Cea mai rodnică perioadă pentru cultura şi arta bisericească românească consemnată de istoria noastră medievală o reprezintă domnia lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714). Principele martir, care adusese la curtea sa pictori, artişti, patriarhi din Orient, oameni de litere şcoliţi în Occident şi Răsărit, nu a pierdut din vedere nevoile Bisericii din ţara sa şi nici pe cele ale românilor de dincolo de munţi, care aveau o soartă mai vitregă. Grija lui pentru ei s-a materializat în ctitorirea de mănăstiri, între care cea ridicată în Ţara Făgăraşului, care îi poartă cu cinste numele şi care rămâne, prin armonia proporţiilor, prin frumuseţea construcţiei şi, nu în ultimul rând, prin duhovnicii faimoşi nevoitori aici, un monument al spiritualităţii ortodoxe transilvănene.
„La intrare, întâlneşti o pădure de brad şi fag şi în mijlocul ei o bisericuţă mică, ca o bijuterie bizantină, împodobită cu decoraţiuni ce amintesc de ctitoriile domneşti din veacul al XVII-lea, şi cu o clopotniţă sprijinită pe ziduri frumos încheiate. E Mănăstirea - vechea ctitorie a lui Brâncoveanu. Ochiul se pierde în contemplarea munţilor care aruncă în cascadă un pârâu cu ape limpezi. Aici sufletul se pierde în meditaţii care te apropie tot mai mult de Dumnezeu, căci sunt tot atâtea argumente care vorbesc sufletului despre măreţia naturii, care nu-şi găsesc explicarea decât în înţelepciunea şi bunătatea Lui“.
Aceasta este descrierea făcută Mănăstirii Sâmbăta din Făgăraş de un pelerin care, în anul 1953, a vizitat cele mai importante vetre monahale ardelene.
Aşa am găsit-o şi noi, plecaţi într-o dimineaţă de martie din Bucureşti, pentru a realiza un interviu cu duhovnicul care a împlinit de curând 80 de ani, părintele Teofil Părăian. Vremea era bună. Pe la Comarnic răsărise puţin soarele, dar mai apoi s-a înnorat. Am trecut de Predeal, unde reflexia albului zăpezii ne incomoda puţin în condusul maşinii. La Sâmbăta am ajuns pe la ora prânzului. Incinta mănăstirii, în formă dreptunghiulară, este compusă din două corpuri mari de clădire, dispuse pe laturile de nord şi sud, care adăpostesc trapeza, bucătăria şi chiliile, biblioteca, arhondaricul, iar la etaj, muzeul, unde sunt expuse cărţi vechi, icoane, veşminte arhiereşti aparţinând fostului mitropolit al Ardealului, Antonie Plămădeală. În afara acestei fortăreţe, paralel cu zidul vestic al mănăstirii, se află Academia de la Sâmbăta de Sus, clădire inaugurată în anul 2003, menită să găzduiască seminarii şi conferinţe teologice, manifestări cu caracter cultural-religios.
Vodă Constantin Brâncoveanu, primul ctitor al Mănăstirii Sâmbăta
Viaţa duhovnicească a românilor din Ardeal are un trecut tumultuos. Iar Sâmbăta nu poate lipsi cu nici un chip din istoria Bisericii Ortodoxe transilvănene. Deşi urme ale existenţei vieţii monahale în Ţara Făgăraşului găsim la începuturile secolului al XVII-lea, dovezi evidente apar în 1654, când satul şi moşia din Sâmbăta de Sus intră în posesia bunicului lui Constantin Brâncoveanu, pe numele său Preda, boier venit din sudul Carpaţilor, care ridică o bisericuţă de lemn pentru călugării sihaştri din pădurile Ţării Bârsei.
