Mănăstirea, familia copiilor rămași fără școală

Iarna, Mănăstirea „Nașterea Maicii Domnului” din satul bistrițean Piatra Fântânele, Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului, ridicată într-o răscruce a Munților Călimani și Rodnei, pe un vârf stâncos, la 1.200 m altitudine, pare că navighează printre cețurile lăptoase. O uriașă cruce înălțată în apropiere o ține însă „ancorată” de pământ, să nu se rupă definitiv de el, să o ia la zbor spre tăriile cerului. Aici, între lume și sfinți, mănăstirea s-a făcut pe sine casă, familie, pentru 20 de copii din cătunele pierdute prin văi, pentru ca ei să nu treacă prin viață anonimi, străini și fără de carte.

Trăim un prezent fracturat, sec, rece și egoist, în care gestul de a întinde mâna pentru a-l ajuta pe cel de lângă tine pare a se fi secătuit de conținut, convertindu-se într-un semn plictisit, banal, de salut convențional între inși. La mănăstirea din Piatra Fântânele, acest gest își conservă însă noblețea și sensul creștin, căci a întinde mâna celui care are nevoie de sprijinul tău poartă în sine iubirea, lecția hristică supremă despre dăruire și jertfă. Iată de ce povestea măicuțelor și copiilor „din vecini”, pe care ele îi îngrijesc, fără să le ceară nimic în schimb, ca niște adevărate mame, oferindu-le iubire, casă, masă, educație și motivație de a se depăși pe sine, fixează în inimile lor, ca o pecete, bucuria de a se dărui. De a răspunde cândva cu priceperea, cu puterile, cu dragostea lor celor care ca și ei întind mâna cerând ajutor.

Filantropie în continuitate

Piatra Fântânele este un sat cu vreo sută de fumuri, din Pasul Tihuței, în care timpul trece altfel, cu veșnicia născându-se „timid în repetiția zilelor”, cum spune un confrate ziarist.

Ceea ce face deosebită mănăstirea de aici este faptul că jertfa măicuțelor se așază în continuitatea istorică a unei lucrări de peste timp care a asigurat, pentru multe generații la rând, același fel de slujire filantropică. 

Mănăstirea a fost înființată în 1928, la stăruința credincio­șilor ortodocși din zonă, sub păstorirea starețului Vasile Luncan, primul viețuitor al așezămân­tului. Ei au cerut insistent să se ridice aici o biserică ortodoxă. Pentru că Ardealul fusese sub ocupație străină până la Marea Unire din 1918, nu li se permisese să-și zidească biserică proprie. De aceea, această mănăstire este prima din zonă înălțată după Marea Unire. 

Cătune precum Ciosa și Iliuța și satul Piatra Fântânele sunt legate de așezământul ortodox care, pe vremuri, le-a administrat treburile timp de 50 de ani. Părinții copiilor găzduiți acum aici au fost și ei elevi ai școlii din sat, ridicată de vrednicul stareț și învățător, și au locuit, temporar, în casa mănăstirii pe timpul anului școlar.

În urmă cu cinci ani, școlile primare din Ciosa și Iliuța au fost închise din cauza numărului foarte mic de elevi, copiii fiind obligați să vină la școala din Piatra Fântânele pe jos, de la 10-15 km. 

„În luna decembrie 2002, pe viscol, o mămică cu o fetiță de doi ani și jumătate în brațe, după ceva neînțelegeri cu soțul, a bătut la poarta mănăstirii noastre cerându-ne ajutor”, ne mărtu­risește maica stareță Pamfilia Solcan. „Am primit-o și au rămas la noi. După jumătate de an, mama a plecat în Italia la muncă, lăsând fetița în grija noastră. Am ținut permanent legătura cu ea. Ea ne trimitea bani pentru fetiță. Dar noi, cu ajutorul familiei mamei, i-am ridicat o căsuță în Piatra Fântânele. Fetița a rămas în îngrijirea noastră până la șase ani, când mama ei și-a refăcut familia și a luat-o în Italia. Vacanțele de iarnă și de vară copila și le-a petrecut însă la noi. Astăzi este studentă în anul II la Facultatea de Teologie din Cluj-Napoca. Acesta a fost primul caz. După doi ani, ne-a fost adusă o altă fetiță, de trei ani, care își avea mama în Spania. Și aceasta a rămas la noi până la vârsta de șapte ani, după care mama a luat-o cu ea. Ca și prima, și ea, acum elevă în primul an de liceu în Spania, își petrece vacanțele în mănăstirea noastră, împreună cu surioara ei. În 2006, a venit o mămică însărcinată în luna a cincea. Era elevă în clasa a X-a când a rămas gravidă, colegă cu tatăl copilului ei care, de frică, a abandonat școala. Și ea ne-a cerut ajutor. Am luat-o în grija noastră și a adus pe lume o fetiță. Mama și fiica au stat la noi un an. Am ajutat-o să-și termine liceul, fetița rămânând la noi. Apoi, mama a lucrat în Anglia. Acum este în țară și urmează cursurile de asistent medical la Târgu Mureș. Cam așa a debutat implicarea noastră filantropică față de cei care ne-au solicitat ajutorul”, ne mai spune maica stareță Pamfilia.

