Întemeiată de Vlad Țepeș, distrusă de timp, renăscută prin grija viitorului domnitor Radu Șerban, renovată și extinsă de către marele vornic Șerban Cantacuzino, prădată de aproape tot ceea ce avea, asediată de turci, prăbușită de un cutremur, abandonată vreme de un secol, renovată parțial, căzută din nou în paragină, transformată în CAP, afectată de încă două seisme, redevenită în sfârșit mănăstire și restaurată cum se cuvine, Comana este azi un loc ale cărui frumusețe și spiritualitate răsplătesc o istorie zbuciumată.
Am ajuns la Mănăstirea Comana, prima dată, cu familia, în urmă cu mai bine de un deceniu, când nici nu visam că o să lucrez pentru Patriarhia Română și să scriu la „Ziarul Lumina”. Impresiile de atunci, lipsite așadar de subiectivism, au fost atât de puternice încât aveam să revenim de multe ori, aducându-i aici și pe seniorii familiei. Ceea ce ne cucerise erau nu doar liniștea monahală și atmosfera spirituală, ci și frumusețea greu de egalat a peisajului. După ce ne închinam în biserică, ieșeam printr-o portiță din incinta fortificată (unică la sud de Capitală!) a mănăstirii și adăstam pe pajiștea de acolo, la umbra unor copaci impunători, odihnindu-ne pe banchetele de lemn ale meselor special așezate. Am cerut și ni s-a dat voie să mâncăm acolo sendvișurile aduse de acasă.
Coboram apoi, către Neajlov, scara de lemn care are inscripționată pe fiecare contratreaptă câte o temă de reflecție: sărăcia, trândăvia, tăcerea, bucuria plânsului, pocăința… și ne plimbam pe marginea râului folosind pasarela tot de lemn care are din loc în loc pontoane avansate în apă și chiar o terasă-foișor. Foșnetul liniștitor al Neajlovului și cântecul păsărilor erau singurele sunete…
Am revenit acum, la o oarecare distanță de ultima vizită, descoperind cu bucurie că mănăstirea s-a înnoit aproape în toate, devenind din frumoasă și mai frumoasă, și mai bine pregătită să-și primească oaspeții. Poate părea un detaliu minor, dar contează: dacă altădată intram cu mașina într-o curte modestă, pe grohotiș, acum Comana are o parcare generoasă, pe piatră. Am fost întâmpinați cu căldură de către arhim. dr. Mihail Muscariu, starețul Mănăstirii Comana, care ne-a povestit pe îndelete istoria fabuloasă a locului, în care s-au intersectat viețile mai multor domnitori, regi și regine.
A fost impresionant cât de cu drag vorbea despre mănăstire, dar și cât de bine cunoaște istoria: „Mănăstirea este foarte veche, monument istoric, atestată documentar în 27 septembrie 1461 într-un document emis de cancelaria lui Vlad Țepeș care întărea hotarele mănăstirii până la ținuturile Călugărenilor de mai târziu, unde Sinan-Pașa avea să-și piardă dinții în lupta cu Mihai Viteazul... Locul nu a fost ales întâmplător: suntem la jumătatea distanței dintre București și Giurgiu, or, în perioada medievală, aceasta era o etapă de drum: din 35 în 35 de kilometri poposeau, schimbau caii și plecau mai departe pe drumul acesta istoric și comercial care lega Bucureștiul de Adrianopole, în Bulgaria, și mai departe până la Constantinopole, capitala imperiului”.
