De pe Poarta Ţărnii intri direct în sat. Drumul se tot duce, după o hartă numai de el știută, înaintând spre inima așezării. Aici, o mică răscruce te pune să alegi calea: spre dreapta – către Mănăstirea Rafaila, spre stânga – către biserica de lemn „Sfinții Voievozi”, punctul final al lungii călătorii până în satul vasluian ce-i tot una cu norii.
Ca să ajungi la Rafaila din șoseaua ce vine de la Negrești și pleacă spre Roman, la intrarea în satul Todirești te abați la stânga, pe un drum pietruit ce nu anunță nici o primejdie. Cărând după sine capetele de balaur ale nourilor de colb, trece fluierând a pagubă și-a plictis prin șesul ars cândva de jăraticul verii. În curând ajunge printre case, pe sub pomi și parcă-i mai vine inima la loc. Întâi lui, apoi ție, cel care te-ai încumetat a-l încăleca.Un dâmboc se ițește mai sus și i se face frate, escortat de-un pâlcușor de copaci din care clorofila s-a scurs precum se scurge vlaga dintr-un beteag. Drumului nu i se face milă și nu zăbovește. Urcă pe dâmboc și de-acolo mai sus, cam prea sus, șerpuind prin păduricea rămasă în mijlocul câmpului ca un ciuf uitat pe-un creștet chel.
Suișul, aveam să aflu curând, duce spre culmea uneia dintre cele mai înalte coline ale județului Vaslui și care-i ca o invitație spre Rafaila: la Poarta Ţărnii. Până acolo, însă, te umpli de suflet și ți se-nmoaie picioarele, fie că te-ai încumetat a urca pe jos, fie cu mașina. Drumul cotește pe pântecele bombat al dealului, căutând pantele de nivel croite de natură, ca să-și poată face loc. Deși pietruit și destul de larg, e săpat cu strășnicie de ploi, ale căror ape duc spre vale aproape tot ce întâlnesc. Așa că panta abruptă, luată în piept, se transformă îndată într-o teribilă încercare. Și vara mai e cum mai e, spun sătenii. Dar iarna, dacă se-ntâmplă vreun viscol năprasnic, nici tractorul, oricât de breaz ar fi, nu poate urca până pe culme, să facă drum.
De pe Poarta Ţărnii intri direct în sat. Drumul se tot duce, după o hartă numai de el știută, înaintând spre inima așezării. Aici, o mică răscruce te pune să alegi calea: spre dreapta – către Mănăstirea Rafaila, spre stânga – către biserica de lemn „Sfinții Voievozi”, punctul final al lungii călătorii până în satul acesta ce-i tot una cu norii.
Nu departe, printre crucile albe ale cimitirului, locașul se și zărește. Mic, strâns bine în platoșa de lemn ce-l protejează, pare că-i o lădiță în care-a fost ferecat duhul satului.
O poveste din vremi voievodale
Dar nu numai duhul satului e înveșnicit în bisericuță, ci însăși istoria lui. Căci la Rafaila circulă una dintre cele mai frumoase legende populare legate de întemeierea unei așezări pe care le-am auzit în lungul meu periplu prin ogrăzile bisericilor de lemn din Moldova. Se spune, așadar, că în vremurile de glorie ale Voievodului Ștefan, Valea Stemnicului, de la poalele de azi ale Rafailei, era adesea călcată de năvălitori. În vârtejul uneia dintre aceste blestemate cotropiri, turcii au ucis un pădurar și pe soția sa, trăitori în lunca Băltenilor. Grozăvia a lăsat orfani doi copii. „Irina și Radu i-ar fi cerut dreptate Domnitorului Ștefan, care trecea prin aceste locuri după bătălia de la Podul Înalt. Spre alinare, voievodul le-a dăruit două moșii”, povestește părintele Mihai Ciolan, parohul de la Rafaila.
Irina a primit un trup de moșie ce se întindea între apa Bârladului și apa Rahovei, iar Radu, moșia de pe dealul uriaș pe care azi se află satul Rafaila. „Pe Radu, Ștefan îl face mai târziu oștean vestit al lui și o bucată de timp s-a numit Radu Arcașu. Mai târziu Radu se lasă de ostășie și merge la Mănăstirea Neamțului, unde se face călugăr cu numele Rafail. Spre bătrânețe se retrage la moșia sa, unde în fundul Văii Stemnicului, în locuri acoperite de codrii bătrâni, a ridicat o bisericuță din lemn”, stă consemnat în istoricul Mănăstirii Rafaila. Adică taman bisericuța „Sfinții Voievozi”, pe care, la 1838, starețul Iorest a strămutat-o în sat, să aibă unde se ruga oamenii locului. De fapt, la 1834, ieroschimonahul Iorest a început construcția unei biserici mai zdravene, de zid, pentru mănăstire. Așa că bisericuța de lemn a fost desfăcută și mutată în vatra satului. Perimetrul de pe care a fost mutată poate fi văzut și astăzi în curtea mănăstirii.