Jumătate de veac mai târziu, nepotul lui Preda, domnitorul Constantin Vodă Brâncoveanu (1688-1714), ridică pe locul vechiului lăcaş de lemn o biserică de zid. Se ştie că, atunci când Vodă ctitorea o mănăstire sau o biserică, îi dăruia veşminte, vase bisericeşti şi cărţi de cult. Aşa a făcut şi la Sâmbăta, unde, pe un Triod tipărit la Buzău în 1701, se păstrează menţiunea: „Această carte ni s-a dat de pomană de măria sa vodă Io Constantin B. Brâncoveanu Voevod mănăstirii din satul măriei sale de la Sâmbăta de Sus, văleat 7209 (1701)“. În acel moment critic pentru ortodoxia transilvăneană, când Biserica Romano-Catolică încerca uniaţia prin presiunile făcute asupra episcopului Atanasie Anghel, domnul Ţării Româneşti, considerat, la 1699, „patronaşu adevărat al Sfintei Mitropolii din Ardeal“, s-a îngrijit de soarta dreptcredincioşilor din Făgăraş, înfiinţând la mănăstire o şcoală de grămătici, un atelier de pictură şi o mică tipografie, după cum rânduise în toate ctitoriile sale. Dar a venit anul 1761, când, din ordinul generalului austriac Bukow, toate mănăstirile din Ardeal urmau să fie distruse, fiind considerate focare primejdioase de menţinere a conştiinţei ortodoxe într-o zonă ai cărei locuitori erau obligaţi să accepte unirea cu Roma.
Episcopii uniţi cer Vienei dărâmarea mănăstirii
Dar la intervenţia familiei Brâncoveanu, mănăstirea a fost cruţată. Rămasă singurul centru ortodox din Făgăraş, cu viaţă duhovnicească înaltă, întreţinând credinţa autentică, aşa cum aflăm în relatările episcopului unit Atanasie Rednic, care, într-una din scrierile lui, amintea că „întreaga Ţară a Oltului ascultă pe călugării din mănăstirea de aici“, Sâmbăta a mai rezistat 20 de ani până la dărâmarea ei. Episcopul unit Grigore Maior a făcut cele mai insistente demersuri la generalul austriac Preiss pentru demolarea acesteia. Întâmplată după emiterea rezoluţiei Curţii de la Viena, din 1782, care dispunea „desfiinţarea, în cuprinsul întregii monarhii, a tuturor acelor ordine de călugări şi călugăriţe care duc numai viaţă contemplativă, fără a contribui cu ceva plauzibil la binele aproapelui şi al societăţii civile“, mănăstirea a rămas în ruină aproape un secol şi jumătate. Locuitorii din jurul ei au fost strămutaţi mai departe, iar călugării au trecut munţii în Ţara Românească, unde credinţa strămoşească nu era persecutată şi socotită păcat.
„Un turn fără vârf se fărâmă deasupra unei clădiri…“
Descrierea pe care o face, la începutul secolului al XX-lea, istoricul Nicolae Iorga ruinelor de la Sâmbăta emoţionează şi astăzi pe oricine. „Un turn fără vârf se fărâmă deasupra unei clădiri cu pridvor şi tindă încinsă de linii zimţuite. Copaci subţirateci cresc pe zidul măcinat şi-i acopăr cu pietate goliciunea părăsită. Casele din jurul bisericii sunt cu totul sfârâmate.“
Doar unirea Transilvaniei cu România a făcut ca, după lungi ani de aşteptare, soarta ctitoriei lui Brâncoveanu să se schimbe.
Cel care s-a îngrijit de renovarea mănăstirii a fost mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan, care, în 1946, a sfinţit biserica şi noile clădiri care se ridicaseră între timp.
Dar o nouă prigoană avea să se abată asupra acestui loc, când, în urma decretului 410 din 1959, emis de autorităţile comuniste, o mare parte dintre călugări a fost silită să părăsească mănăstirea.
Mitropolitul Antonie Plămădeală, ultimul ctitor al Sâmbetei
Timpuri mai bune au venit pentru monahii de la Sâmbăta când, în 1982, pe scaunul mitropolitan de la Sibiu a urcat ierarhul Antonie Plămădeală. El a dispus începerea reparaţiilor şi restaurarea picturii din vechea biserică brâncovenească şi construirea mai multor clădiri, dintre care cea mai importantă adăposteşte astăzi Academia de la Sâmbăta. De bunul mers al lucrărilor s-a ocupat vrednicul stareţ, arhimandritul Veniamin Tohăneanu, care, alături de fratele său, părintele Timotei, conducătorul şcolii şi al atelierului de pictură pe sticlă de la Sâmbăta, au dat un impuls puternic preocupărilor culturale şi duhovniceşti ale monahilor de aici.