Locul celei mai plauzibile ipoteze
Mănăstirea s-a construit probabil pe ruinele uneia mult mai vechi. De altfel, toponimia locurilor, păstrată până în zilele noastre - Călugăreni, Comana, Varlaam, Chilia - atestă prezența, în acea perioadă, a unor călugări sihaștri, probabil refugiați în Athos în timpul incursiunilor turcești, stabiliți aici, în Codrii Vlăsiei, care înconjurau pe atunci capitala. „Cert este că Vlad Țepeș a construit aici, pe o insulă înconjurată de ape, cum era atunci, o bisericuță, cu chilii și un turn-clopotniță de observare și apărare. Dar, folosind și lemnul la construcție, construcția nu a rezistat în timp. Știm asta din cercetările arheologice efectuate aici în 1971-1975, conduse de reputații arheologi Lia și Adrian Bătrâna. Ei au descoperit ruinele bisericii lui Vlad Țepeș, cu perimetrul de 10 x 12 m, marcate azi în pardoseala curții, iar în interiorul acesteia mormântul și trupul unui bărbat decapitat, fără nici un însemn domnesc și fără inscripție, dar monedele din jur sunt emise în perioada lui Vlad Țepeș, ceea ce corespunde legendei păstrate prin viu grai de către localnici: aici își va fi aflat obștescul sfârșit marele voievod, în urma unei bătălii. Capul a fost luat ca trofeu și a fost trimis la Înalta Poartă ca dovadă că a fost omorât, iar trupul trebuia înmormântat în cea mai apropiată biserică sau ctitorie legată de numele său. Or, singura la sud de capitală era Comana. Constantin Rezachievici, reputat istoric, membru al Academiei, care a scris mult pe această temă, răpus anul trecut de Covid, numește Comana «locul celei mai plauzibile ipoteze». Poate că investigații viitoare, pe bază de ADN sau alte metode științifice moderne, vor confirma ipoteza”, povesteşte stareţul mănăstirii.
O sută și ceva de ani mai târziu, un boier din această zonă, Radu Șerban, moștenește niște pământuri de la mama lui, Dumnezeu îi dă gândul cel bun și hotărăște ca pe unul dintre acestea să construiască o biserică. El alege ca loc insula pe care se aflau ruinele mănăstirii lui Vlad Țepeș. Curăță locul și ridică o biserică de piatră care se păstrează ca formă până în zilele noastre. „Este inedit faptul că nu a păstrat amplasamentul Altarului, construind la nord de biserica lui Țepeș, dar a păstrat hramul acesteia, «Sântul Ierarh Nicolae», marele făcător de minuni, un hram folosit de familia Drăculeștilor și în general de domnitorii Țării Românești. Ulterior, Radu Șerban a ajuns domnitor, cu sediul la Târgoviște, și din această postură, în 1609, dispune pictarea bisericii sale de la Comana. Domnitorul Radu Șerban a murit în pribegie, în 1611, la Viena, fiind înmormântat în Domul Sfântului Ștefan, marea catedrală vieneză, datorită prestanței de care se bucura. Osemintele i-au fost repatriate 20 de ani mai târziu de către fiicele sale și au fost reînhumate în pridvorul bisericii de la Comana. Piatra de mormânt, scrisă în alfabet chirilic, dar în limba română, s-a păstrat intactă până în zilele noastre.”
Necropolă, școală de pictură, școală generală, apoi depozit de cereale...
Al treilea ctitor a fost marele vornic Șerban Cantacuzino, care a construit etajul chiliilor, Casa Domnească, foișorul brâncovenesc și patru turnuri de apărare în cele patru colțuri, astfel încât Comana a devenit, și a rămas până azi, singura mănăstire fortificată, cu ziduri și turnuri, din Câmpia Română. Tot de atunci a devenit necropolă a familiei Cantacuzino. În biserică, sub pardoseala pronaosului, se păstrează 22 de morminte ale domnilor, domnițelor și dregătorilor cantacuzini.
În timpul lui Matei Basarab, aici este găzduit Vlădica Loghin Brancovici, unchiul Sfântului Sava Brancovici al Transilvaniei (care de altfel ucenicise o vreme la Comana), și tot aici era o foarte importantă școală de pictură a icoanelor bisericești: domnitorii Țării Românești apelau la ea pentru darurile pe care le făceau în călătoriile în străinătate. Unele dintre ele sunt și acum în Sfântul Munte. Tot vornicul Șerban Cantacuzino a construit, în 1701, un paraclis închinat Sfinţilor Spiridon și Eftimie. „După Cantacuzini, mănăstirea a fost închinată, în 1728, Sfântului Mormânt din Ierusalim, și au fost aduși pentru administrare călugări greci. N-a fost o perioadă prea fericită... Tot ceea ce avea Comana, odoare, moșii, păduri, iazuri, mori au fost vândute sau au luat calea Orientului, astfel încât în scurt timp a ajuns într-o stare jalnică, de nedescris, pentru vreo sută și cincizeci de ani”, spune arhim. dr. Mihail Muscariu.
