Mănăstirea Dragomirna, „un rai al desfătării”

Mănăstirea Dragomirna din apropierea municipiului Suceava nu face parte din salba celor mai cunoscute ori vizitate mănăstiri moldave ale țării noastre, poate din cauză că-i lipsește veșmântul iconografic exterior atât de mult admirat în ­cazul celorlalte capodopere ale artei vechi românești, precum Voroneț, Sucevița, Moldovița, Humor ori Râșca. Nu este nici o necropolă domnească vestită, ­precum Bistrița, Putna, Probota ori Slatina, în care se odihnesc celebrele vlăstare ale dinastiei mușatine: Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, Petru Rareș și Alexandru Lăpușneanu. Cu toate aceste lipsuri, însă, generate și de necunoaș­tere, Mănăstirea Dragomirna are o statură impozantă și un duh pe măsură, care nu așteaptă decât să fie descoperite pentru a avea motive de a reveni aici.

Mărturisesc că m-am în­drăgos­tit ire­me­diabil de Mănăstirea Dragomirna încă de când eram elev. Am revenit acolo cu bucurie ori de câte ori m-am peregrinat prin nordul Moldovei și de fiecare dată am descoperit ceva nou. Sunt sigur că nu am fost și nu voi rămâne singurul! Alături de obștea monahiilor strânse din toate părțile țării, personalități ilustre ale vieții culturale și duhov­nicești au dat și continuă să dea mărturie despre frumusețea unică a acestui „loc de memorie” a culturii, arhitecturii și artei medievale românești din țara de sus a Moldovei, cu o viață spirituală neîntreruptă de patru veacuri. În sprijinul acestei realități voi aminti două mărturii.

Comunitatea paisiană

Mai întâi pe cea a Sfântului Cuvios Paisie Velicikovski, care a viețuit la Dragomirna, alături de obștea sa, între 1763 și 1775, când nordul Moldovei era ocupat și anexat Imperiului Habsburgic. Comunitatea paisiană, ce număra aproximativ 200 de monahi, a plecat atunci de frica preacatolicei stăpâniri austriece la Mănăstirea Secu, apoi în Lavra Neamțului. În autobiografia spirituală a starețului citim fraze cutremurătoare despre viețuirea duhovnicească a perioadei petrecute la Dragomirna și decăderea care i-a urmat strămutării la Secu și Neamț: „O, Dragomirna, Dragomirna! Amintirea vieții dintre zidurile tale e dulceață și mângâiere sufletelor noastre și poate ar fi mai bine să tăcem, pentru ca inimile noastre să nu se umple de durerea pierderii tale. [...] O, Dragomirna, Dragomirna! De tine și de viața noastră întru tine se cuvine să ne aducem aminte numai în zilele de sărbătoare, fiindcă tu ai fost pentru noi ca un rai al desfătării. Ai fost o grădină sădită lângă ape, ale cărei plante își împlântă degrabă rădăcinile și dau tot felul de flori și roade bine-înmiresmate. Întru tine înmiresma între frați bunămireasma feluritelor virtuți. [...] Vai ce-am suferit după ce ne-am depărtat de tine! Vai nouă! Cât de mare a fost bogăția duhovnicească pe care am pierdut-o, cât de mare comoară duhovnicească am fi strâns numai dacă am fi stat înăuntrul zidurilor tale împreună cu sfântul părintele nostru până la moartea sa, fără a mai pleca altundeva!”. (Paisie de la Neamț Velicikovski, Autobiografia și Viețile unui stareț urmate de Așezăminte și alte texte, ediția a III-a adăugită, studiu introductiv pr. Elia Citterio, ediție îngrijită și prezentată de diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2015, pp. 298-299).

Doar cel care va admira incinta fortificată a Mănăstirii Dragomirna, care pare un veritabil castel medieval, va reuși să înțeleagă tânguirea adâncă a starețului Paisie și a obștii sale. Adică, va înțelege cel care va vedea biserica zveltă de piatră și spațiile monahale generoase - însumând chilii, trapeză, pivnițe pe două niveluri pentru alimente și adăpostire în caz de primejdie -, lipite de zidurile masive de piatră întărite cu cinci turnuri de apărare și care-i oferiseră obștii paisiene liniștea duhovnicească și siguranța ocrotirii într-o epocă măcinată de războaiele ruso-turce și austro-turce derulate în mare parte pe teritoriile celor două principate extracarpatice, respectiv de năvălirile tătărești și căzăcești dinspre est care nu conteniseră încă.

Monument de arhitectură veche

A doua mărturie despre frumusețea Dragomirnei o oferă reputatul medievist contemporan Ștefan S. Gorovei, profesor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, într-o minunată monografie-album dedicată Mănăstirii Dragomirna și amintirilor acestui loc (Ștefan S. Gorovei, Mănăstirea Dragomirna. Amintirile unui loc de memorie, ediție îngrijită de obștea Mănăstirii Dragomirna, Editura Mitropolit Iacov Putneanul, Putna, 2017, 131 p).

