Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Reportaj Mănăstirea Chițorani, locul unde se respiră rugăciune

Mănăstirea Chițorani, locul unde se respiră rugăciune

Galerie foto (14) Galerie foto (14) Reportaj
Un articol de: Dumitru Manolache - 26 Iun, 2022

De pe dealul de vizavi, biserica mănăstirii prahovene Chițorani pare o corabie ce „taie” cu prova marea de vii care o înconjoară, îndreptându-se spre un orizont albastru, bănuit dincolo de dealuri. De aproape, lăcașul luminează jur-împrejurul, ca o inimă aprinsă de rugăciune. Liniștea locului „întărâtă” misterios curiozitatea orășenilor, pelerini de ocazie la porțile Cerului, anulându-le suficiența de sine, cumințindu-le neastâmpărul, obligându-i să se adune, să se regăsească și să se așeze răbdători într-o firească rânduială a firii. Pentru că, aici, totul respiră a bucurie și pace.

„Veselitu-m-am de cei ce mi-au zis mie: «În casa Domnului voi merge». Iar eu întru mulțimea îndurărilor Tale, Doamne, voi intra în casa Ta; Doamne, povățuiește-mă cu dreptatea Ta, pentru vrăjmașii mei îndreptează înaintea Ta calea mea, ca fără alunecare să preaslăvesc o Dumnezeire: pe Tatăl, și pe Fiul și pe Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.” Aceasta este rugăciunea ce ți se așază în cale de cum urci treptele spre ușa bisericii Mănăstirii Chițorani din comuna Bucov, județul Prahova. Cuvânt ceresc de învăță­tură și smerire, cheie de descuiat casa Domnului în care nu poți păși oricum. Ci doar curățit la suflet și la inimă. Căci aici Însăși Treimea cea Sfântă te așteaptă.

O „picătură” de istorie

Se luminase cerul, mugurii pomilor plesniseră demult, inun­dând aerul cu o mare de petale de flori albe mirosind a Rai. Pe dealurile din jur vița-de-vie lăcrimase precum Mironosițele la poalele Crucii, acum „calibrându-și” arterele prin care nu peste mult timp va urca spre vârfuri seva vie a țărânii. Împrejurul părea o icoană ce se arăta în mod minunat neștiutorilor musafiri citadini, scăpați teferi dintr-o pan­demie, sosiți întâmplător aici, nepregătiți suficient să guste din taină. Din pridvorul bisericii, privirea cată departe, spre câmpia de peste Teleajen, către Dunăre. Aici, în marginea Chițo­ranului, Dumnezeu a îngăduit cu veacuri în urmă ridicarea unei mănăstiri, lăsându-l pe credincios, acolo unde lipsesc lămuririle, să le completeze rugăciunea sa.

Dicţionarul geografic al judeţului Prahova din 1879 menţionează că „schitul din Valea Orlei s-a zidit în anul 1396 de coana Tinca Mărăcineanca, să le fie lăcaş de rugăciune locuitorilor acestor bogate locuri”. Sfântul lăcaș era din lemn, acoperit cu şindrilă. În timp, acesta a cunoscut mai multe restaurări. Astăzi, doar brâul din lemn în formă de funie împletită, ușa masivă cioplită dintr-o bucată de stejar și o icoană a Mântuitorului sunt singurele mărturii ale frumuseții de odinioară a fostului schit. Despre această minunăție, Ecaterina Zaharescu scria în 1922 în Buletinul Societății de Geografie că este „foarte veche şi mică, ale cărei singure mărturii scăpate de vitregia timpurilor ori de reparaţiile meşterilor sunt acel brâu îngust de lemn în forma funiei, care o încinge, şi coloanele subţiri de o lucrătură măiastră şi foarte delicate”.

Biserica are forma de navă, cu Altar poligonal, naos, pronaos şi pridvor deschis sprijinit pe opt stâlpi fasonaţi, legaţi între ei printr-un zid de un metru înălţime. Deasupra naosului se ridică o turlă înaltă, hexagonală, luminată de patru ferestre. Din pridvor în pronaos, accesul se face printr-o uşă din lemn, prevăzută cu un ornament din funie împletită, ce închide o cruce. Cele patru panouri ale uşii au fiecare patru cruci, ale căror baze au ca ornament un cerc în care sunt înscrise rozete. Valoarea acestei construcţii este dată şi de ingenioasa şi originala îmbinare a grinzilor în formă de coadă de rândunică, aşa cum întâlnim şi la bisericile din Maramureş.

