Măsurătorul timpului în boabe de metanii

Din tăurile singurătăţii se aud vuietele stăruitorului clocot. În această împreunare de sunete observ un călugăr împovărat de ani că iese dintr-o căsuţă din apropierea bisericii, croindu-şi drum printre fânaţuri proaspăt cosite către casa lui Dumnezeu. Îi dau bineţe, iar el îmi răspunde cu multă căldură: Măicuţa Domnului să ne ocrotească! L-am privit cu o nesătulă veneraţie. Era un călugăr cu un chip luminos, cu barba răsfirată ce-i acoperea obrazul brăzdat de vremi şi cine ştie de câte nevoi. Avea ochi mari, de un albastru intens, care mă priveau cu nemeritată blândeţe. După închinoviere am aflat cine era monahul Iosif Gugeanu.

Se întâmpla acum 17 ani, când păşeam pentru prima dată pe drumeagul către Schitul Vovidenia, al Mănăstirii Neamţ. Era pe la ceasul al IX-lea. Toaca trimitea veste de rugăciune către chiliile călugărilor şi către plaiurile domoale din jur. Toaca a tăcut, iar peste pripoare şi colnicele care ocrotesc acest binecuvântat schit închinat Maicii Domnului s-a aşternut o scurtă linişte. Îndată clopotele încep a suna măreţ într-o firească înlănţuire. Ecoul vechilor arămi cheamă monahii să umple orologiile cu necurmate rugăciuni. Natura din jur a reacţionat şi ea.

Despre monahul Iosif Gugeanu aş vrea să aştern câteva rânduri aici, fără pretenţia ca ele să fie spectaculoase. Dintru început voiesc să spun că părintele Iosif era foarte retras. Nu îndrăgea să facă poze, nu îi plăcea să vorbească despre viaţa lui. Poposeam adesea în chilia sa tainic luminată de pâlpâitul candelei care nu se stingea niciodată şi doar după ce am câştigat încrederea bătrânului îmi mai povestea câte ceva din zbuciumata-i viaţă. Din aceste mărturisiri încerc să încropesc o biografie smerită, dar luminată de chipu-i reverenţios şi plin de cuminţenie.

Primeşte îngerescul chip sub oblăduirea părintelui Paisie Olaru

Ilie Gugeanu s-a născut cu două zile înainte de sărbătoarea Sfântului Ilie a anului 1914 în localitatea Podu-Iloaiei, judeţul Iaşi, părinţii lui, Dumitru şi Maria, hărăzindu-i numele măritului prooroc. Primii ani de viaţă ai pruncului au fost zbuciumaţi, căci lumea clocotea. Din pricina primei conflagraţii mondiale. Tatăl său a fost luat în concentrare, iar el a rămas doar în grija mamei, care i-a sădit în inimă dragostea faţă de Dumnezeu. După absolvirea şcolii elementare, tânărul se înscrie la Seminarul Teologic din Iaşi, dar timpurile erau potrivnice studiului, căci liniştea ţării a fost tulburată din nou de glasul armelor. România intrase în cel de-al Doilea Război Mondial. În aceste condiţii, Ilie Gugeanu, deşi terminase al şaselea an de seminar, întrerupe şcoala şi se înrolează în armată. După terminarea războiului a trebuit să facă faţă altor încercări: foamete, răpirea brumei de avere şi a pământurilor odată cu colectivizarea anilor '60. Visul de a deveni preot s-a spulberat. S-a căsătorit şi a avut un copil, dar dorul de a sluji total lui Dumnezeu nu l-a părăsit niciodată. De aceea după ce unicul vlăstar şi-a găsit rostul în viaţă, soţia lui se călugăreşte la Mănăstirea Agapia, iar el se închinoviază la Schitul Sihla. Sub oblăduirea iscusitului duhovnic Paisie Olaru, a primit îngerescul chip, cu numele Iosif. De la preabunul său părinte a învăţat ce sunt răbdarea, smerenia şi ascultarea. De părintele Paisie a fost instruit să coboare Cerul în minte şi mintea în inimă prin necontenita rugăciune a inimii. De la părintele Paisie a învăţat să-şi dorească cu ardoare un colţişor de rai, lucru pe care ni-l spunea şi nouă mereu.