Duhovnicii de la Sâmbăta
Dintre oamenii care au marcat istoria Mănăstirii Sâmbăta, memoria consemnează pe părinţii Arsenie Boca, Serafim Popescu şi Teofil Părăian.
Arhimandritul Serafim Popescu, cel despre care părintele Teofil spune că a rămas în amintirea tuturor ca o fire blândă şi binevoitor, era mângâietor şi iertător la Spovedanie. „Omul de care s-au bucurat oamenii“, părintele Serafim Popescu, făcea ca toţi cei care îi ascultau cuvântul şi sfatul să plece din faţa lui cu sufletul îmbogăţit.
„Între ei, spune părintele Teofil, sunt eu, nici ca părintele Arsenie Boca, nici ca părintele Serafim, sau mai bine şi ca unul şi ca celălalt.“ Părintele Teofil a păşit pentru prima oară aici în 1942, pentru a rămâne definitiv în anul 1953. Aşadar, 56 de ani de slujire monahală, de osteneli, de studiu, de trudă pentru înfrumuseţarea sufletului său şi al celor care sunt dornici să-i asculte cuvântul.
„Mă identific cu Mănăstirea Sâmbăta…“
Bucuros întotdeauna de oaspeţi, niciodată mânios, ferm în lucrurile care ţin de credinţă, ieromonahul cu memorie uimitoare, care recită pe de rost din Zorica Laţcu, Vasile Militaru sau din cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur de la Paşti, este un etalon pentru cei care iau exigenţele Evangheliei în serios.
La 80 de ani împliniţi anul acesta, pe 3 martie, l-am întrebat ce reprezintă pentru sfinţia sa mănăstirea unde se nevoieşte şi astăzi. A răspuns simplu, din toată inima: „Totul, începând de la 1 aprilie 1953, când m-am aşezat aici la mănăstire. Eu sunt identificat cu această mănăstire. Cred că Dumnezeu mi-a dat, mi-a ales El mănăstirea aceasta. El m-a adus aici şi mântuirea mea depinde de viaţa pe care am dus-o la Sâmbăta. Cred că nu există altă posibilitate şi alt mijloc de înaintare duhovnicească în mersul meu decât cele pe care le-am realizat la Sâmbăta. Această mănăstire nu am găsit-o eu, ci ea m-a găsit pe mine. De ce spun aceasta? Pentru că eu, de fapt, nu cunoşteam alte mănăstiri când am venit pentru prima oară la Sâmbăta. Aveam 13 ani şi jumătate. Aici vieţuia nevoitorul Arsenie Boca, un om cu o cultură deosebită, cu o personalitate puternică. Am cunoscut şi pe ceilalţi părinţi, iar după ce am făcut teologia, am rămas aici cu voia mitropolitului Nicolae Bălan“, spune apăsat părintele Teofil.
„Pe toate le am la Sâmbăta. Şi Athosul, şi Sinaiul, şi Ierusalimul…“
Obştea actuală de la Sâmbăta este una comună, fără ceva special, crede modestul duhovnic cu părul alb. Au existat câţiva părinţi care au excelat prin viaţa lor. Părintele Arsenie a fost unul dintre ei. Apoi părintele Serafim Popescu, care din 1940 până în 1990 a fost duhovnic pentru monahii de aici.
„Sunt bucuros că Dumnezeu mi-a dat mănăstirea aceasta. Pentru mine, o altă mănăstire, ca termen de comparaţie, nu există. Oricât ar fi de lăudată altă lavră, pentru mine Sâmbăta e mănăstirea sufletului meu. Nu mă interesează Sfântul Munte, nu mă interesează Ierusalimul, nu mă interesează Sinaiul, nici altă mănăstire cu nume mare din vreo parte a lumii sau a ţării noastre, ci mă interesează doar Mănăstirea Sâmbăta, de care sunt legat sută la sută. Pe toate le am aici. Şi Athosul, şi Sinaiul, şi Ierusalimul, toate la un loc.“
Astăzi, ctitoria lui Vodă Brâncoveanu numără 40 de nevoitori. Conducătorul obştii, arhimandritul Ilarion Urs, se îngrijeşte ca monahii mănăstirii să continue tradiţia nevoitorilor în ale duhului, crescuţi în acest aşezământ monahal, şi să împărtăşească „pace celor ce vin, bucurie celor ce rămân şi binecuvântare celor ce pleacă“.