Despre sfântul lăcaș s-au păstrat puţine informații. Nicolae Iorga, de pildă, vorbește despre inscrip­ția de pe lespedea care se află în dreapta pronaosului, pe care scrie: „În acest mormânt este aşezat pentru odihnă protos. Macarie, slujitor al bisericii şi ctitor, anul morţii 1524”. O altă dovadă a vechimii lui este şi piatra de mormânt a jupâniţei Stanca, datată la 1756, în vremea domniei lui Constantin Nicolae Mavrocordat. Între 2004 și 2007, prin efortul Patriarhiei, al Ministerului Culturii și al celorlalte organe ale Administraţiei de Stat, dar şi prin evlavia şi generozitatea credincioşilor, s-au făcut lucrări de consolidare, iar biserica s-a repictat de un anume Mișcă din Bucov, în 2007. Catapeteasma este din zid. Sfântul lăcaș a fost târnosit la 1 iulie 2007 de către Preasfințitul Părinte Sebastian Ilfoveanul, pe vremea aceea Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor. ­Mănăstirea are două hramuri: „Sfântul Nicolae” și „Sfinții „Apostoli Petru și Pavel”.

Locul unde trebuie să taci

Există locuri unde cuvintele sunt de prisos, pentru că despre ele vorbește aerul, grăiesc pomii, păsările, țărâna, crucile cimitirului și chiar pașii nevăzuți ai pustnicilor care i-au umblat cărările. De aceea, într-un asemenea loc ar trebui doar să tăcem, să ascultăm și să ne rugăm, atenți ca nu cumva, din nebăgare de seamă, să nu frângem cu călcătura noastră grumazul vreunui sfânt așezat cu trupul întru așteptare sub vreo piatră, movi­liță de pământ sau palmă de țărână. Mănăstirea Chițorani ­este un asemenea loc. De aceea, tăcând, am ascultat doar cuvintele ieromonahului Casian Costache, un părinte cu vreo 35 de ani de nevoire călugărească, stareț al acestei mănăstiri din anul 2004, iscusit și smerit ­lucrător al viei.

„Obștea are numai trei viețuitori, doi ieromonahi și un frate. Satul de jos este unul vechi, sărăcit acum de oameni, pentru că mulți s-au mutat la Domnul. Când am venit eu aici, am găsit două pietre misterioase, de dimensiuni mari, folosite ca trepte la intrarea în biserică, cu niște inscripții ce par a fi scrise în ebraică, despre care nu se știe nimic. Eu le-am scos, le-am curățat și le-am rezemat de peretele bisericii. Cred că locul acesta este ținut viu doar de rugăciune. A ne ruga lui Dumnezeu este un dialog cu El, în primul rând. Important este ca așa cum ne rugăm pentru noi, să ne rugăm și pentru semenii noștri, vii și adormiți, și pentru tot ceea ce este nevoie. La slujbe vin credincioși de aici din sat, dar și din Valea Călugărească, din Ploiești și din alte localități. Rugăciunile care s-au ridicat în această mănăstire necontenit atâtea veacuri continuă astăzi prin cele rostite de noi, cei care ne nevoim în acest sfânt așeză­mânt și prin cele spuse de credincioși. Fiecare obiect, fiecare colț din această biserică, fiecare icoană sunt încărcate de rugăciune. Îndrăznesc să spun că locul acesta este o rugăciune în sine, încărcat de taină și de duh. Când slujesc aici parcă aud cum bate inima protosinghelului Macarie, îngropat în tinda bisericii, rostind în ritmul respirației rugăciunea neîncetată. Poate de aceea cei care ajung la noi se simt atât de liniștiți și predispuși la meditație”, ne mărturisește părintele.

A rămâne în „cămara” ta

Au urmat câteva secunde de tăcere, preț de câteva respirări ale părintelui Casian, după care a continuat ceea ce întrerupsese:

„Rugăciunea are un foarte mare rol în viața noastră. Eu spun că omul nu poate trăi fără rugăciune. Chiar dacă el este viu, merge, se hrănește ori vorbește. Dacă nu se roagă, dacă nu-L are pe Dumnezeu în suflet, degeaba. În interior, în inima lui, este un imens gol. O întunecime neroditoare de dragoste. Adică lipsită de viață, căci dragostea asta înseamnă: viață, Dumnezeu. De aceea, rugăciunea trebuie făcută din inimă. Acolo locuiește El. Acolo se află izvorul vieții tale. Altfel, degeaba vii la biserică. Eu le mai atrag atenția celor care ajung aici și, în loc să se roage dimpreună cu noi, discută între ei, unii se amuză, pierduți, rătăciți în neputința lor de a înțelege valoarea, lumina clipei în care vorbim direct cu Creatorul nostru și al lumii. De aceea există această bucurie și fru­musețe a rugăciunii. Când intri în biserică și e liniște, trăiești, respiri cu inima, simți că ești, de ce nu, vecin de timp și spațiu cu sfinții și îngerii. Pe vremuri, în aceste locuri au trăit mulți călugări. Aproape de noi se află Valea Călugărească, plină când­va de monahi. Ceva mai sus de aici, la vreo trei-patru kilometri, la Schiau, se reconstruiește o veche biserică în cimitirul căreia este înmormântată mama lui Gala Galaction”, ne mai spune părintele.

Da. Ne amintim. În urmă cu trei ani, Preasfințitul Părinte Timotei, Episcopul-vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor, a sfințit piatra de temelie a noului lăcaș. Preasfinția Sa spunea atunci că a urcat pe dealul acela auzind că acolo o biserică plânge. Că fiecare sfânt lăcaș este ca o poartă spre Cer. Și că, din păcate, foarte mulţi dintre noi nu mai privesc bisericile ca pe niște porţi ale Cerului: „Nu mai avem nevoie de Cer pentru că suntem prea legaţi de pământ, toţi deopotrivă iubim prea mult ţărâna, nu mai privim spre Cer şi de aceea nu mai considerăm bisericile porţi către Cer. Dar ele sunt porţi ale Cerului pentru că toţi care intră în ele în lumea aceasta au posibilitatea să ajungă moştenitori ai Împărăţiei cerului”.

„Gala Galaction a venit de multe ori în cătunul de acolo, pentru că în apropiere locuia chiar un frate de-al lui. Când mama lor a trecut la cele veşnice, după ce a fost privegheată de familie şi de preotul şi profesorul de teologie Gala Galaction, deşi trebuia să fie înhumată la Videle, a fost îngropată pe acel deal. Era în anul 1938. Când au început lucrările la noua biserică, am mers și eu și am făcut o rugăciune”, ne zice părintele.

„Chiar aici, pe dealul de deasupra mănăstirii, am descoperit o cruce veche, semn că și pe aici au trăit în vechime oameni ai rugăciunii. Eu îngrijesc o parte din viile Patriarhiei. Și lucrul acesta îmi place foarte mult, pentru că de când am venit în acest loc am trăit, pot spune, cu foarfeca în mână. Până și via asta este tot un fel de rugăciune. Trebuie să știi să o îngrijești, să o iubești, ca să se facă soră cu tine și să-ți dăruiască viață din rodul ei. Căci vinul ei se preface în Sângele Domnului în potir. Și ca să se facă Sângele Lui, trebuie să te rogi într-un anume fel, cu inima golită de orice grijă lumească. Și apoi să te împăr­tășești cu Trupul și cu Sângele Domnului, ca să-ți fie ție viață. Da, îngrijitul viei nu este pentru mine doar ascultare, ci înainte de toate rugăciune. Dimineața, înainte de a intra în podgorie, rostesc o rugăciune în sufletul meu, în inima mea. Și pe parcursul întregii zile, în timp ce muncesc, mă străduiesc să nu mă împrăștii cu gândul, să rămân în „cămara mea” și să spun, cât îmi stă în putere, și cât mai adânc: «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!» Căci Dumnezeu nu cere mult. Cere puțin, dar să fie din tot sufletul. El este darnic. Și încerc să nu-L dezamăgesc. Din nefericire, în aceste vremuri atât de tulburi și agitate, parcă nu mai suntem pregătiți să-L primim pe Dumnezeu în inimile noastre așa cum ar trebui. ­Nădăjduiesc că ne vom strădui mai mult. Altfel nu se poate. Eu am mare evlavie la Sfântul Calinic de la Cernica, la Sfântul Nicolae și la Sfinții Apostoli Petru și Pavel”, ne mai mărturisește părintele Casian.

Când soarele se „înșurubase” în mijlocul bolții de deasupra, ne-am retras spre orașul nostru prăfuit, intoxicat cu fum, plin de urâțenie, sufocat de nepu­tințe și rătăciri. Și parcă doar noi respiram în el aer proaspăt, așezați în fireasca rânduială a firii pe care o trăiserăm acolo, la Chițorani, în mănăstirea ­părintelui Casian...

Citeşte mai multe despre:   Mănăstirea Chițorani  -   Biserici din Romania