"Dragoste, tătucă!"

În 1985, părintele Paisie s-a reîntors la chilia sa din Sihăstria, iar ucenicul a dorit să-i fie aproape. Monahul Iosif a stat în Sihăstria până ce Părintele Luminilor a chemat la Sine pe ieroschimonahul Paisie, acest uriaş al spiritului românesc. Căutător de multă linişte, părintele Iosif a găsit în Schitul Vovidenia locul apusului său. Din anul 1991 până-n clipa mutării sale în locaşurile cele nepieritoare, el s-a rugat şi a aşteptat întâlnirea cu Stăpânul vieţii şi al morţii aici, în poiana liniştii. Aşa l-am cunoscut pe părintele Iosif. Un iubitor statornic al pravilei, al smeritei cugetări şi al ascultării. Nelipsit de la sfintele oficieri, părintele Iosif se ruga retras într-un ungher al bisericii. Acolo îl observam cum rostogolea nodurile metaniei bătătorite de atâta corvoadă duhovnicească. Nu de puţine ori vedeam pe obrazu-i brăzdat de vremi câte o bobiţă de cristal care se rostogolea cu repeziciune către barba căruntă, voind parcă să se ascundă de privirile-mi iscoditoare, căci voia ca pocăinţa lui să rămână o taină numai de Domnul ştiută. În clipele mai grele, alergam către chilia lui. Părintele îmi asculta ofurile şi mă îmbărbăta: Tătucă, ca un rob al Domnului să fii, cu capul plecat să taci şi să te rogi când eşti ispitit. Deşi nins de vreme, monahul Iosif făcea ascultare după putere, la pangar sau la trapeză. Îmi amintesc că odată egumenul l-a pus să ne şi gătească, căci restul obştii trebuia să mergem la câmp. Deşi avea peste 80 de ani, cu o dăruită însufleţire s-a apucat de treabă. Masa a fost peste aşteptări. L-am întrebat: Părinte Iosif, cum ai făcut de au ieşit aşa de gustoase bucatele? Bătrânul, ostenit de roboteală, mi-a răspuns cu obişnuita glagore: Dragoste, tătucă!!!

De sărbătoarea Sf. Dimitrie a anului 1996, părintele, după ce a postit şi s-a spovedit, a primit cu nesfârşită bucurie Sfânta Euharistie. La prânz i-am dus la chilie să guste din bucate. Ne-a mulţumit cu lacrimi în ochi cum o făcea de obicei. Seara, trapezarul a bătut din nou la uşa călugărului cu aceeaşi pricină. Părintele a pregetat să răspundă şi de aceea a intrat. Monahul Iosif deja îşi începuse călătoria către veşnicie. Mâncarea de la prânz era neatinsă. S-a hrănit cu merinde cereşti şi de aceea nu a mai avut nevoie de ea. Ceaslovul era deschis la rugăciuni de mulţumire după dumnezeiasca Euharistie, iar alături pe pat, părintele, adormit. Candela răspândind aceeaşi lumină lină a fost martoră la creştineasca despărţire de această lume, când Mântuitorul Hristos a trimis îngerul să cerceteze sufletul robului său, Iosif monahul, şi să-l ridice către cereştile locaşuri.

Smerenia, înţelepciunea, dragostea lui pentru pravilă au rămas pentru noi paradigmatice trepte de urcuş duhovnicesc. Lipsa vreunei fotografii a monahului Iosif este compensată de chipul său luminos, care a prins contur în bronzul inimilor noastre dornice de revedere cu acest iscusit măsurător al timpului în boabe de metanie.