Locașul de la Știoborăni, tezaur al artei lemnului

Că tandemul pragmatism/estetică a funcționat fără greș în lumea lemnarilor m-a convins, definitiv, biserica din Știoborăni-Solești, județul Vaslui. O ctitorie ce datează din secolul al XVIII-lea și care pare smulsă direct din suflul de geniu al omului simplu.

Cu înălțimi domolite în blânde șei de deal, cu văi unduitoare și șesuri ca niște tipsii netede, Moldova de Mijloc, ca și Moldova de Sus, n-ar fi putut ține în brațe construcții care să fi fost în opoziție cu firea propriului relief. Sprijin i-a fost și codrul, stăpân fără de opreliști pe coclauri, din care oamenii și-au ales material pentru gospo­dării și pentru biserici. Iar în ceea ce privește construcția bise­ricilor, meșterii s-au întrecut în a le făuri. Au privit lemnul de două ori și i-au dat sens tot de atâtea ori: o dată ca obiect de construcție și încă o dată ca suport pentru cele mai rafinate tipare și forme ce se pot plăsmui în trupul său. Că tandemul pragmatism/estetică a funcționat fără greș în lumea lemnarilor m-a convins, definitiv, biserica din Știoborăni-Solești, județul Vaslui. O ctitorie ce datează din secolul al XVIII-lea și care pare smulsă direct din suflul de geniu al omului simplu. Aici, fără să fi avut școală, fără cunoștințe sofisticate de inginerie, călăuziți numai de simțul practic, de instinctul primit la naștere, că ce faci trebuie să fie și plăcut ochilor, nu doar trainic, meșterii au plăsmuit cea mai frumoasă biserică de lemn din întreg ținutul Vasluiului și, fără nici un dubiu, una dintre puținele la fel de frumoase din Moldova.

Nici n-avea cum să fie altfel bisericuța din Știoborăni, pentru că însuși locul pe care șade pare aici rupt dintr-o stampă de epocă: natură nestingherită de duhul modernității, văi și dealuri alergându-se fără pricină, case pitice, păzite de parapetul de nepătruns al pomilor. Un tărâm oleacă restras, în care viața pulsează neostenit și din care n-a dispărut acea pace patriarhală așa de potrivită lumii rurale. Din drumul național, numai cu puțin înainte de a intra în Vaslui, o șosea face, hotărâtă, la stânga, ținând direc­ția unui indicator nou-nouț, ce pare să știe chiar unde-i biseri­cuța. Trebuie urmată întocmai, aveam să constat, până trece de Solești (reședința de comună) și-ncepe a urca și-a tot urca, șer­puind și gâfâind pe pante abrupte, ca un cal nărăvaș. Pe culme, câțiva metri, poți trage aer în piept, dar repede, căci calea o ia din nou la galop, spre valea ce nu te lasă să-i vezi capătul. Jos, se lasă strunită, cotind, leneș, prin mijlocul satului, întâlnind în cale babe, copii zgâindu-se pe la porți, găini și curci ieșite pe șanțuri, în recunoaștere. În centrul așezării, ferită în spatele câtorva grădini, pe un dâmboc ce-o lasă să privească spre toate zările, șade bisericuța.

Istoria ei coboară până în prima jumătate a veacului al XVIII-lea, când Grigoraș Mardare, clucerul, i-a pus temelie, atunci având destinație de schit. Locul ales a fost însă altul - așa se știe din bătrâni -, pe dealul de la intrarea în sat, îngrădit, până nu de mult, tocmai spre a putea fi ușor de găsit. La cutremurul ce-a zguduit Moldova în 1940, dealul acela a luat-o la vale, de parc-ar fi fost o moviliță de făină. Spe­riați că le-ar rămâne satul fără biserică, oamenii s-au zbătut, au strâns bani, au adus meșter dibaci, de la Iași, și-au mutat-o pe locul în care stă și azi.

Refăcută de meșterul Gheorghe Bodaie

Ne întoarcem, deci, înapoi în istorie, în tulburii ani ai celui de-al Doilea Război, când sătenii de la Știoborăni s-au nevoit să mute, cu carele cu boi, bisericuța lor călătoare, de pe un deal pe altul. Potrivit cercetătorilor Ioana Cristache Panait și Titu Eli­an, toată întreprinderea desface­rii și facerii ei la loc a fost în­cre­dințată meșterului Gheorghe Bodaie, din Iași, după proiectul arhitectului conductor V. Moisescu.

După ce s-a întrupat la loc, bisericuței i-a fost adăugat un pridvor deschis, dăltuit tot din bârne, de meșterul Iorgu Mardare, lemnar de-al locului și scoborâtor din familia ctitorului locașului.

