La Colilia, pustiul se uneşte cu cerul, iar timpul pare că se învârte în cerc, ca într-o horă, pentru că fiecare zi înseamnă o continuă reînviere. Aici, pe temeliile unei aşezări care a dispărut fără să lase mai nimic în urmă, se naşte un lăcaş al Ortodoxiei româneşti, ca o fortăreaţă a amintirii unui sătuc pe care istoria a hotărât să-l ignore în trecut.
Satul Colilia nu mai există. Alegi cu degetul pe hartă mijlocul Dobrogei şi, acolo, între satele Grădina şi Râmnicu de Jos, în inima pustiului, găseşti comoara care aşteaptă să fie descoperită lumii: Mănăstirea Colilia. Drumul către ea te poartă prin locuri aspre şi reci, rătăcite parcă dintr-o eră timpurie. Aproape de mănăstire te întâmpină, misterioase şi tocite, Cheile Dobrogei, ce stau ca o vamă către o lume ruptă de învolburarea şi grijile vieţii cotidiene, dar mai departe ochii se pierd în câmpii nesfârşite şi câţiva ciulini sau copăcei chirciţi de vânt, până când mănăstirea se arată brusc, răsărind ca o floare aleasă. Odată ce păşeşti pe aleile ei, simţi pământul de aici mustind de sfinţenie şi te cuprinde o linişte caldă. Nu mai simţi tristeţea câmpiilor uscate şi ale dealurilor sterpe, ci doar bucuria întâlnirii în rugăciune cu Dumnezeu.
Aici, cu multă vreme în urmă, se găsea un sat de germani, stabiliţi prin anii 1880, care şi-au zidit aici gospodării, dar şi o biserică evanghelică impunătoare, cu ziduri puternice de piatră, care a devenit curând un simbol al aşezării. Venirea celui de-al Doilea Război Mondial a făcut ca germanii să părăsească Dobrogea, iar aşezarea a fost repopulată cu refugiaţi aduşi din Cadrilater, în mare parte macedoneni, oameni destul de săraci, care, odată cu sistematizarea rurală, au plecat în satele vecine şi la oraşe. Biserica a rămas singura mărturie a fiinţării frumosului sat. În faţa ei se văd câteva movile de pământ: ceea ce a mai rămas din vechile case. Prin 1970 a plecat din sat şi ultima familie. Doar biserica a rămas în picioare, condamnată la ruină.
O bucată de cer drept acoperiş
În 2006, de ziua sărbătorii Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, două maici, având ca unică avere hainele pe care le purtau, au venit, din iniţiativa şi binecuvântarea Înalt Preasfinţitului Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, cu misiunea de a face din biserica părăsită biserica unei mănăstiri ortodoxe. Una din maici se numea Rafaela, care azi este stareţa mănăstirii, cealaltă, maica Dionisia, care a plecat între timp în altă mănăstire. Stavrofora Rafaela Broască îşi aminteşte cu emoţie momentul ajungerii sale aici. "Am venit de la Mănăstirea Celic Dere. Ajunsă la Colilia, nu vedeam nici măcar de unde să încep, nici nu ştiam dacă voi reuşi vreodată să fac ceva. Biserica nu mai avea acoperiş, geamuri şi uşi, iar singurul acoperământ al ei era cerul. Ceea ce n-au reuşit să strice anii sau buldozerele, au luat oamenii care au furat tot ce se putea, iar ciobanii au transformat lăcaşul în grajd, pentru că am găsit vreo 600 de oi care se adăposteau aici. Păsările cerului au luat în stăpânire pereţii goi, aşezându-şi cuiburi prin unghere, iar ierburile şi-au înfipt rădăcinile în zidurile de piatră", povesteşte maica Rafaela.
Mizeria din biserică se ridica până aproape de geamuri. Ceva trebuia făcut, aşa că, la scurtă vreme, celor două măicuţe li s-au mai adăugat alte două. După ce au făcut rost de o uşă şi un geam, maicile şi-au improvizat un adăpost într-o încăpere din stânga Sfântului Altar şi aşa au început lungul drum de refacere a vechii biserici. "Primul lucru pe care îl făceam dimineaţa, după ce ne citeam pravila, începând de la ora 6:00, era să curăţim mizeria de pe ziduri. Am scos 15 camioane de gunoi din biserică. Asta făceam jumătate din zi, după care plecam fiecare ca să facem colectă pentru refacerea bisericii. Am fost pe la autorităţile locale, pe la toţi, iar oamenii veneau, vedeau, dar nu îndrăznea nimeni să investească, temându-se că lucrarea nu va putea fi dusă niciodată la bun sfârşit. Recunosc, nici noi nu eram foarte încrezătoare la început, dar făceam ascultare şi aşa m-am convins încă o dată că ascultarea este lucru mare. Nici noi nu ne aşteptam să fim martore atâtor lucruri minunate care s-au petrecut aici într-un timp atât de scurt. Ne-am dat seama că Maica Domnului ne-a ajutat mereu, parcă ne împingea mereu de la spate. Dacă biserica a îndurat aproape 40 de ani să fie pustie, Maica Domnului n-a îngăduit să mai rămână aşa. De aceea avem şi hramul "Intrarea în Biserică a Maicii Domnului", pentru că într-adevăr, aici, de când a intrat Maica Domnului în biserică, aşezământul a înviat", a spus maica Rafaela.