Între ei, mulţi tineri, ca ieromonahul Celestin pe care l-am găsit în biserică. „Preocuparea fundamentală a călugărului este dobândirea păcii interioare. Cel care o posedă o poate împărtăşi şi închinătorilor care ajung aici, dar cine nu a aflat-o, poate să deruteze prin sfaturile date“, spune părintele Celestin.
▲ Pictura pe glajă, preocuparea artistică a monahilor de la Sâmbăta
La atelierul de pictură am mers conduşi de un monah tânăr. Locul în care călugării zugrăvesc pe sticlă chipurile sfinţilor se află în gospodărie, o clădire aflată în afara incintei propriu-zise a mănăstirii. Aşa că, am luat-o uşor pe aleea care ajunge la grădiniţa pe care a amenajat-o părintele Arsenie Boca, cu o troiţă frumos sculptată, cu câteva lespezi de piatră artistic aşezate, lângă care curge lin un pârâiaş. Începe să ningă. „E doar o babă rătăcită“, a spus călăuza bucuroasă. La atelier am găsit pe fratele Petrică, un vieţuitor cu părul blond şi ochi verzi, asemeni unui viking, care, amabil, a început să ne explice cum se lucrează aceste icoane specifice zonei transilvănene.
„O linie să tragi într-o zi, dar să o tragi cum trebuie…“
„Meşteşugul pictării pe glajă l-am învăţat aici de la părintele Timotei Tohăneanu. Eu sunt venit în Sâmbăta din 1987. Prima dată când părintele Timotei m-a luat la atelier, m-a şi pus la treabă. Am început să trasez la repezeală contururile, aşa cum m-am priceput, dar meşterul m-a oprit zicând: «Şterge. O linie să tragi într-o zi, dar să o tragi cum trebuie». Şi aşa am început uşor-uşor să deprind arta picturii pe glajă. Şase luni am lucrat numai la contururi, ca să deprind bine meşteşugul. De abia după aceea am fost iniţiat în alegerea culorilor. Mi-a prins foarte bine ucenicia pe lângă părintele Timotei“. Ucenicii pe care părintele i-a format au continuat această tradiţie artistică.
Acum, conducătorul atelierului este părintele Calinic, care lucrează atât pe sticlă, cât şi pe lemn. Am întrebat care este diferenţa între glajă şi sticlă. Prima este sticla care nu are suprafaţa perfect netedă, ci prezintă nişte valuri. Privind icoana pe glajă din mai multe unghiuri, chipul pictat se reflectă cu strălucire deosebită, datorită sticlei care este ondulată. Pentru aceea, icoana pe glajă e una care îţi descoperă nuanţe coloristice fantastice. Sticla fabricată astăzi este plană, nu are nici un fel de denivelare, iar icoana pe un astfel de material este mai puţin interesantă. „Nu se poate picta când ai supărare. Nu îţi iese. Trebuie să ai sufletul împăcat şi să nu fii certat cu nimeni. Când am o stare neprielnică picturii, continuă fratele Petrică, mă duc prin grădină, lucrez în altă parte, ca să capăt din nou inimă bună.“
Contrastul culorilor este esenţial la icoana pe sticlă
Icoanele praznicare sunt mai complicate, pentru că au mai multe chipuri de zugrăvit. Vestimentaţiile personajelor sunt intens drapate, figurile au dimensiuni mari, cu gestică sugestivă. Maica Domnului apare întotdeauna cu înfăţişare senină, chiar dacă e aşezată lângă cruce, îndoliată. Nu se lucrează doar la o singură icoană, pentru că între diferitele faze de execuţie trebuie să treacă ceva timp. Mai întâi se trasează conturul personajelor din icoană, apoi se lasă la uscat, după care urmează alegerea culorilor pentru a definitiva lucrarea. Contrastul acestora este esenţial pentru valoarea pe care icoana o dobândeşte la sfârşit. Părintele Timotei, iconar cu expoziţii de mare anvergură în Germania, Statele Unite, îşi alegea foarte atent culorile. Combinaţiile de orange şi verde, roşu, galben şi negru au făcut ca Occidentul să aprecieze mult arta iconografică a lui, în special, şi a monahilor de la Sâmbăta, în general.
