Sfântul locaş al unei comunităţi ortodoxe a fost dintotdeauna elementul identitar în care fiecare creştin aparţinător s-a regăsit. Există la Sulina, în Episcopia Tulcii, o veche biserică, monument istoric, de o frumuseţe aparte, chiar şi în precaritatea stării ei fizice, care poartă peste veacuri mesajul viu al Sfântului Apostol Andrei, cel care i-a creştinat pe strămoşii noştri. Acela că şi noi, cei din acest capăt de lume, suntem cetăţeni ai cerului. Este vorba de Biserica „Sfântul Nicolae“ sau „Biserica grecească“, cum mai este cunoscută.
A ajunge la Sulina, oraşul cu acelaşi nume de la capătul braţului Dunării care se varsă aici în mare, este, dintr-o perspectivă istorică neconvenţională, un fel de cufundare în începuturi. Căci Sulina, conform unor ipoteze, ar exista de prin secolele VII-VI î.Hr., de pe vremea primelor colonii de la Pontul Euxin. Oraşul, care timp de 1.000 de ani a marcat graniţa dunăreană a Imperiului Roman, are „certificat de naştere“, oficial, bizantin. El este „semnat“ de Constantin Porphyrogenetul, care îl pomeneşte cu numele de „Solina“ în a sa lucrare „De Administrando Imperii“.
Biserica comunităţii greceşti
În acest oraş din cel mai estic punct al României, „acolo unde bătrânul Danubiu îşi pierde şi apa, şi numele în mare“, cum spunea Jean Bart (scriitorul botoşănean Eugeniu P. Botez, n.n) în romanul său „Europolis“, se află biserica grecească ocrotită de Sfântul Ierarh Nicolae. O bijuterie ortodoxă care păstrează nealterată adevărata credinţă.
Începută la 14 octombrie 1866 de comunitatea greacă din oraş, cu firman de la sultanul Abdul Azis, biserica fost terminată un an mai târziu, cum o mărturiseşte placa de marmură de pe frontispiciul intrării. Dar după al Doilea Război Mondial, mulţi membri ai comunităţii greceşti au emigrat în Elada, din cauza regimului comunist, care tocmai se instaura în România. Din acest motiv, sfântul locaş a fost donat prin anii â70 românilor. Hramul bisericii a fost ales în amintirea mutării la Bari a moaştelor Sfântului Ierarh Nicolae, zi de mare cinste în Eptanez, de unde proveneau majoritatea ctitorilor, deoarece, conform unei tradiţii locale, în drumul spre Bari, moaştele sfântului ar fi trecut şi prin această localitate. Ridicată iniţial din cauza ordinului autorităţii turceşti, fără turlă şi fără clopotniţă, după 1878, când Dobrogea a fost realipită patriei-mamă, i s-au adăugat cele două elemente şi pictura în ulei realizată de Ioannis Kyriakos. Deşi Sulina a fost bombardată barbar şi de ruşi şi de nemţi în cel de-al Doilea Război Mondial, biserica a scăpat ca prin minune.
