenea, ca un laitmotiv, ideea încropirii unui spaţiu unde să păstrez toate aceste lucruri, ca într-o imensă ladă de zestre", spune părintele Iulian.
Acum, la o aruncătură de băţ de Roznov, există această căsuţă în care oricine se poate regăsi: cei mai bătrâni - cu nostalgia unei lumi ce s-a pierdut ca un fum, iar cei mai tineri, aflând despre ce însemna satul de altădată, cel în care au crescut bunicii şi părinţii lor. Un mic muzeu etnografic, gândit, construit şi organizat după toate canoanele domeniului. "E stilul de viaţă al românului, sănătos, curat, liniştit şi frumos. Stilul ăsta se alterează, ba chiar dispare. Măcar să-l păstrez într-un muzeu - asta mi-am dorit", povesteşte pr. Iulian Vasile.
Rar ţi-e dat să întâlneşti oameni ca preotul de la Chintinici. Şi-atunci când se întâmplă să-i cunoşti, capeţi certitudinea că patima pentru autentic, respectul pentru rădăcini şi dorinţa de a face, mereu, ceva pentru cei de lângă tine n-au dispărut cu totul.
Ani la rând a bătut toate târgurile meşterilor populari, a vizitat muzeele etnografice din zonă, a colecţionat şi achiziţionat obiecte, pregătind momentul pe care atât de mult l-a aşteptat. Anul acesta, deşi a trecut printr-o boală cumplită, a reuşit să-şi vadă visul cu ochii. Pe 18 septembrie, colecţia muzeală de la Chintinici va fi oficial inaugurată şi deschisă publicului larg. Un exemplu de urmat, atât cât mai e timp, pentru a salva, din lumea satului, ce încă se mai poate.
Căsuţa amintirilor
Colecţia etnografică a părintelui Iulian Vasile e amenajată într-o căsuţă pe care a gândit-o şi a înălţat-o după tipicul celor care existau în zona Neamţului, din chirpici lipiţi cu lut, pe temelie de piatră şi cu acoperiş de şindrilă. Cu prispă în faţa casei, înconjurată cu gard de nuiele şi cu tot ce trebuie în bătătură.
În interior - o odaie şi tinda, ambele amenajate - ai zice că de un etnograf care toată viaţa doar asta a făcut - în cea mai bună rânduială. În tindă, doi tineri gospodari, gătiţi în splendide costume nemţene, par a te întâmpina, gata să-ţi spună povestea obiectelor din jurul lor. Râşniţa, meleţuica cu piepteni şi ragilă, o seamă de unelte gospodăreşti vechi, coşarcă cu zolitor şi bătător, trusa tâmplarului, masa la stână, "vestitorii" Anului Nou (capră, urs, dobă, buhai, ghioagă) - toate se cer admirate în voie. "Aici avem îmblăciul, furcoiul, ţapina, chiua cu maiul, putinica, balerca, chisăliţa, cânepa, pânza de sac, râşniţa, toiagul, lada de zestre", înşiră, pe nerăsuflate, părintele Iulian obiectele ce populează tinda largă, vădind nu doar veleităţi de simplu colecţionar, ci atenţia pentru fiecare detaliu ce vine din lumea satului, de care este atât de legat.
Odaia rezervă alte trăiri şi alte splendori de admirat. Cuptorul de lut şi războiul de ţesut tronează în încăpere. Două repere fundamentale în gospodăria de altădată. "Am construit cuptorul exact cum se făcea în zona Neamţului şi am adus toate ustensilele sale. Apoi avem blidarul cu blide, sucala, vârtelniţa, păretarul, prostirea, cerga, masa, lăicerele, lampa cu burlui, stative, icoane vechi." Toate denumirile se suprapun rapid peste lucrurile aşezate după rostul lor, în odaia cu ferestre cât palma, cu perdeluţe ca laptele şi cu mirosul acela de curat al varului alb. Podeaua de lut e acoperită cu "cordele" (n.r. - preşuri ţesute din resturi de pânză). Un loc din care nu te-ai mai da dus.
Parohul, un motor al comunităţii
Şi la Chintinici, în Neamţ, ca în multe alte sate ale Moldovei, am întâlnit un preot dăruit cu totul comunităţii pe care o păstoreşte. La rândul lor, oamenii de aici l-au adoptat definitiv şi nu l-ar mai lăsa să plece pentru nimic în lume. Şi pe bună dreptate pentru că, deşi foarte tânăr (are numai 35 de ani), părintele Iulian Vasile a făcut cât într-o viaţă de om.
E paroh în sătucul din buza Roznovului din 2000. Când a ajuns aici, în sat nu exista biserică. A construit, ajutat de localnici, o biserică frumoasă, care în curând va fi sfinţită, a amenajat cimitirul satului, un paraclis cu toate cele de trebuinţă şi a construit troiţe. Iar pentru generaţiile tinere şi pentru cele viitoare a construit şi amenajat, susţinut şi de preşedintele Consiliului Judeţean Neamţ, Culiţă Tărâţă, acest valoros muzeu, o miniatură a satului nemţean autentic.
De va fi să treceţi prin ţinutul Roznovului, nu pierdeţi ocazia să-i treceţi pragul. Veţi retrăi, vă asigur, preţ de câteva clipe, bucuria sinceră a copilăriei de altădată, din casa bunicilor, cu mirosurile pe care azi nu le mai regăsim niciunde: de lut, de busuioc, de var curat, de lemn învechit, de pâine proaspătă.
Fotografiile-document întregesc colecţia de la Chintinici
Valoarea remarcabilă a întregii colecţii este desăvârşită de o serie de fotografii vechi, realizate de renumitul fotograf Adolph Chevalier, care înfăţişează lumea satului la începutul şi mijlocul veacului al XX-lea. Elveţian de origine, Adolph Chevalier a avut un atelier în Piatra Neamţ şi a fost, în anii 1920, fotograf al Casei Regale. Este cunoscut ca fiind autorul celei mai importante colecţii de fotografii-document despre oamenii, locurile şi îndeletnicirile întâlnite pe Valea Bistriţei. "Sunt fotografii pentru care m-am străduit un an de zile. Când le-am văzut... Doamne! M-am îmbolnăvit şi n-am avut linişte până nu le-am obţinut", povesteşte cu emoţie parohul de la Chintinici.
