La vreme de sărbătoare, tot omul caută locuri în care sufletul să se coboare în rugăciune, contopindu-se cu bucuria liturgică a clipei. Ajungând într-un astfel de loc în zi de toamnă târzie, acolo unde galben-ruginiul se împletește armonios cu apele Oltului, am poposit în locul tăinuit parcă de măreția Muntelui Cozia, în vatra monahală de la Mănăstirea Turnu, judeţul Vâlcea. Praznicul Intrării în biserică a Maicii Domnului înveșmântează în caldă lumină biserica veche a mănăstirii, iar credincioșii îngenuncheați în rugăciune trăiesc bucuria sărbătorii îmbucurate de har.
Pitoreasca vatră a Mănăstirii Turnu te întâmpină în orice anotimp în același duh al rugăciunii monastice. Primăvara și vara, prospețimea pădurilor care străjuiesc apele Oltului și aerul ozonat dintre munți te întremează pe dinăuntru, dăruind trupului vigoarea aducătoare de sănătate. Cromatica galben-aurie a toamnei este întotdeauna aducătoare de meditație și blândă adiere, mângâind sufletul însetat de rugăciune. Atunci, tăcerea coboară din fiecare foșnet, din fiecare fărâmă de timp ce amintește de pustniceasca viețuire ancestrală. După aceea, până și pădurile se pustiesc de frunze, iar gerul își face loc în pacea dalbă care înveșmântează întreg ținutul. Așa arată Mănăstirea Turnu în fiecare dintre cele patru anotimpuri, dar, dincolo de acestea toate, tărâmul rugăciunii monahale rămâne ancorat în sfințenia locului. Popasul de astăzi, înveșmântat în ruginiu, a făcut ca împreună să ne bucurăm de praznicul Intrării în biserică a Maicii Domnului, aici, în vatra monahală de la Turnu.
Bisericuța veche a renăscut din cenușă
Într-o cromatică de poveste, bisericuța veche a mănăstirii te întâmpină ca o crăiasă, iar tăcerea locului dintre stâncă și ape te face să simți pacea și harul sutelor de ani de Sfinte Liturghii. Are hramul „Intrarea în biserică a Maicii Domnului”, asemănându-se aproape identic cu biserica Mănăstirii Cozia Veche. Așa a rânduit Dumnezeu, una să fie de-a stânga, iar cealaltă de-a dreapta Oltului. Deși astăzi arată ca o adevărată mireasă, bisericuța veche de la Turnu a fost mistuită de un mare incendiu, izbucnit în noaptea de 6 spre 7 februarie 1932. Focul a fost devastator, mistuind în mai puțin de o oră o mare parte din biserică, turla, clopotnița și aproape integral pictura din interior. În noaptea aceea au ars și chiliile călugărilor, trapeza mănăstirii și multe alte acareturi. Cam pe la sfârșitul anului 1933, bisericuța a fost refăcută din temelii, iar în anul 1936 avea să fie înveșmântată în autentică frescă bizantină de către pictorul bisericesc Dimitrie Belizarie, în vremea stăreției ieromonahului Calist Barbu. Monahii acelor vremuri aveau o viețuire ascetică, asemenea monahilor din Sfântul Munte. Mulți dintre ei se retrăgeau în munți, coborând doar la sărbătorile mari, când se întremau cu Trupul și Sângele Domnului. O mărturie a modului aspru de viețuire sunt chiliile săpate în piatră, unde s-au nevoit vreme îndelungată acei călugări doritori de viață retrasă și ascetică. Este de ajuns să intri în ele pentru a simți duhul rugăciunii și o pace adâncă a sufletului.