Şi continuă: „După venirea pe tron a lui Alexandru Ioan Cuza, ministrul însărcinat să inspecteze starea mănăstirilor, Cezar Bolliac, face o amplă descriere a stării jalnice a Comanei. După secularizarea averilor mănăstirești, aceasta este transformată în parohie a satului, iar primii preoți de mir de aici sunt și primii dascăli ai copiilor, Casa Domnească, în care acum se află la parter trapeza și la etaj biblioteca, devenind școală generală. Din acel moment, istoria a devenit și mai tumultuoasă. Pe vremea războaielor ruso-turce, clădirea este închisoare, apoi prefectură a județului (Giurgiu fiind atacat frecvent), cimitir militar, spital militar, sediu al Ocolului silvic, iar în perioada comunistă sediu al CAP-ului din sat, Casa Domnească fiind folosită ca depozit de cereale...”
În anii 1970 a avut loc un proces de restaurare a ansamblului monahal, pentru că se dorea crearea unor ateliere ale Uniunii Artiștilor Plastici! În 1977, însă, odată cu desființarea Direcției Monumentelor Istorice, proiectul a fost abandonat.
O restaurare mult așteptată
„După decembrie 1989, vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist decide reînființarea mănăstirii și sunt aduși aici primii călugări care să reînnoade șirul rugăciunilor. În 2006, odată cu venirea Preasfințitului Părinte Ambrozie ca primul Episcop al Giurgiului, mănăstirea a intrat într-un amplu proiect de restaurare, care continuă și azi: întrucât anterioara pictură interioară a bisericii s-a dovedit a fi una de slabă calitate tehnică (a contat desigur și umiditatea provenită dinspre Neajlov), exfoliindu-se, acum se pregătește repictarea”, adaugă părintele stareţ.
Toate clădirile și spațiile din incintă au fost renovate, printr-un parteneriat cu Consiliul Județean Giurgiu, pe bază de fonduri europene. Muzeul mănăstirii adăpostește, între altele, o candelă de pe vremea Cantacuzinilor și o copie fidelă a unui chivot de argint, lucrată în atelierele venețiene. Mănăstirea are de asemenea o icoană foarte veche a Sfântului Ierarh Nicolae, despre care se știe că a făcut numeroase minuni și este prețuită ca atare de către credincioși, precum și părticele din moaștele Sfintei Ecaterina și ale altor sfinți.
Mănăstirea Comana este înfrățită cu Mănăstirea Basarabov, din Bulgaria. Panouri de mari dimensiuni promovează, în ambele locuri, mănăstirea-soră. De altfel, Mitropolitul de Ruse, Înaltpreasfințitul Părinte Naum, este un apropiat al Preasfințitului Ambrozie și vine adeseori să slujească la Giurgiu și la Comana, iar părinții din cele două locuri merg să se închine peste Dunăre.
Cadrul natural este mirific, la marginea Deltei Neajlovului, a doua deltă din țară, mult mai puțin cunoscută decât prima, deși are o diversitate biologică comparabilă. Comana era pe vechiul drum comercial al sării dintre România și Bulgaria. Și acum, în afară de pelerini, sunt destui cei care se abat pe aici în drumurile lor spre Bulgaria, Grecia, Turcia.
Ne-am început discuția cu părintele stareț în bibliotecă și am continuat-o în Sala Tronului, unde cele mai valoroase piese sunt scaunele din lemn de păr sălbatic, tapisate cu piele de Cordoba, dar lucrate de români în stil neoromânesc, cu motive foarte frumoase, precum floarea de dovleac, păuni și floarea vieții. Regele Carol I și Regina Elisabeta, pentru care fuseseră realizate, n-au apucat să ajungă la Comana, în schimb au fost mai târziu Regele Carol al II-lea, Regele Mihai și Regina Ana. De menționat că în apropiere se află prima rută feroviară a țării, București-Giurgiu, construită strategic de Carol I, în 1869, înainte de Războiul de Independență, pentru a transporta armament și muniție pe frontul de sud.
