Mănăstirea Năsturelu, cel mai sudic lăcaș monastic din țară

Întorcându-mă în locul copilăriei mele, poposesc adesea în lăcașurile monahale de la malul Dunării. În Teleorman, astfel de lăcașuri lipseau cu desăvârșire, dar vlădica Galaction, Episcopul locului, a făcut să rodească duhul monahal și în satele în care oamenii se întâlneau doar „în poiana lui Iocan”, în rest își vedeau de-ale lor. De o vreme, credincioșii vin la biserica Mănăstirii „Sfântul Nicolae”, dând slavă lui Dumnezeu pentru această fericită lucrare duhovnicească, iar obștea de aici trăiește bucuria rugăciunii și a neîncetatei slujiri întru Hristos. Povestea ridicării lăcașului monastic am aflat-o de la maica Atanasia, stareța Mănăstirii Năsturelu. 

Ori de câte ori am ajuns în partea de sud a țării, mi-am rostuit drumurile astfel încât să pot rătăci o vreme prin lunca Dunării, în sălbăticia aceea care te face să simți prospe­țimea pădurii și mirosul de gârlă, așa cum numai acolo se poate simți. Oamenii acestor locuri percep fru­musețea altfel, viețuind într-un ținut unde sărăcia este la ea acasă. Nu pot să uit freamătul pe care ținutul de baltă ți-l oferă, așa cum nu uit nici ciorba de pește, făcută cu apă din Dunăre, acolo între gârlă și sălcii. Acestea erau adevăratele bucurii ale vieții, într-o lume în care răsăritul și apusul de soare aveau nuanțe pe care astăzi nu le mai poți percepe din motive lesne de-nțeles. Dincolo de fascinația luncii, la acea vreme nu existau alternative. Trecând pe-acolo, după ani și ani, am retrăit simțăminte demult pierdute în timp, și asta datorită unui lăcaș care pur și simplu a răsărit acolo, în inima câmpiei, în „vatra rudarilor”, cum o numesc localnicii.

Veneam de la Zimnicea, către Bragadiru, în ziua aceea. Pe drumul din localitatea Năsturelu, privind în dreapta, am descoperit cu uimire o mănăstire nouă. Impresionant, având în vedere că în aceste locuri n-au existat până acum așezăminte monahale. Ulterior, aveam să aflu că, odată cu venirea Preasfințitului Părinte Episcop Galaction, și în Teleorman avea să prindă viață un suflu monastic aparte, care se conturează pe zi ce trece într-o autentică viață mănăstirească, aici, la marginea lumii.

De la Pasărea la Năsturelu

Din șoseaua principală, drumul se vedea destul de anevoios. Am parcurs cu greu acel drum prăfuit ce duce spre mănăstire, iar lăcașul care se contura în zare mi-a dat curajul să înaintez. Ceea ce am găsit acolo poate rivaliza cu vetre monahale de tradiție. După aproape doi kilometri, m-am trezit într-un loc precum o oază a pustiei. Văzută din exterior, mănăstirea părea pustie, dar după ce am trecut prin poarta clopotniței, m-am trezit într-un loc plin de duh. Măicuțele trudeau fiecare la ascultarea pe care o aveau în acel timp. Maica stareță primenea pământul unui rond de flori. Când m-a zărit, a lăsat pentru o vreme treaba și mi-a arătat tot ce ține de mănăstire - biserică, paraclis, trapeză, chilii și multe alte acareturi, alături de o frumoasă grădină, de care se ocupă toată obștea. Aveam să aflu întreaga poveste a locului de la maica Atanasia: „Mănăstirea «Sfântul Nicolae» s-a ridicat aici, la Năsturelu, din dorința Preasfințitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului, care, de când a văzut locul, a simțit că aici, aproape de Dunăre, va prinde viață o sfântă mănăstire. Aşezământul monahal s-a întemeiat pe locul fostei ferme de stat Luciu, care după revoluție a fost abandonată. Mănăstirea se află pe pământul Bisericii «Sfânta Vineri» din Bucureşti, fiind donat bisericii în anul 1839 de către familia Herăscu-Năsturel, întemeietorul localităţii Năsturelu. Mai târziu, în anul 1996, pământurile au fost redate Episcopiei și lucrurile au reintrat pe făgașul normal. În toamna anului 2002, am plecat cu binecuvântare din Mănăstirea Pasărea, mănăstirea mea de metanie, și am venit la Năsturelu, unde simțeam că îmi este locul, și i-am promis Bunului Dumnezeu să rămân aici pentru totdeauna. Tot de la Pasărea a venit și maica Ecaterina. Acum suntem patru maici și părintele. În vara anului 2005, odată cu venirea în obște a părintelui Hristofor, duhovnicul nostru, lucrurile au început să se schimbe în bine, și asta pentru că sfinția sa s-a implicat în toate demersurile de ctitorire a viitoarei noastre mănăstiri”.

Paraclis precum o casă de la țară

Dorind să păstrăm firescul lucrurilor, am rugat-o pe maica Atanasia să-mi arate cel dintâi loc de rugăciune al măicuțelor. La început am trăit senzația că sunt pe bătătura lui Moromete, pentru ca mai apoi, ajungând în fața bisericuței, să-mi dau seama că nu eram pe prispa unei case din câmpie, ci în pridvorul Paraclisului „Sfânta Cuvioasă Parascheva”. Bisericuța de lemn are o tentă rustică. În stânga și în dreapta paraclisului măicuțele au plantat două sălcii, la umbra cărora se pot regăsi pelerinii veniți de pretutindeni, iar în spate o livadă de pomi fructiferi. „Și livada, ca și grădina, și animalele, intră în sfera preocupărilor zilnice ale maicilor, ne spune maica stareță. În mănăstirea noastră fiecare maică, în funcţie de chemarea şi ascultarea pe care o are de îndeplinit, contribuie la ceea ce este specific vieţii monahale - rugăciune şi slujire. Astfel, maicile îngrijesc incinta sfintei mănăstiri, participă la muncile câmpului (grădină, fân) şi se ocupă de buna primire a pelerinilor. Deși izolată, mănăstirea noastră este un aşezământ de evlavie şi muncă organizată în duhul Mântuitorului. Așa cum minunat ne învață Sfântul Vasile cel Mare, suntem datori să ţinem treaz duhul de rugăciune şi să muncim zilnic după puterile noastre, ascultările fiind ele însele o permanentă rugăciune”.

Biserica nouă

După ce am admirat paraclisul rustic al mănăstirii și am lăsat măicuțele să-și vadă de ascultări, am intrat în biserica nouă, o biserică imensă, cu o arhitectură deosebită, ale cărei hramuri au fost rânduite la sărbătorile Sfântului Ierarh Nicolae și Sfântului Iulian din Tars. Este construită din cărămidă arsă, având o împărțire clasică: pridvor, pronaos, naos şi altar. Pridvorul este deschis, fiind susţinut de patru stâlpi care descriu trei arcade frontale şi două laterale. Pronaosul este acoperit cu o calotă sferică susţinută pe patru stâlpi de beton. Legătura dintre pronaos şi naos este marcată printr-o boltă simetrică, naosul fiind despărțit de altar prin catapeteasmă. La exterior, biserica este împărţită în două registre, despărţite printr-un brâu din cărămidă aparentă.

Momentan se lucrează la înveș­mântarea bisericii cu minunate fresce bizantine, așa cum maica stareță și-a dorit dintru început: „Nădăjduim că Sfântul Nicolae ne va ajuta și de această dată, iar noi ne vom stărui să întregim cu rugăciunile noastre acest vis minunat de a putea sluji într-o biserică precum o mireasă”.