De-a lungul anilor am trăit deopotrivă bucuria slujbelor în cele două biserici ale mănăstirii. Dacă în cea veche rămâi îngenuncheat în miresmele veacurilor, clădirea nouă are o dimensiune arhitecturală diferită, de formă pătrată, etajată, cu două niveluri ce poartă fiecare câte un așezământ de slujire cu rânduială liturgică aidoma bisericilor mănăstirești ortodoxe. Același duh, aceeași pace adâncă, iar dincolo de prezent, făclia sihaștrilor care prin viețuirea lor ascetică au sfințit aceste locuri. Slujbele sunt înălțătoare. La Mănăstirea Turnu, fiecare verset este o mângâiere, iar fiecare rugăciune, o șoaptă. Dacă în biserică am trăit rugăciunea primenită în adâncă tăcere, dincolo de zidurile groase ale celor două lăcașuri de închinare m-am trezit într-o gură de rai. Toamna târzie, dar blândă, te primește într-un decor ruginiu ce parcă se strecoară pe furiș printre cele două biserici, oprindu-se la chiliile dăltuite în piatră de călugării altor vremuri. De lângă chilii, freamătul vieții monahale se conturează altfel. Când și când, câte un călugăr se strecoară precum o umbră, plecat la cine știe ce ascultare. Așa arată o zi obișnuită pe tărâmul monastic de la Turnu. Când ai bucuria să ajungi aici într-o zi de sărbătoare, atmosfera capătă alte nuanțe. În fiecare an, la prăznuirea Intrării în biserică a Maicii Domnului, zeci de mireni veniți de prin toată Oltenia trăiesc bucuria unei slujbe înălțătoare. Fiind zi de hram al bisericii vechi, bucuria sărbătorii se contopește cu bucuria pelerinilor veniți să o cinstească pe Maica Domnului aici, în vatra monahală de la Turnu.
Sfințenia locului prin vuietul Muntelui Cozia
Adeseori am auzit vorbindu-se despre aceste locuri ca despre un tărâm al rugăciunii, conturat pe viețuiri de rai, și am simțit mângâierea mântuitoare a rodirii întru Hristos. Mănăstirea Turnu, în zi de mare sărbătoare creștină, este parcă inundată de lumina ce picură din candelele celor două biserici și fiecare privire coboară în tainică rugăciune. Părintele Misail, starețul acestei sihăstrii vâlcene, încearcă să-i bucure și pe mirenii veniți de la sute de kilometri, oprindu-se la sfat cu toți cei care îi cer un cuvânt duhovnicesc. Despre smerenia părintelui am mai scris adesea, dar simplitatea și bucuria cu care stă la sfat cu credincioșii este una care dăruiește clipei mângâiere. Călugării mai vârstnici spun despre părintele Misail cum că ar semăna cu evlaviosul Mitropolit Varlaam al Țării Românești, care încă din vremea în care era egumen al Mănăstirii Cozia îi asculta pe toți cei care îl cercetau pentru sfat, nelăsând pe nimeni să plece la drum până când nu-şi găseau pacea sufletului.
Asemenea părintelui Misail, călugării de la Mănăstirea Turnu dăruiesc pelerinilor dar din darul rugăciunii pustnicești de aici, dar și bucuria dragostei creștine trăite în această izolată așezare monastică. Oamenii vin și pleacă, dar monahii care au ales să viețuiască în acest loc auster își duc cu asumare jugul monastic pe care de bună voie l-au ales. Pe tărâmul sihaștrilor de la Turnu, dacă nu vorbești cu murmurul Oltului și cu vuietul Muntelui Cozia, nu poți să spui că ai simțit sfințenia locului.
Păstrând această statornică rânduială monastică, am îngenuncheat în fața bisericii cu hramul „Intrarea în biserică a Maicii Domnului”, cinstind darurile primite de la Născătoarea de Dumnezeu: „Prin harul dat ţie de la Dumnezeu, Sfântă Pruncă, te-ai făcut uşă de mântuire, munte înţelegător, scară însufleţită, pe care prorocii te-au vestit de demult. Apostolii te-au propovăduit, mucenicii te-au mărturisit, cuvioşii te-au slăvit, îngerii şi pământenii slavoslovesc înaintea lui Dumnezeu pentru tine, cântând: Aliluia!”.
