Mănăstirea „Sfânta Ana”, turnul de veghe al Orșovei

Apele repezi ale Dunării de defileu se adună la Orșova într-un bazin masiv, vrând parcă să-și hodinească graba de până atunci. După ritmul frenetic dintre pereții de calcar ai Carpaților de Sud, Dunărea se cantonează la întâlnirea cu râul Cerna, binevoind să-i înglobeze în tihnă conținutul și abia apoi să-și continue cursul. Pe maluri, orașul stă străjuit de coamele pitice ale munților împăduriți, părând flancat de ziduri naturale de apărare. Toate conferă locului un pitoresc fără seamăn, bucurându-ți simțurile fără efort.

Prin forme și culoare, dar și prin imen­sitatea apelor de aici, blocurile sunt anihilate ca niciunde în alt oraș. Însă la Orșova mai atrage ceva ca un magnet de spiritualitate. La sud de urbe, pe vârful cel mai semeț (Dealul Moșului), veghează de la depărtare, completând idilic spațiul orșovean, Mănăstirea „Sfânta Ana”. O bijuterie arhitectonică și de duh, ctitorită de vrednicul de pomenire jurnalist și erou al Primului Război Mondial, Pamfil Șeicaru.

Pe scurt despre ctitor

Pamfil Șeicaru este unul dintre personajele cele mai notabile ale perioadei interbelice de la noi din țară. Un om foarte prezent deopotrivă în viața culturală, religioasă și politică românească. A văzut lumina zilei la 18 aprilie 1894, în comuna Beceni din județul Buzău, provenind dintr-o familie modestă. Tatăl lui, pe nume Haralambie (1871-1955), lucra la căile ferate ca funcționar, iar mama sa, Ana (1873-1931), era casnică. Nu a fost singur la părinți, a mai avut un frate - Constantin, şi două surori - Maria şi Virginia. Studiile le-a început în localitatea natală cu școala primară, iar mai apoi a continuat gimnaziul şi liceul la Buzău, Tecuci şi Bârlad, deoarece întreaga familie s-a văzut nevoită să îl urmeze pe Haralambie Şeicaru, tatăl celor 4 copii, acolo unde îi cerea serviciul.

După liceu, Pamfil Șeicaru și-a început studiile universitare la Iași, dar din cauza intrării României în Primul Război Mondial (anul 1916), a fost nevoit să le întrerupă, continuându-le abia după terminarea conflictului la Universitatea din București. Toată această imensă conflagrație nu l-a ocolit, ci, din contră, avea să-l poarte pe tânărul Pamfil prin cele mai fierbinți zone de război de pe frontul estic.

Erou de război, jurnalist, politician

Purtând gradul de sublocotenent, a făcut parte din Regimentul 17 Infanterie „Mehedinți” şi a participat vitejește la lupte pe întregul front, începând cu bătăliile de pe Alion şi Cerna din anul 1916 şi până la cele din sudul Moldovei, de la Mărășești şi Oituz din anul 1917. Pentru faptele lui brave, regele Ferdinand I al României a hotărât să îl decoreze cu Crucea de Cavaler al Ordinului „Mihai Viteazul” (cea mai înaltă decorație românească acordată ofițerilor), iar generalul Berthelot l-a decorat cu Ordinul „La Croix de Guerre” (Crucea de Război). A debutat ca ziarist încă din vremea studenției, în anii 1914-1915, scriind pasager pe la diferite publicații ale vremii. Abia odată cu încheierea Primului Război Mondial a reușit să se remarce în paginile ziarelor Cuvântul şi Chemarea. În anul 1928 a fondat ziarul Curentul, pe care l-a condus şi unde a continuat să scrie editorialul zilnic până când a părăsit țara, în august 1944. Această publicație a devenit un adevărat trust de presă, deținând o tipografie proprie ultramodernă şi un sediu monumental, care era cunoscut pe vremuri sub denumirea de Palatul „Curentul”. În timpul comunismului, acesta a devenit unul dintre sediile centrale ale Securității. Trustul Curentul a mai deținut, începând cu anul 1939, ziarele Evenimentul şi Rapid, precum şi suplimentele săptămânale Curentul familiei, Curentul magazin, ce conținea importante spații dedicate literaturii, şi Curentul pentru copii şi tineret, administrat o vreme de Ana-Viorela, fiica jurnalistului.

