Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Reportaj Libertatea, mănăstirea unde pustiul se preface în înviere

Libertatea, mănăstirea unde pustiul se preface în înviere

Galerie foto (13) Galerie foto (13) Reportaj
Un articol de: Dumitru Manolache - 28 Noi, 2021

Uneori, singurătatea, ­pustiul, se poate pre­schimba în iubire. O formă tainică de dragoste, când putem obține totul, voind a nu mai avea ­nimic. Sunt lucruri pe ­care le înțelegem greu, mai ­bine din detalii, uneori mărunte, dar mai ales din tăceri, ­decât din vorbe. Din ­îndoieli, decât din ­certitudini, ­crezând că odată cu renunțarea se pune punct atât iubirilor, cât și luptelor. Dar nu ­este ­deloc așa. Mai ales când pustiul face posibilă învierea. ­Mănăstirea ­Libertatea, din ­Episcopia Sloboziei și Călărașilor, probează din plin acest adevăr.

Rânduise Dumnezeu ca peste fulguirile primelor zăpezi așteptate din acest an, grămădite departe, sub linia orizontului, să aștearnă o zi de noiembrie ca una de vară veritabilă și să ne prindă pe noi, orășeni chinuiți de pandemie, în plin câmp, departe de urbea noastră spintecată zilnic, neîncetat, de stiletul sirenelor ambulanțelor și să ne facă să înțelegem că iubirea este unicul adevăr important și absolut în viața care nu ne dă decât priceperi relative. Ajunsesem așadar, puțin după prânz, la Mănăstirea Libertatea, cu hramul „Sfânta Treime”, din apropierea Călărașilor, departe de satele din jur, trecuți parcă printr-o pădure în care se pierdea o linie de tren, bănuind că există undeva pe acolo un orizont, dincolo de care trebuia să pătrundem. La Libertatea, am înțeles că în viață există lucruri între care nu poți să alegi. Așa cum nu au avut de ales nici bănățenii deportați aici, nici deținuții politici exilați în această carantanie forțată, nici chiar oamenii locului care, peste noapte, la ordin, au fost nevoiți să-și părăsească gospodăriile și nici maicile care, prin voie divină, au fost chemate să se nevoiască în acest loc.

O altă formă de a iubi

Ca să înțelegi ce se petrece la Libertatea, fostul sat Brătianu, trebuie să mergi mai întâi la cimitir, unde morții uitați și-au aliniat crucile mormintelor cu fața spre drum, și abia după aceea să o pornești spre mănăstirea înfiptă în linia orizontului. În acest scurt periplu liniar, ai putea să crezi că nimeni nu trăiește pentru altul; că nu există decât cursa vieții fiecăruia; că atunci când aceasta se încheie, vine și moartea în fața căreia, până la urmă, ar trebui să rămâi surd. Să trăiești cu sentimentul că „după teama că nu există nimic, urmează teama că există ceva”, cum filosofa scepticul Emil Cioran în „Demiurgul cel rău”. Dar abia la Libertatea, într-un asemenea moment, înțelegi că uneori singurătatea nu este altceva decât o altă formă de a iubi. Că nu există înălțimi fără abisuri. Abis și înălțime. Iată scara pe care tot urcă adevărul. Adevărul Libertății. Un pustiu ce s-a pre­schimbat în pustie, chiar înainte ca noi, generațiile acestui prezent bolnav și rătăcit, să îl putem ­pricepe. Când între un cimitir părăsit și cer supraviețuiește o biserică, nu mai poate exista nici călău, nici victimă, ci doar martorul, care nu se amuză, nici nu este indiferent, nici surd, nici ­fugar, nici revoltat, ci doar mărtu­risește prin tăcerea lui.