Părintele stareţ ne-a însoţit peste tot şi ne-a povestit despre viaţa de aici: 12 părinți viețuitori participă în fiecare zi la Sfânta Liturghie, apoi se ocupă de stupi, Comana fiind o foarte bună zonă meliferă, de atelierul de tămâie și cel pentru dulceață și siropuri, foarte bine apreciate de pelerini și turiști. Apropo de turiști, „asaltul” acestora se întâmplă doar la sfârșiturile de săptămână, în rest domnind liniștea și pacea firești într-un asemenea loc.
Comana nu mai este demult insulă, după ce toate mlaștinile au fost secate încă din vremea lui Alexandru Ioan Cuza ca să se creeze pământ pentru împroprietărirea țăranilor, dar o dată la 10-15 ani, când Neajlovul sau Argeșul își ies din matcă, șoseaua de acces ajunge parțial sub apă.
Cei care și-au făcut pe deplin datoria
În anul declarat de Patriarhia Română ca Anul comemorativ al celor adormiți în Domnul; valoarea liturgică și culturală a cimitirelor, am fost, desigur, extrem de emoţionaţi să vizităm Mausoleul Eroilor din incinta Mănăstirii Comana. Te cuprinde fiorul când vezi, în subsol, „zidurile” de oseminte deasupra cărora sunt șiruri de cranii, dar este singurul mod în care poate fi cinstită memoria soldaților ale căror rămășițe n-au putut fi identificate...
În perioada interbelică, pe ruinele paraclisului cantacuzin, la sugestia marelui profesor și savant Nicolae Iorga, Regina Maria a hotărât construirea unui Mausoleu al Eroilor pentru adăpostirea osemintelor ostașilor români căzuți pe aceste locuri în Primul Război Mondial. În noiembrie 1916, pe malurile Neajlovului, avusese loc una dintre cele mai sângeroase bătălii, în care armata română a fost măcelărită, moment după care familia regală și principalele instituții ale statului au trebuit să se refugieze pentru doi ani la Iași.
La întoarcerea triumfală de la sfârșitul războiului, Regina Maria a înființat Societatea Cultul Eroilor și, la Comana, a gândit crearea unui paraclis-osuar, în care să fie adunate, din cimitirul militar existent, rămășițele a peste 750 de militari români, bulgari, turci și nemți. Doar 32 dintre ei au putut fi identificați, prin plăcuțele pe care le purtau, și au fost îngropați în tot atâtea cripte din mausoleu, restul alcătuind un osuar comun. „Jertfa soldaților români pentru țara lor a fost supremă și ne aduce aminte, și nouă, și generațiilor care vor veni, faptul că ei și-au făcut pe deplin datoria și ar trebui să ne-ntrebăm dacă și noi ne-o facem, fiecare acolo unde este așezat să slujească...”, spune părintele stareț.
În arhive, pe care arhim. Mihail Muscariu le-a studiat inclusiv pentru doctoratul său despre Comana, sunt foarte multe documente care amintesc felul în care, pentru inventarierea mormintelor, s-au implicat preotul paroh de atunci, Nicolae Militaru, școala și elevii din sat, într-o frumoasă muncă de voluntariat. Lucru inedit și cu semnificații profunde, în paraclisul mausoleului, printre sfinți sunt pictați și militari! La Comana, existând rămășițele atât de multor soldați, sărbătoarea Înălțării Domnului și Ziua Eroilor capătă o valoare cu totul specială. De altfel, două din cele 10 mausolee militare din România sunt în județul Giurgiu, celălalt în capitala județului, și tot în curtea unei biserici, a cărei cupolă are forma de cască militară. Am plecat de la Mănăstirea Comana având în suflet certitudinea că vom reveni!