Narațiunea istorică denotă veleități literare și un fin spirit de observație, care integrează armonios citate din documente și cronici istorice, purtând cititorul prin istoria de patru secole a așezământului monahal. Ilustrațiile ce reprezintă fotografii de ieri și de azi ale mănăstirii, viețuitorilor, împrejurimilor și obiectelor din tezaur, bine alese și integrate în mod corespunzător textului, captează atenția lectorului și facilitează parcurgerea lină a paginilor da capo al fine. Sunt evocați ctitorii, binefăcătorii, viețuitorii, dar și prădătorii, toți încadrați diferitelor epoci istorice, mai liniștite ori mai tulburi, pe care marea ctitorie a Mitropolitului cărturar Anastasie Crimca le-a parcurs începând cu primii ani ai veacului al 17-lea și până în prezent. De asemenea, este descrisă biserica cu superbele ei sculpturi în piatră, o „adevărată arcă a artelor, în care te simți copleșit deopotrivă de ansamblu, dar și de amănunte”, fresca cu scenele monumentale și detaliile miniaturale, recent restaurată și conservată în cadrul unui proiect susținut cu fonduri europene, zidurile și turnurile ridicate între anii 1626-1627 de voievodul Miron Barnovschi, piesele muzeale remarcabile mai ales prin odoarele vechi și manuscrisele ilustrate cu superbe miniaturi de Mitropolitul Anastasie Crimca și, nu în ultimul rând, peisajul de basm în care este amplasată.

Vizitând Bucovina în primul deceniu al secolului 20 și pășind pe sub masivul turn-clopotniță, marele nostru savant Nicolae Iorga a notat în lucrarea sa „Nea­mul românesc din Bucovina” următoarele rânduri: „Vederea bisericii este o uimire de bucurie. E înaltă și îngustă ca o cutie de sfinte moaşte şi e unul din cele mai strălucite monumente ale vechii noastre arhitecturi, iar pentru Crimca un titlu veşnic de glorie” (Nicolae Iorga, Neamul românesc din Bucovina, Editura Institutului de Arte Grafice „Minerva”, București, 1905, p. 42).

Oază de frumusețe și duhovnicie

Mănăstirea ne descoperă dragostea pentru frumos și armonie a Mitropolitului Anastasie Crimca și ne îndreaptă gândul spre biruința sufletului și a spiritului moldovenilor lui Miron Barnovschi peste toate apucăturile barbare ale hoardelor de năvălitori și jefuitori care, din când în când, pustiau și prădau bogățiile Moldovlahiei, semănând frică, disperare și moarte. Formidabila mănăstire-cetate a credinței pravoslavnice, a nădejdii nebiruite și a rugăciunii neîncetate, Dragomirna, a rămas până în zilele noastre, în ciuda tuturor vicisitudinilor, o oază de viață, frumusețe și duhovnicie. Chiar dacă peste ea s-au năpustit furtuni cumplite, zidul de piatră și de rugăciune care o înconjoară a ocrotit mereu flacăra credinței, pe care nici cazacii sau tătarii, nici nemții papistași, cum îi numește Sfântul Paisie, și nici comuniștii atei nu au putut să o stingă întru totul. De altfel, afierosind-o Duhului Sfânt și înzestrând-o, concomitent cu înălțarea masivelor ziduri de piatră, cu un așezământ care stabilea regulile de organizare și de viețuire ale obștii monahale, mitropolitul și voievodul au dorit revigorarea și apărarea monahismului prin fixarea unor rânduieli clare și severe după care să se desfășoare viața monastică de obște. Fiii „luminii și ai zilei” (I Tesaloniceni 5, 5) erau încurajați să umble mereu „treji”, îmbrăcați „în platoșa credinței și a dragostei” (I Tesaloniceni 5, 8), bucu­rându-se pururea, rugându-se neîncetat și dând mulțumire pentru toate, pentru a nu stinge, astfel, nici o clipă Duhul (Cf. I Tesaloniceni 5, 16-19), pe care sfințitul ctitor îl dorea mereu aprins.

 Privind silueta zveltă a bisericii nu poți să nu remarci brâul în torsadă, alcătuit din trei funii răsucite alternativ spre dreapta și spre stânga, care încinge longitudinal sfântul locaș pe la mijlocul zidurilor, sugerând ținerea lor împreună, și apoi să nu cazi pe gânduri întrebându-te dacă nu o fi cimentând în piatră tocmai credința, nădejdea și iubirea mitropolitului ctitor în și pentru Dumnezeul cel Viu, dreapta credință și trăinicia neamului. De remarcat că acest element arhitectural nou, realizat de meșterii lui Anastasie Crimca, va fi reprodus și se va generaliza la zidirea și înfrumusețarea multor locașuri de cult de pe cuprinsul întregii noastre țări, devenind astăzi un element caracteristic al arhitecturii eclesiastice românești. Dar, alături de brâu, privirea este atrasă și de turla cu fastuoasa ei decorație. Dantelăria în piatră, realizată la o înălțime de 30 de metri, se lasă mai greu descoperită în amănuntele sale, ansamblul însă denotă „un juvaier lucrat cu o iubire fără de margini”, cum magistral nota același Nicolae Iorga.

Astăzi monahiile, povățuite de stareța Macrina, continuă să țină aprinsă flacăra credinței, a culturii și a duhului. În anii scurși de la căderea comunismului, Mănăstirea Dragomirna a reînflorit, duhul ei s-a primenit, chipul ei arhitectural și iconografic s-a înnoit, iar obștea a sporit moștenirea înaintașilor și chiar a inovat zestrea lor prin activitatea ei duhovnicească, gospodărească, intelectuală și medicinală. Dau mărturie în acest sens simpozioanele organizate, volumele publicate și atelierele în care se prepară „leacuri din natură”, cosmetice naturale (creme și tincturi), dar și suplimente alimentare (miere, siropuri, oțeturi, ceaiuri) cu efect nutri­țional și fiziologic.

Într-adevăr, când părăsești mănăstirea încărcat atât spiritual, cât și material, poți recurge la cele trei cuvinte utilizate de profesorul Gorovei pentru a caracteriza ceea ce ai văzut și ai trăit: „Grandios, spectaculos, copleșitor”. Iată, așadar, o triplă invitație pentru a poposi la Mănăstirea Dragomirna.