Stilul arhitectural

Biserica "Sfântul Nicolae”, a fostului schit Știuborănii, cum este cunoscută în zonă, este construită din bârne de stejar încheiate la colțuri „în cheotoare dreaptă”, așezate pe talpă de stejar și pe temelie de piatră. Din loc în loc se observă cuiele de lemn, ce însăilează bârnele „în sfredelitură”.

La exterior, pereții prezintă o splendidă suită de registre sculptate. Primul a fost incizat cu motivul „dinți de fierăstrău” chiar deasupra talpei. Urmează brâul median, sub forma frânghiei răsucite, apoi sus, sub poala acoperișului, un delicat brâu de ocnițe. Nimic nu i-a scăpat iscusitului meșter. Până și ancadramentele ferestruicilor sunt decorate cu câte două acolade miniaturale, sculptate în lemn.

Pridvorul deschis, adăugat în anii 1943-1945, când a avut loc strămutarea, a fost închis ulterior, pentru a proteja interiorul. Cu toate acestea, pot fi admirați și acum grațioșii stâlpișori pe care se sprijină, ciopliți și decorați în același ton cu trupul bisericii.

Acoperișul, inițial de șindrilă, are acum învelitoare de tablă.

Interiorul, un prototip al artei populare a lemnului

La Știoborăni, în interiorul bisericuței se află o uluitoare și completă demonstrație că lemnarii de odinioară știau să modeleze lemnul ca pe un aluat sacru, transfigurându-l, dându-i chip minunat, aplecându-se asupra lui cu respect și cu nedisimulată sfială.

Intrarea în această lume, în care lemnul e narator, se face printr-un portal scund, altădată ușă de intrare în locaș. O sumedenie de frumuseți au fost așeza­te pe grinzile masive, de stejar, din care e zămislit. În partea de sus e sculptat sub forma unei acolade, deasupra căreia este săpată pisania bisericii, în chirilică. De jur împrejur trec două brâie sub forma colacului, asemeni celui care încinge bisericuța. Pe laturile portalului sunt cioplite două rozete masive, stilizate.

Odată intrat în locaș, lemnul cioplit își șoptește povestea. Colacul moldovenesc, sculptat cu delicatețe, îți dă certitudinea că de-aici, din pacea asta, începe speranța ta că vei înțelege veșni­cia. Motivul e sculptat pe nervurile bolților din naos și pronaos, dar și pe semicalotele ce țin loc de boltă în abside și Altar și care curg, asemeni unor medalioane, spre buclele pereților de bârne. Apogeul geniului artistic e atins în cheile de boltă, decorate cu un șnur sub forma frânghiei răsucite, iar în centru cu rozetă.

Povestea nu se termină, căci mai este de admirat peretele despărțitor dintre naos și pronaos, cu stâlpii sculptați sub forma „coarnelor de berbec”. De asemenea, sus, bolțile se sprijină pe frumoase console cioplite în „cap de cal”.

Tot la interior se păstrează și o zestre iconografică semnificativă, câteva dintre icoane provenind, probabil, de la vechiul schit. Printre acestea, două sunt adevărate comori: „Sfântul Spiridon, făcătoriul de minuni” și „Sfântul Nicolae”.

Catapeteasma nu este cea originală, fiind repictată, la 1897, de pictorul Graner, iar la începutul secolului trecut, de zugravul Calimachi, din Huși, după cum se arată în istoricul parohiei.

Dintre cărțile de cult vechi au mai rezistat, în timp, un Triod de la 1780 și 12 Minee de la 1812.

Satul lui Știbor cel Bătrân

Conform unei legende consemnate și în registrele parohiei, numele satului Știoborăni ar proveni de la cel al lui „Știbor cel Bătrân, un vechi boier din Țara de Jos, băștinaș în Ținutul Vasluiului”. Prima atestare documentară datează de la 1451. În 1803, Știoborănii apar în documente ca sat răzeșesc. Apoi, la 1831, actele îl statorniceau ca ținut ce aparținea Schitului Știuborănii.

Azi, satul este parte componentă a comunei Solești, din județul Vaslui și se află la circa 22 de kilometri de orașul reșe­dință de județ.

În apropiere, la Solești, poate fi vizitat, atât cât va mai avea norocul să stea în picioare, conacul familiei Iordache și Catinca Rosetti, părinții celei cunoscute în istorie ca Elena Cuza, soția domnului Unirii. Ridicat la începutul secolului al XIX-lea de familia boierilor Rosetti, conacul odinioară elegant, împrejmuit cu zid zdravăn, de cărămidă, și umbrit de un splendid parc, după moda timpului, e astăzi, din nefericire, la un pas de colaps.