Renaşterea bisericii
Acum, la Mănăstirea Colilia, unde vieţuiesc 12 măicuţe, biserica arată ca nouă, iar lângă ea se găseşte un corp de chilii, un paraclis, o clopotniţă şi un aşezământ social, format din 20 de căsuţe, în care oamenii fără posibilităţi pot găsi un adăpost. Cu timpul, monahiile au reuşit să aprovizioneze biserica şi corpul de chilii cu apă, încălzire şi curent electric, urmând ca, mai departe, aşezământul social să primească şi el utilităţile de trebuinţă. Alimentarea cu apă a maicilor se face de la un mic izvor, la 300 de metri de biserică, unde se află acum şi un agheasmatar, încălzirea e asigurată cu ajutorul unei mici centrale pe lemne, iar curentul electric e produs de o eoliană modestă care vâjâie necontenit. Stareţa Rafaela ne-a povestit că totuşi, până a ajunge aici, au trecut prin multă muncă, lucru pe care mâinile înăsprite ale maicii îl dovedesc mai bine decât cuvintele. Din modestul adăpost din vecinătatea altarului, gândul că iarna se apropia, iar biserica nu avea încă acoperiş, începea să zdruncine speranţa că ceva poate fi făcut. "Nemaiştiind ce să fac, după ce am pregătit tot planul complexului monahal şi am primit toate autorizaţiile de care aveam nevoie, am luat binecuvântare de la Înalt Preasfinţitul Teodosie şi am plecat la Bucureşti ca să găsesc un sprijin. Dumnezeu ne-a îndrumat paşii spre omul de afaceri George Becali, pe care am încercat să-l găsim timp de câteva zile. Noi ştiam că avem nevoie de două miliarde de lei vechi, dar i-am cerut să nu ne dea bani, fiindcă ne-ar fi foarte greu să îi rânduim, ci am fi fost mai bucuroase să ne ofere materiale de construcţii şi muncitori. Îndată am primit promisiunea că în două săptămâni, în prima zi a lunii noiembrie, vor fi montate schelele, lucru care s-a întâmplat întocmai. Cu o zi înainte de 1 noiembrie au venit la mănăstire 60 de muncitori, iar schelele au fost ridicate în ziua stabilită. Curând după asta am primit câteva case modulare, cu sobe şi cu tot ce trebuie, ca să avem unde să ne apărăm de frigul iernii", povesteşte maica.
Lucrările au avansat cu o viteză de necrezut, astfel încât, după numai trei ani, biserica era gata şi a fost târnosită în 2009, chiar în ziua hramului, pe 21 noiembrie, de către un sobor în fruntea căruia s-a aflat Înalt Preasfinţitul Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului. Paralel cu refacerea bisericii a început construcţia modestului corp de chilii, terminat şi el în 2009, iar în 2007 a fost pusă şi piatra de temelie a Paraclisului "Sfântul Mare Mucenic Gheorghe", în care se fac slujbele în perioada rece a anului, de pe 21 noiembrie, când e hramul bisericii mari, până pe 23 aprilie, de hramul paraclisului. Zidirea acestuia a durat numai şase luni, iar de curând a primit o frumoasă catapeteasmă de la călugării Mănăstirii "Sfântul Ioan Casian". Mai rămâne doar pictarea zidurilor. Aici, în 2010, din icoana Maicii Domnului a izvorât mir, iar sub icoană, pe veşmântul care acoperea iconostasul a apărut o urmă ca de talpă, minune pe care maicile o consideră dovada că Maica Domnului este alături de ele.
"Din nimic vezi cum Dumnezeu face să crească"
Desigur, lucrările de la mănăstire nu se opresc aici. Maicile au reuşit să construiască şi o clopotniţă, în care va fi amenajat la timpul potrivit un atelier de pictură şi unul de veşminte preoţeşti, iar în viitor se doreşte extinderea corpului de chilii, pentru că nu mai sunt locuri libere pentru alte maici şi construirea unei trapeze mai încăpătoare. Aici, vinerea, după săvârşirea Tainei Sfântului Maslu, toţi credincioşii rămân la masă, dar ei sunt atât de mulţi şi trapeza atât de mică, încât măicuţele sunt nevoite să pună masa de câte trei ori, iar duminica la fel. Nimeni nu pleacă de la Colilia fără să mănânce ceva, e rânduiala mănăstirii! Aşa cum spune maica Rafaela: "Totul e să începem, să demarăm, că după aceea Dumnezeu îţi ajută. Din nimic, vezi cum Dumnezeu face să crească. Ne făceam probleme la început şi în legătură cu hrana pe care va trebui să o oferim muncitorilor, pentru că nu e uşor să dai de mâncare la 60 de oameni, mai ales că nu aveam nici măcar unde să-i cazăm. Am mers în primul sat de lângă mănăstire, în Râmnicu de Jos, şi i-am convins pe localnici să-i primească pe muncitori să stea la ei, iar oamenii ne-au ajutat, atât cu găzduirea muncitorilor, cât şi cu mâncare. Dacă un sătean tăia un porc, nu se termina încă porcul şi altcineva voia să taie o vacă pentru mănăstire şi, tot aşa, Maica Domnului ne trimitea prin diverşi oameni tot ce aveam nevoie. Numai cât ne gândeam: "Aoleu, nu mai avem ceapă!", îndată vedeam că apare o maşină încărcată cu de toate pentru mănăstire. Aşa primim şi acum ajutorul Celui de Sus, ca să îi putem ajuta şi pe cei nevoiaşi care caută ajutor aici."