Pamfil Șeicaru a deținut şi funcția de deputat în Parlamentul României în două legislaturi, între anii 1932 şi 1938. A fost președintele Sindicatului Ziariștilor, iar ca patron a derulat numeroase activități filantropice, ajutând cu alimente şi îmbrăcăminte mai ales copiii rămași orfani în urma războiului, dar şi întreținându-i în școli.

Ctitoriile

Pamfil Șeicaru a fost mai mult decât un simplu filantrop: un om credincios, iubitor de neam și țară, patriot de fibră. A ridicat numeroase monumente şi troițe pentru omagierea eroilor camarazi căzuți pe câmpul de luptă. Grăitoare sunt monumentele de la Val du Roy (Franța), Monumentul Eroilor de la Mărășești, în care este reprezentat un soldat ce își folosește arma pe post de ciomag, sau Troița Eroilor Români de la Stari Krym (Ucraina), ce ulterior a fost distrusă de bolșevici. Nu mai puțin și-a iubit și mama. A dorit să-i aducă un omagiu special, ridicând pe cheltuiala sa mănăstirea de la Orșova cu hramul Sfintei Ana. După ce s-au săvârșit lucrările de construcție (între anii 1936 şi 1939), mănăstirea trebuia să fie târnosită, așa cum a ales ctitorul, după numele mamei sale şi să fie introdusă în circuitul monahal ca așezământ de maici.

Însă sfințirea nu a avut loc, mai întâi din pricina celui de-Al Doilea Război Mondial, iar apoi din pricina instaurării regimului ateu comunist, care, contrar oricărei minime reguli, măcar morale, a decis ca acest leagăn monahal şi lăcaș al Domnului să fie transformat în han vânătoresc, denumindu-l - mai mult sau mai puțin ironic - „Hanul Căprioarei”. Câțiva ani s-au luptat comuniștii pentru a ascunde pictura murală sub straturi repetate de var alb, dar sfinții lui Dumnezeu nu se lăsau acoperiţi. Necontenit își făceau loc prin stratul de var cu aceleași chipuri vii. A fost nevoie ca ateii să apeleze la un expert, care le-a sugerat să facă o pastă din glet, aracet şi clei de oase. Odată cu această soluție pusă peste sfinți, pereții și-au acceptat sacrilegiul. Doar pictura din interiorul Pantocratorului a reușit să scape furiei nebune de a ascunde frumusețea murală a bisericii. Comuniștii, după acest exercițiu de barbarism, au continuat, „amenajând” locul după cerințele patimilor şi nu al nevoințelor de curățire a sufletelor. Astfel că biserica a fost transformată în recepție de primire a turiștilor, în timp ce chiliile maicilor au devenit peste noapte camere de cazare. În clădirea în care astăzi ființează Muzeul „Pamfil Șeicaru” și unde se regăsește şi pangarul mănăstirii, a fost dat în folosință un restaurant, spre hrănirea lăcomiei pântecelui. Grea şi zbuciumată vreme s-a așternut peste această ctitorie a eroului nostru național, care din păcate nu a mai apucat să o vadă sfințită. Fără doar și poate însă, toate acestea au fost în pronia lui Dumnezeu, vrând să dea locului o și mai mare însemnătate de duh, căci era deja sfințit prin sângele ostașilor căzuți acolo.

Mănăstirea renăscută

Prin grija lui Dumnezeu, la începutul anului 1990 au venit de la Mănăstirea Tismana nouă maici hotărâte să refacă vechiul așezământ monahal, iar lucrurile s-au împlinit. La 2 decembrie 1990 a fost săvârșită târnosirea de către Preasfințitul Părinte Damaschin Severineanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Craiovei, împreună cu un sobor de preoți veniți din localități învecinate. Sfântul lăcaș a fost restaurat între anii 1993 şi 1997, transformându-se într-un adevărat crâmpei de rai. Biserica a fost reînzestrată în interior cu o frumoasă pictură realizată de cunoscutul pictor Grigore Popescu. În interior a fost montată o nouă catapeteasmă, armonizată perfect cu un mobilier bisericesc, toate măiestrit lucrate de sculptorul Constantin Moroiu. Deopotrivă cu locul, obștea măicuțelor a continuat să sporească la un număr binecuvântat de 20 de rugătoare, spre slava și mila lui Dumnezeu, dar și spre primirea localnicilor și a pelerinilor care vin tot mai mulți, pe urcuș, în căutarea nemăsuratei mângâieri a lui Hristos.