Priponiți precum caii

Cu mulți ani în urmă, pe aceste locuri își aveau pământuri și reședințe moșieri precum Tischer, Cuicu, Toma Petcu, Mitică Apostolu sau ministrul Ion Brătianu, cu cei doi frați ai săi, Dinu și Vintilă. Ultimii trei au pus aici bazele unui sat care le purta numele și care număra aproximativ 800 de gospodării. În 1898, după exproprierea câtorva boieri, Ion Brătianu a împroprietărit pe pământurile familiei sale mai mulți români veniți în Bărăgan din Ardeal, Olt, Brăila, Neamț și din alte zone. ­Oameni vrednici care, în timp, alăturându-se localnicilor, au întemeiat o așezare prosperă, cu școală, dispensar, prăvălii și tot ce îi trebuia unei așezări să funcțio­neze bine. Biserica a fost ridicată între 1936 și 1942 și avea hramul „Sfinții Împărați Constantin și Elena”. Ea fusese zidită prin strădania preotului Nicolae Brebeanu și a locuitorilor așezării, fiind sfințită la 26 octombrie 1942 de către Episcopul Dunării de Jos, Cosma Petrovici. Sfântul lăcaș funcționa ca filie a Parohiei Cos­logeni. Nimic nu prevestea ce avea să urmeze. Dar, la 15 martie 1951, o decizie a autorităților comuniste autoriza Ministerul Afacerilor Interne să decidă după bunul plac „mutarea din orice localitate a persoanelor cari prin manifestările față de poporul muncitor dăunează construirii socialismului în Republica Populară Română. Celor mutați li se va ­putea stabili domiciliul în orice ­localitate”. Așa s-a ajuns la deportarea în Bărăgan a 40.340 de români (după alți cercetători, a 44.000 de persoane), în noaptea de 17/18 iunie 1951, care alcătuiau 12.791 de familii, din Timiș, Caraș-Severin și Mehedinți, de pe o fâșie de 25 km de-a lungul gra­niței cu Iugoslavia lui Tito. Familii care au fost obligate să-și părăsească locuințele în câteva ore, doar cu ce puteau lua într-o căruță. Încărcați în vagoane de vite, au ajuns în pustiul Bărăganului, sub cerul liber, lângă un țăruș, pripo­niți precum caii. 1.730, dintre care 176 de copii, au sfârșit definitiv, îngropați în pământul acestui ­gulag. „În fiecare casă sta ascunsă o tragedie (...) Nimeni nu se lăuda cu durerea lui. Știa că lângă el se află una mai mare”, scria jurnalistul Nicolae Carandino despre acest infern în volumul „Nopți albe și zile negre”, gheeenă în care ­trăise și el ca deținut politic. O parte din depor­tați și deținuți s-au adăugat veteranilor de război din Brătianu, îngropați în cimitirul satului. Așezare care, ironia sorții sau, cine știe, premoniție, comu­niștii i-au schimbat numele în... Libertatea!

Neantizarea satului

În 1976, tot prin ordin al regimului comunist, locuitorii din ­Libertatea au fost forțați să se strămute în așezările învecinate Coslogeni, Dichiseni, Roseți, Modelu sau Călărași, părăsindu-și casele, biserica, morții din cimitir, școala, drumurile, pământurile, pomii și chiar aerul pe care îl respiraseră, devenind peste noapte, la rândul lor, deportați, în numele „extinderii suprafețelor de teren, în vederea creării unor bazine legumicole”. Așezarea s-a neantizat, peste toate cele ale satului s-au așezat nimicul, tăcerea și buruienile, ca și când nu ar fi existat viață mai presus de pustiu, și moartea ar fi pus punct iubirilor și luptelor. Ca și când nimeni nu s-a chinuit destul, oamenii trăind singuri, ca șerpii care nu-și găsesc semeni cu care să se iubească sau să se lupte. Și, totuși, ceva a rămas în picioare: biserica satului. Altarul care într-atât s-a smerit pe sine, încât s-a făcut și staul de oi, și-a lăsat fața zgâriată și trupul rănit, ca să rămână viu și să poată mărturisi când va veni vremea. Și vremea a sosit. În anul 2000, vrednicul de pomenire Damaschin, Episcopul Sloboziei și Călă­rașilor pe atunci, a binecuvântat înființarea în jurul bisericii fostului sat a unui așeză­mânt monahal de maici. Prin osteneala ieromonahului Macarie Paistavu, ctitorul mănăstirii, a maicii sta­rețe Marina Necșu­lescu, a maicii starețe Daria Clinciu, a preotului duhovnic ieromonah Ilie Pentoiu și a soborului mănăstirii, precum și a unor binefăcători precum ­Petre Miluț Marian sau Nicolae Dragu, din ruina Libertății a renăscut viața. Adevărul. Pustiul s-a prefăcut în pustie, și acolo unde lângă fiecare tragedie exista una mai mare, totul a început să respire. În această respirare am ajuns și noi într-o zi de vară ­noiembriană, fără pretenția de a pricepe totul, înțelegând lucrurile din amănunte și tăceri, mai mult decât din vorbe. Așa că la Libertatea, am mers mai întâi la ­cimitirul părăsit, însoțiți de părin­tele protopop de Călărași Vasile Viorel Dinu, pentru ca după aceea să pornim spre mănăstirea ce se ridică în linia orizontului.