Drama copiilor fără școală

După desființarea școlilor primare din cătunele Ciosa și Iliuța, părinții copiilor rămași în sat au venit la mănăstire și le-au rugat pe maici, dacă pot, să le cazeze copiii peste săptămână pentru a putea frecventa școala din Piatra Fântânele. Dacă ar fi venit zilnic de la casele lor la școală, ei ar fi trebuit să parcurgă pe jos drumul greoi, impracticabil, mai ales iarna, care în această zonă ține șase luni.

„Acum avem 20 de copii, care vin la noi duminica după-amiază și rămân aici până vineri, când merg în familiile lor. Noi îi îngrijim, le spălăm hăinuțele, îi pregătim cu tot ce trebuie pentru școală, le facem pachețele cu mâncare, îi ducem și-i aducem de la școală sau de la grădiniță. Într-un fel sau altul, suntem o familie. Noi nu percepem pentru toate acestea nici un ban”, ne măr­turisește maica stareță Pamfilia.

Irina, care acum este studentă în anul II la Facultatea de Litere din Suceava, Secția română-germană, este unul dintre copiii care au crescut în mănăstire. Ea are o poveste tulburătoare. A venit aici în clasa a VI-a, împreună cu asistentul social de la Bistrița Bârgăului. Era un caz social și trebuia dusă la un centru de plasament. Asistentul știa că mănăstirea a mai ajutat și alți copii în situații similare. De aceea le-a rugat pe maici să o ia în grija lor. 

„Cu pași mici, Irina a făcut progrese foarte mari. Are un suflet cald și este foarte cuminte. Și-a depășit condiția, a intrat la liceu și astăzi este studentă. În liceu însă, copiii o jigneau, îi ziceau în derâdere «măicuță» și-și făceau cruci când treceau pe lângă ea, excluzând-o din grupul lor. În clasa a X-a, când împlinea 16 ani, i-am sugerat să-și invite colegii la noi, să vadă în ce condiții trăiește, că nu duce viață de mănăstire, ci una normală, ca a oricărui alt copil. Cu acordul părinților lor, colegii Irinei au venit aici. Le-am pus la dispoziție casa în care acum se fac repetițiile la dans sportiv. Au stat la noi de vineri până luni dimineața, nemaivenindu-le să plece. I-am dus noi la școală. Era în luna februarie. Curioși, colegii au căutat peste tot să vadă, să înțeleagă cum trăiește Irina. Ea le-a arătat camera în care locuiește, le-a povestit cum viețuiește cu noi, apoi au ieșit la săniuș, au cântat la chitară, pentru că Irina știa să cânte la acest instrument. Au fost niște seri extraordinar de frumoase, în care unii dintre colegii Irinei au plâns și i-au zis: Tu nu-ți dai seama ce oameni ai lângă tine! Din acea clipă, toți copiii spuneau sărut mâna măicuțelor când le întâlneau”, ne povestește maica stareță. 

Teatru, muzică și monumente

În lucrarea cu acești copii, mănăstirea își descoperă valențe și forme noi de slujire a aproapelui care, de regulă, nu se întâlnesc în asemenea așezăminte. De pildă, aici activează o trupă de teatru care joacă piese de inspirație literară și istorică, dotată cu o recuzită de invidiat. În școala din localitate, maica stareță, care a predat acolo 10 ani religia, împreună cu cadrele didactice, a pus în scenă multe piese de teatru, cu care a obținut succese notabile. Tinerii actori au dat spectacole în școală, în orașul Bistrița, unde aveau un parteneriat în acest sens cu unul dintre liceele de acolo, și pe scenele diferitelor festivaluri.

Alți copii de la mănăstire studiază muzica sub îndrumarea unui profesor, cântă la chitară, la vioară și la pian. Îndrumați de un coregraf au învățat să joace dansuri de pe Bârgău, dar și celebrul Căluș, cu care au ieșit pe scenă, prima dată, la Dorna Candrenilor, în spectacolul, „In memoriam preot Toma Doroftiese”, dedicat celui care a adus muzica şi arta în această localitate. În spectacol, copiii au purtat costume specifice Văii Bârgăului, pe care maicile le-au comandat unui meșter popular. În vacanțele de vară, aceiași copii merg în tabere pe munte cu cortul, câte patru-cinci zile, fac excursii și îngrijesc mormintele eroilor căzuți în zonă în timpul Primului Război Mondial.