„Canonul“ de a sluji aici
Am intrat în sfântul locaş, copleşiţi de atmosferă şi de frumuseţea interiorului ei, în ciuda stării de degradare a picturii. Albul imaculat al catapetesmei, icoanele vechi, deosebit de valoroase, sfinţii pictaţi pe cupolă, lumea aceasta a cerurilor te aşază depotrivă în lumina raiului şi te „încetăţeneşte“ în locuinţa cerurilor… „Ca preot, slujesc aici de zece ani. Dar în această biserică vin de prin 1979. Am fost mai întâi cântăreţ la strană“, ne mărturiseşte părintele paroh Vasile Olaru. „Eu, fiind din Sulina, am venit cu mare bucurie să slujesc aici. Într-un fel, am primit canon din partea ierarhului de atunci să mă reîntorc în această biserică, să slujesc după terminarea facultăţii. Alţi preoţi care au slujit aici înaintea mea nu rămâneau mai mult de doi-trei ani, din cauza izolării. Mie nu mi se pare că este greu să trăieşti în acest capăt de ţară, de lume. Doar iarna, din cauza îngheţului, sunt probleme cu alimentarea pe Dunăre. În rest, tot timpul suntem ocupaţi cu ceva, pentru că, după cum se observă, sfântul locaş se află într-un amplu proces de reparare. Dar, ca şi în cazul catedralei de pe faleză, şi la noi, din cauza lipsei fondurilor, lucrările stagnează. Aici este foarte multă linişte. Ai timp să te rogi, să faci lucruri frumoase, plăcute lui Dumnezeu, de care te simţi poate ceva mai apropiat la Sulina decât în alte locuri. Am preluat biserica de la comunitatea greacă în 1974, începând totul de la capăt. E o bucurie foarte mare pentru mine că m-am reîntors şi cred că de fapt aici îmi este locul. Pentru oraşul nostru, această biserică a reprezentat comunitatea greacă. Aici vin ortodocşii greci din oraş, câţi mai sunt, să se roage, alături de români, ucraineni şi alţi credincioşi. Biserica noastră transmite veacurilor care vin că şi aici, la capătul de apă al ţării, sunt creştini, nu întâmplător. Ci pentru că pe aici, credem, a intrat Sfântul Apostol Andrei în Dobrogea străbună, creştinându-i pe străbunii noştri. De aceea va rezista credinţa creştină“, ne mai mărturiseşte părintele paroh.
În faţa icoanei „Myrtidiotissa“
În această biserică, timpul se strânge în sine devenind clipă. Şi cine ajunge aici nu poate să nu regrete că, în mod sigur, nu poate vedea şi înţelege totul. Dar aflând despre lucrarea filantropică pe care părintele împreună cu alţi credincioşi o desfăşoară pentru ajutorarea celor nevoiaşi din zonă, în cadrul unui program derulat prin „Asociaţia Myrtidiotissa“, nu poţi să nu te bucuri. La fel cum te bucuri şi speri în ajutorul Maicii lui Dumnezeu, din icoana „Myrtidiotissa“ care, de dincolo de chipul ei nevăzut, acoperit de turcii care se temeau de ea, îţi transmite încredere şi sprijin. „Din datele pe care le ştiu, această icoană veche a Maicii Domnului a fost descoperită prin secolul al XIV-lea de un păstor între ramurile unui arbust de mirt, la Myrtide, în insula grecească Kitera. Încă de la început, icoana s-a dovedit făcătoare de minuni, Maica Domnului însăşi arătându-se păstorului care a descoperit-o. Se spune că după ce acesta a dus-o în coliba lui, de trei ori la rând, icoana a dispărut, fiind găsită în mirt. De aceea, păstorul a ridicat o mică biserică din lemn acolo, care se păstrează şi astăzi, lângă ea zidindu-se una mai mare şi Mănăstirea „Panaghia Myrtidiotissa“. Multe minuni a făcut această icoană: stoparea unei epidemii de ciumă, vindecări miraculoase, aducerea ploii la vreme de secetă şi multe altele. Icoana a fost adusă din insula Kitera de credincioşii greci, pe mare, pentru biserica noastră. În afară de icoana din insulă şi de aceasta, mai există una asemănătoare la Atena. Când a venit la noi Preasfinţitul Visarion, Episcopul Tulcii, a dorit să facem pelerinaj cu icoana Myrtidiotissa la Tulcea, la Biserica „Buna Vestire“. Se mai spune că ea este ocrotitoarea celor care călătoresc pe apă. Icoana pare a data din 1879, dar acest an nu este foarte sigur. O păstrăm într-un baldachin din lemn de măslin, care are deasupra o mitră arhierească. Un baldachin asemănător se află şi deasupra Sfintei Mese, cum se obişnuieşte în bisericile greceşti“, ne mai spune părintele.
Cu bucuria şi încrederea pe care ni le-a dat această icoană, am plecat de la Biserica „Sfântul Nicolae“ din Sulina, pe drumuri de apă, spre ţinutul nostru de ţărână, mai luminaţi şi mai fericiţi. Pentru că acolo, între ape, ne-am simţit şi noi cetăţeni ai patriei din ceruri şi contemporani cu sfinţii…