Patru veacuri de existență
În istoricul Mănăstirii Rafaila stă consemnat că bisericuța ar fi fost ridicată de călugărul Rafail la 1531, din lemn de pe loc, pentru a servi drept schit de călugări. Cu toate acestea, prima atestare documentară a sa apare abia în anul 1599, într-un hrisov al domnului Ieremia Movilă. Toate aceste amănunte ar fi fost săpate cu litere de aur, pe o piele de vițel, și ar fi fost citite poporului, ultima dată, de preotul I. Hăulică, stră-strănepot al Irinei, la 24 iunie 1897, și de starețul schitului, ieromonahul Ilarie Popescu. Apoi acestui hrisov prețios i s-a pierdut urma. După strămutare, bisericuța de lemn a găzduit, în tinda sa, prima școală a satului.
Stilul arhitectural
Biserica „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” din Rafaila este construită din bârne de stejar, încheiate la colțuri „în cheotori”, după obiceiului locului. Atât la exterior, cât și la interior pereții de bârne au fost acoperiți cu scândură de brad, pentru a feri interiorul de curenții de aer și de frigul iernilor. Pridvorul, altădată deschis, este acum capitonat și el cu scândură. Acoperișul, inițial de șindrilă, este învelit cu tablă zincată. Deasupra pridvorului se află turnul-clopotniță.
În decursul veacurilor, bisericuța a fost reparată în mai multe rânduri. Cea dintâi mare refacere a fost chiar în 1838, când a fost strămutată, căci atunci, așa cum se precizează în istoricul Mănăstirii Rafaila, era „ruinată”. Ultima reparație capitală s-a făcut în anii din urmă. „Bârna este solidă, locașul are o structură zdravănă. Singurul lucru pe care vrem și trebuie să-l facem este acela de a muta clopotele din turn într-o clopotniță separată, pentru că a nu avea de suferit structura bisericuței”, explică părintele Ciolan.
Interiorul și podoabele sale
Interiorul e așa de îngust, încât ai senzația că înăuntru încap doar câteva suflete, umăr la umăr. Smerenia și duhul de rugăciune sunt impregnate în fiecare bucățică de lemn, în fiecare obiect păstrat aici de veacuri. În blânda pace a locului, trecutul și prezentul stau alături într-o frățească îmbrățișare.
Locașul de la Rafaila are și cafas, un element arhitectural rar întâlnit la bisericile de lemn, care în cele mai multe cazuri erau de dimensiuni mult prea mici.
Catapeteasma și-a păstrat suportul original, lucrat simplu și decorat cu gingașe motive florale. Nu și pictura însă, „corectată” sau refăcută în cel puțin două rânduri. „Din păcate, s-a intervenit asupra picturii. Se observă două stiluri distincte: în partea de sus, autor credem că ar fi unul dintre călugării de la mănăstire, iar în cea de jos, un zugrav de biserici. Noi ne dorim să restaurăm și partea de pictură și sper că vom reuși să facem aceasta cât de curând”, spune părintele Mihai Ciolan.
Locașul se bucură de un patrimoniu iconografic prețios. O serie de icoane vechi, dintre care ar merita amintite icoana Sfintei Treimi, alături de soborul Îngerilor; icoana Sfinților Trei Ierarhi, precum și o icoană destul de rar întâlnită - Maica Domnului cu Pruncul în care Iisus binecuvântează cu două mâini.
Tot din inventarul de patrimoniu fac parte un splendid scaun arhieresc, un iconostas, stranele, un felon din țol, un clopot spart, pe care scrie „Clopotul Școalei Rafaila”. „Carte bisericească veche nu se mai păstrează aproape deloc aici. Cele mai multe cărți au fost duse, în anii comunismului, la Muzeul Episcopiei de la Huși”, spune părintele paroh.
Rafaila lui Rafail, satul ce nu îmbătrânește
Deși oarecum izolat din cauza drumului aflat într-o stare destul de precară, satul Rafaila e printre puținele din județul Vaslui în care demografia nu are de suferit. Fiindcă așezarea nu e deloc îmbătrânită. „Avem în jur de 400 de copii la școală, ceea ce nu-i deloc puțin, având în vedere că această comună nu are decât un singur sat – Rafaila”, subliniază parohul.
Satul Rafaila s-a închegat în jurul Mănăstirii Rafaila, construită în secolul al XVI-lea, fiind, deci, sat mănăstiresc. Numele i se trage chiar de la călugărul ctitor al mănăstirii, pe numele său Rafail. Azi, satul face parte din comuna omonimă, întinzându-se pe una dintre cele mai înalte coline vasluiene, la peste 300 de metri altitudine, precum și pe Valea Stemnicului, un afluent al Bârladului.
Localitatea se află la circa 10 kilometri distanță de orașul Negrești și la 45 de kilometri distanță de orașul reședință de județ.