Crucile vorbitoare

Crucile. Crucile cimitirului vorbeau. Se ridicau din pământ sprijinindu-se pe brațe, cu fața îndreptată spre drumul către mănăstire, pregătite parcă s-o pornească împreună cu noi în procesiune. Jur-împrejurul mirosea a Înviere. Până și întâlnirea în poarta lui, neprogramată, cu Nicolae Dragu, președintele Aso­ciației Cultului Eroilor „Regina Maria”, din județul Călărași, viceprimar al municipiului Călărași, care s-a ocupat de ridicarea a șase biserici și două capele în municipul Călărași și care a sprijinit alte obiective ortodoxe din zonă, se cuprindea în această lucrare. Domnia sa, împreună cu mulți voluntari, a scos la lumină din buruieni „Cimitirul veteranilor de război, deportaților și strămutaților din fostul sat Brătianu”.

„Trăiau aici oameni harnici, ­lucru care se vede după biserica pe care au ridicat-o și după cimitirul acesta, rămas în paragină. Prin 1993-1994, am început reabilitarea bisericii, împreună cu părintele Macarie, Dumnezeu să-l ierte, care a fost și ctitorul Mănăstirii Radu Negru. În timp, mănăstirea s-a dezvoltat, cu sprijinul și binecuvântarea Prea­sfințitului Părinte Vincențiu, Episcopul Sloboziei și Călărașilor. În urmă cu doi ani, am început curățirea cimitirului, care se întinde pe o suprafață de 4.000 m pătrați. Cei înmormântați aici sunt locuitori ai fostului sat, veterani de război și deportați din Banat, care au împărțit aceeași soartă cu localnicii, strămutați peste noapte în satele din jur și în Călărași. Am cunoscut un deportat, care mi-a povestit cum au fost aduși, cum au trăit în bordeie și cum și-au ridicat apoi casele. În memoria tuturor, am ridicat la sfârșitul lunii octombrie 2021 o troiță în dreptul cimitirului”, ne-a spus acesta.

Liniștea ispititoare

După ce ne-am recules în fața troiței, am plecat spre mănăstire, unde ne aștepta maica Nimfodora Pascaru, stareța Mănăstirii ­Libertatea, cu hramul „Sfânta Treime”. Cuvioșia sa a venit la Libertatea în 2006, de la Mănăstirea Miclăușeni, județul Iași. „Am ajuns aici, cred eu, prin voia lui Dumnezeu. Am venit mai întâi într-un pelerinaj în zonă. Apoi, vrednicul de pomenire Damaschin mi-a spus atunci că aici este nevoie de mine, pentru că nu este personal și că mai multă plată voi primi de la Domnul dacă voi rămâne. Cuvintele acestea m-au mișcat profund. Așa am hotărât să rămân. La vremea aceea, se nevoiau aici câteva maici. Unele mai veneau, altele mai plecau. La un moment dat, viețuiau aici 10 maici. Acum obștea numără doar cinci: eu, Serafima de 89 de ani, Daria de 83, Elisaveta de 40 și maica Magdalena de 39 de ani. Mănăstirea este izolată. Dar tocmai acest lucru o face prielnică monahismului. Trăim aici într-o liniște aparte. Chiar Preasfințitul Părinte Episcop Vincențiu ne spune că ne nevoim ca în Pustiul Hozevei! În acest loc, chiar dacă nu ni se arată, pentru că nu suntem vrednice să-i vedem, sfinții sunt prezenți și ne ajută. Mai ales când suntem ispitite sau ne confruntăm cu greutăți. Lucru pe care nu-l putem reda în cuvinte. Deși trăim departe de lume, ne confruntăm totuși cu ispita pus­tiei. Adică, concret, cu lupta ­interioară. Așadar, nu viețuim într-o liniște totală. Dimpotrivă, avem o permanentă confruntare interioară cu gândurile, cu ispitele și cu noi însene. La fel ca Sfinții Părinți în pustie”, ne mărturisește maica stareță.

Întrebată dacă direcția în care se îndreaptă lumea acum este bună, cuvioșia sa ne-a răspuns: „Nu știu. Fiecare decide în mod personal. Omul este liber să aleagă. Fiecare în parte își trăiește prezentul așa cum îl înțelege, ignorând, din nefericire, și nu de puține ori, rânduiala Bisericii, care este de fapt cea a lui Dumnezeu”.

Spre seară, ne-am despărțit și noi de acest loc, înțelegând că atunci când pustiul se face pe ­sine pustie, adică Înviere, deși nu există înălțimi fără abisuri, totuși, „strângând nisipul în pumn”, ne gândim, cu spunea Octavian Paler, „câte încap într-o clipă în care nu mai vrei să spui nimic”. De aceea tăcem, încercând să înțelegem învierea locului, din micile detalii care ni s-au descoperit.

Citeşte mai multe despre:   Biserici din Romania