„Unii cred că implicându-ne în educația acestor copii încercăm, în mod ascuns, să-i îndoctrinăm. Nimic mai fals! Noi nu influențăm copiii să trăiască asemenea nouă, monahiile. Fiecare dintre ei este liber și trebuie să-și trăiască copilăria, așa cum am trăit-o eu: liberă, cu siguranță că cineva mă protejează, mama, tata, familia și Dumnezeu. Ceea ce facem noi aici pentru ei se numește grijă pentru cel de lângă tine spre care trebuie fiecare să întindă mâna. Acest lucru îi învățăm și pe copii: să întindă o mână de ajutor celor de lângă ei. Să nu trăiască doar pentru sine. Și părinții lor sunt foarte mulțumiți, bucuroși de perfor­manțele obținute, de faptul că reușesc să meargă la cursuri fără întrerupere și că aici învață și alte discipline. Unii dintre elevii noștri sunt primii la învățătură în clasele lor. Este o jertfă foarte mare și din partea măicuțelor, și din partea părinților care ne susțin și le-au permis copiilor lor să vină la noi de multe ori și în afara programului școlar, în vacanțe de pildă, pentru a continua să se pregătească. 

Niculiță, spre exemplu, este un băiat foarte inteligent. Când a venit aici, în clasa a II-a, spre surprinderea noastră, nu știa să scrie și să citească și număra doar până la 10. Prin multă muncă, la sfârșitul anului școlar citea, scria, cunoștea tabla înmulțirii și tabla împărțirii. Maica Damiana s-a ocupat de el un an, desenându-i cu mâna în palmă literele, ajutându-l la teme. Așa a învățat literele, silabele, ușor-ușor cuvintele, apoi să citească și să socotească. Maica i-a dat încredere și l-a convins că și el este important, că poate, că este bun și că este iubit de ceilalți copii, de învățători și de oameni din jurul lui”, ne mai mărtu­risește maica stareță Pamfilia Solcan.

Dans și arheologia sufletelor

În ziua în care am vizitat mănăstirea, într-o casă din imediata apropiere cumpărată de mănăstire, profesoara de dans sportiv Ioana Beșea repeta cu o grupă de copii „rumba” și „sandra vaslend”. Domnia sa lucrează de patru ani, voluntar, cu copiii de aici. „Împreună cu ei am participat la spectacole și demon­strații locale. Este extraordinar că o asemenea activitate se desfășoară într-o mănăstire. Eu apreciez foarte mult devotamentul și implicarea maicilor de aici în viața acestor copii”, ne spune aceasta. La rândul său, Cristian Beșea, soțul profesoarei de dans, ne mărturisește că „practicarea acestei discipline sportive în mănăstire este un lucru foarte interesant și de apreciat. Copiii se simt bine, sunt bucuroși când vin aici. Tot ceea ce ei fac acum este important pentru viitorul fiecăruia. Cei care dansează devin conștienți de felul în care se mișcă, dobândesc postură, prestanță, lucruri care îi vor ajuta în viață”.

Marius Ionuț Șut este elev în clasa a VI-a și vine din satul Ciosa. Face dans sportiv de patru ani, împreună cu partenera sa Maria Iulia Monda, din Bistra Mureș, elevă în clasa a VI-a. Ambilor le place foarte mult ceea ce fac și sunt fericiți în această comunitate.

În sala de lectură, unde învață o altă grupă de copii, am întâlnit-o pe sora Ancuța, care se află în mănăstire de opt ani. Este absolventă a Facultății de Tehnică Dentară și are un master în Ecologie. Ea îi supraveghează pe copiii de clasa a VI-a și a VIII-a și-i ajută să-și facă temele. „Acest spațiu funcționează ca un after school. Copiii sunt cuminți și învață bine”, ne spune aceasta. Într-o altă clădire, i-am întâlnit pe „grădinarii” care trăiesc și se pregătesc aici, adică pe copiii preșcolari aflați în grija maicilor.

Iată un mod inedit de slujire a aproapelui de către o familie monahală, pus în valoare de maicile de la Piatra Fântânele. Implicarea, dăruirea și priceperea lor au ceva din ineditul muncii arheologilor, care permanent caută și descoperă. Prin jertfa lor, noi, cei care venim din lumea uscată de sentimente a prezentului, descoperim ceea ce Nicolae Iorga spunea: „Sufletul copilului e cinstit, el nu poate fi cucerit de orice, dar se dă întreg. Copiii au în inima lor bogată putinţa care lipseşte celor mai mulţi dintre oamenii mari de-a înţelege, de a admira şi întâmplător de a îndeplini eroismul”. Eroism care, în cazul maicilor de la Piatra Fântânele, înseamnă întinderea mâinii celui care cere ajutor, înseamnă jertfă și poartă în adâncimea sensului lui creștin pecetea iubirii lui Hristos.