Nu terminăm încă bine vorba şi pe aleea pietruită îşi fac apariţia un bărbat şi o femeie, trecuţi de ani buni de floarea vârstei, cu feţe posomorâte, iar femeia, cu ochii umeziţi de lacrimi. Nu mai au ce să mănânce, nici adăpost peste noapte. Stareţa îi îndrumă îndată spre sala de mese, încredinţându-i că pot rămâne aici peste noapte. "Aşa vin mereu, sunt mulţi sărmani în părţile astea", mai zice ea. În cele 20 de case care compun aşezământul social din mănăstire găsesc adăpost tot felul de oameni cu diferite neputinţe. "Deşi condiţiile sunt destul de grele, există oameni care sunt atât de neputincioşi, încât au acceptat să stea aici. Noi nu le cerem nimic. Unii nu au rezistat condiţiilor, pentru că nu sunt din cele mai bune, dar cei care au avut într-adevăr nevoie au rămas", adaugă maica stareţă.
Povestea bordeiaşului săpat în pământ lângă mănăstire
La puţină vreme după începerea lucrărilor la biserică, măicuţele l-au primit ca duhovnic pe părintele Dometian Jora, venit de la Mănăstirea "Sfântul Ioan Casian". Părintele Dometian a zis că nu vrea să deranjeze maicile din căsuţele lor, ci că îşi va clădi el singur un adăpost. Aşa, cu mâinile proprii şi-a săpat într-o movilă, o fostă temelie de casă, un mic bordei unde a vieţuit doi ani de zile. A plecat destul de tânăr la Domnul, pentru că o boală l-a răpus foarte repede, dar maicile spun că îi simt ajutorul de acolo de sus, de unde este acum. Vocea maicii Rafaela a devenit deodată mai stinsă, începând să ne spună aceste lucruri, iar privirea ei ne-a dat de înţeles că ne vorbeşte despre un foarte bun prieten. "După ce s-a îmbolnăvit, a plecat de la noi, iar în locul său a venit alt părinte deosebit. Cu o zi înainte să plece la Domnul, am plecat împreună cu celelalte maici la Bucureşti, la Spitalul Floreasca, unde era internat, pentru a-l vedea pentru ultima oară şi să îi cerem iertare, aşa cum e creştineşte. Pe drum însă, am fost anunţate că părintele a plecat din Bucureşti, pentru că a cerut să fie înmormântat la Mănăstirea Adamclisi. Îndată ne-am îndreptat şi noi spre Mănăstirea Adamclisi, iar până să ajungem acolo m-am gândit împreună cu maicile ce minunat ar fi să îl putem înmormânta pe părintele Dometian chiar la Colilia, dacă va fi şi dorinţa lui. Ajungând la Adamclisi, îndată am mers la părintele Dometian, care a rămas lucid până în ultima clipă şi i-am împărtăşit dorinţa noastră, iar răspunsul său a fost simplu: "Mă primiţi?", lucru pe care l-am făcut cu drag. Pe 3 mai 2010 l-am adus la Colilia, iar pe 4 mai, de dimineaţă, a trecut la cele veşnice. Toată noaptea m-a ţinut de mână şi am vorbit, ne-am amintit împreună de începuturile Mănăstirii Colilia şi m-a rugat să îl înmormântăm chiar în bordeiul pe care şi l-a săpat în moviliţa de pământ. Când a venit momentul să-i şi îndeplinim ultima dorinţă, am descoperit că el deja îşi săpase mormântul în micuţul bordei, noi doar am adâncit groapa cu încă 10 centimetri. Chiar şi acum, ori de câte ori îi cerem ajutorul în rugăciune părintelui, acesta nu întârzie să vină, iar noi suntem sigure că el încă este alături de noi şi încă ne poartă de grijă", ne-a mărturisit maica stareţă. Duhovnicul actual este părintele Ghelasie.
Încă este nevoie de ajutor la Mănăstirea Colilia, pentru că fondurile sunt insuficiente spre a răspunde tuturor solicitărilor care vin din partea aşezământului social, dar şi pentru continuarea lucrărilor la incinta mănăstirii. Cine doreşte să ajute o poate face sunând la maica stareţă, care are numărul de telefon 0767.937.095.