▲ Colecţia mitropolitului Antonie Plămădeală
Muzeul mănăstirii, care poartă numele fostului mitropolit Antonie Plămădeală, amenajat în mansarda clădirii aflate pe partea de sud a incintei, etalează mai multe colecţii de obiecte de cult, carte veche şi documente, icoane vechi pictate pe sticlă, veşminte liturgice. Vizitatorul mai poate admira o mulţime de medalii şi monede vechi. Cele mai valoroase documente păstrate aici sunt, în primul rând, actul de danie semnat de domnitorul Constantin Brâncoveanu în 1690, apoi actul Cancelariei Vienei, semnat de împăratul Austriei, Germaniei şi Ungariei, Francisc I, în 1807.
Dintre veşmintele liturgice expuse, vizitatorii pot admira pe cele ale Sfântului Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş (1568-1656), epitrahile şi sfite lucrate pe brocart cu fir de argint, precum şi veşmintele în care slujea mitropolitul Ardealului, Antonie.
Tot aici, între icoane pictate pe pânză şi steaguri bisericeşti, se remarcă epitaful „Adormirea Maicii Domnului“, realizat cu o mare măiestrie de părintele Arsenie Boca.
▲ Părintele Arsenie Boca, „omul cu dar de la Dumnezeu“
Între părinţii cu viaţă spirituală înaltă care au vieţuit în Mănăstirea Sâmbăta, Arsenie Boca e cel care a rămas în memoria localnicilor ca „omul cu dar de la Dumnezeu“. Am stat de vorbă cu oameni din satele vecine Sâmbetei, din Dridif şi Voievodeni, ţărani simpli şi foarte harnici, cu suflet curat şi credinţă statornică. Oameni dintr-o bucată, care şi acum îşi aminteau de slujbele pe care părintele Arsenie le săvârşea la altarul din pădure sau altarul de vară, amenajat de el însuşi în 1940, situat în pădurea aflată în dreapta mănăstirii, cum priveşti spre intrare. Deşi nu a stat la Sâmbăta foarte mulţi ani (1939-1948), părintele a influenţat puternic credinţa celor care l-au cunoscut şi ascultat. Monah cu pregătire din domenii diverse - teologie, pictură, medicină -, părintele Arsenie era, cum mărturiseşte şi duhovnicul Teofil, „un om dotat cu nişte calităţi pe care, dacă nu le ai, prin cultură nu le poţi dobândi. Avea, deci, pe lângă cultură, şi un «încă ceva», ceva pentru care eu îl consider a fi fost un geniu“, spune acelaşi părinte.
Uimea pe meşterii care lucrau în mănăstire prin precizia şi viziunea pe care o avea în ridicarea construcţiilor mănăstirii. Doar nouă ani a rămas părintele Arsenie la Sâmbăta, după care, din îndemnul mitropolitului Nicolae Bălan, a plecat la Prislop, unde a întemeiat o mănăstire de maici. Cu toate acestea, făgărăşenii cărora le cucerise inima l-au căutat fără încetare pentru sfat duhovnicesc şi pentru rugăciunea lui puternică.
„Doar o privire arunca asupra ta şi ştia motivul pentru care îl cauţi“
Chiar şi atunci când a ajuns la Drăgănescu, aproape de Bucureşti, unde avea domiciliu forţat, şi nu i se îngăduia să slujească sau să poarte măcar rasa de monah, cunoscuţii părintelui îl vizitau. „Doar o privire arunca asupra ta şi ştia motivul pentru care îl cauţi. Îţi cunoştea viaţa cel puţin la fel de bine ca şi tine. Ce cunoştea în plus faţă de tine erau consecinţele unei hotărâri luate, care îţi putea schimba radical cursul vieţii“, mărturiseşte doamna Maria Precup din Voievodeni, mamă a doi preoţi. Soţia preotului din comuna Drăgănescu, Daniela Petcu, originară din Dridif, dă mărturie şi ea de darul înainte-vederii pe care îl avea părintele. „Mai sunt trei calendare, spunea ieromonahul exilat la Drăgănescu, într-un timp, dar nimeni dintre noi nu şi-a dat atunci seama că el, de fapt, anunţa momentul morţii lui“.
