Arhimandritul Constantinos, starețul Mănăstirii „Sfântul Gheorghe Hozevitul” din Pustia Iudeii, le-a povestit unor pelerini că uneori se trezește noaptea și constată că moaștele întregi ale Sfântului Ioan Iacob de la Neamț nu se mai află în racla lor. Atunci face Acatistul sfântului și merge la culcare. Dimineața, îl găsește din nou odihnindu-se la locul său. Astfel, neștiut de nimeni, sfântul cercetează credincioși din întreaga lume. Și sigur poposește smerit și pe la o micuță obște din Țara Loviștei, care îi poartă numele: Mănăstirea „Sfântul Ioan Iacob Hozevitul” din comuna Racovița, județul Vâlcea.
În iunie 1934, un tânăr monah pe nume Iacob Ilie vizita așezămintele monahale de pe Valea Oltului. Impresionat de frumusețea locurilor și de tradiția sihăstrească de aici, a rămas șase luni la Mănăstirea Turnu. Dar apoi a plecat să-și facă serviciul militar la Dorohoi, după care s-a întors la mănăstirea sa de metanie, Neamț, unde a fost bibliotecar. După plecarea tânărului frate de la Mănăstirea Turnu, starețul acesteia a spus despre el: „Era foarte cuvios. Nu lipsea de la slujbele bisericii ziua și noaptea și făcea cu drag orice ascultare, orice lucru i se cerea… Mi-a părut rău după el și m-am rușinat că a plecat un astfel de om de la mine”.
Dar starețul nu avea de ce să se întristeze, căci tânărului ucenic în ale duhului Domnul îi așternea în față altă cale: calea către Țara Sfântă și sfințenia. Cel care era cândva frate la Neamț și Turnu a devenit Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, cinstit ca atare atât în Patriarhia Română, cât și în Patriarhia Ierusalimului. Moaștele sale se odihnesc azi chiar sub unul dintre locurile de nevoință ale Sfântului Ilie, la Hozeva, pe valea biblicului pârâu Cherit din Pustiul Iudeii.
Dacă acum, în duh, sfântul ar putea ajunge cât ai clipi pe frumosul mal stâng al Oltului, unde s-a nevoit pentru scurtă vreme, tu, ca pelerin, trebuie să iei drumul bătut al oamenilor obișnuiți. La micuța mănăstire de maici dedicată lui se ajunge luând drumul Coziei spre Sibiu pe malul drept al Oltului, iar după Călinești, chiar înainte de Mănăstirea Cornet, vei trece pe pasarela care duce pe celălalt mal al râului. Te afli în frumoasa Țară a Loviștei, ținut fermecător, străjuit de Masivul Cozia și Munții Făgăraș, iar pe partea dreaptă a Oltului, de Munții Lotrului.
Pe urmele cruciaților și ale căutătorilor de aur
Suntem la răscruce de drumuri între sudul muntean și nordul transilvan, pe vechiul drum comercial medieval care lega Curtea de Argeș de Sibiu. Aici este mănăstirea, înconjurată de munții împăduriți de pe Valea Băiașului. Apa de la munte, care uneori se umflă, amenințând acest mic petic de rai, își ia numele de la cuvântul „băiaș”, care înseamnă „căutător de aur”. Tehnica folosită în mod tradițional era scufundarea de blănuri de oaie în septembrie prin apele curgătoare mai repezi și scoaterea lor în martie, când firele de lână adunaseră praful de aur adus de ape.
La poarta mănăstirii te întâmpină o cruce înaltă de inox, bine ancorată. O replică similară a fost înălțată pe Turnul lui Doancă, stânca ce străjuiește peste drum de mănăstire. Două măicuțe trebăluiesc plantând flori la intrare. Nici un fel de semnal telefonic sau de date mobile. Liniște totală sub un soare care, deși puternic, nu te tratează cu necruțare ca la oraș. Probabil că este locul ideal pentru detoxifierea de internet.
De la poarta principală, înaintând spre incinta mănăstirii pe un drum străjuit de flori, ni se descoperă ca o bijuterie arhitecturală biserica mănăstirii, înconjurată fiind de locuințele monahale construite ca o cetate, asemenea zidurilor Mănăstirii Neamț. Biserica este originală, cu trei intrări plus cea de la Altar, al cărei plan este o cruce cu brațe egale.
Este acoperită de bolți generoase, fiecare egală cu cealaltă și cam la fel de mare ca absida principală a unei biserici obișnuite. Aceasta permite un plan de pictură cu desfășurare amplă. Pe absida vestică, la exterior, este pictată în frescă icoana Învierii Domnului, celălalt hram al mănăstirii.
Ne întâmpină maica Antonia, stareța în vârstă de 39 de ani a micii obști de șase viețuitoare. Maica stareță face ceea ce știe cel mai bine: ne omenește, ne odihnește și ne ia la plimbare prin fâneața din spatele mănăstirii, unde se aude susurul apei Băiașului și se simte mirosul de cimbrișor și izmă sălbatică.
Ce este monahismul
Cu vorbă lină și gesturi potolite, maica ne povestește câte ceva despre ce înseamnă a fi monahie: „Mulți așteaptă să se întâmple o minune, sau să fie o trăire specială atunci când alegi să devii monahie. Dar eu, când mă uit în urmă, mi se pare că a fost o trecere firească de la o formă de viețuire la alta. De multe ori asta simt: că trăirea în mănăstire este o continuitate a vieții mele”.
Originară din Slatina, dintr-o familie de intelectuali care erau creștini nepracticanți, până la 19 ani nici nu a știut că există viață monahală. Dar Dumnezeu a chemat-o într-un mod surprinzător: umplând-o de binecuvântări în viața lumească. A terminat studii economice, a fost administrator al unei firme de comerț exterior, avea casă, prieteni, bani. „Dar ceva nu se împlinea. Simțeam un gol sufletesc care nu putea fi umplut cu nimic din ce-mi oferea viața aceea”, spune ea. „E o neliniște paradoxală: tu alergi după lucrurile materiale ca să-ți poți oferi confort sufletesc și, când le ai, nu-ți găsești liniștea”, adaugă ea.
Avea să afle curând că liniștea se găsește doar cu osteneală și prin ceea ce numește „strâmtorare sufletească”. Aceasta vine prin supunere și prin tăierea voii, care duce la uitarea și lăsarea obișnuințelor rele și intrarea pe făgașul cel bun, explică maica Antonia. „Dar să nu simți această supunere ca o silire din partea celuilalt. Dacă ești copleșit de gândul că trebuie să faci ce-ți spune celălalt, pornești greșit. Dumnezeu lucrează prin duhovnic, prin stareț, ca să ne tăiem voia, dar noi trebuie să ne supunem de bună voie, liberi. Liberi. Și se poate”, subliniază ea.
Sfaturi pentru pelerini
La Mănăstirea Sfântului Ioan Iacob poposesc și celebrități (precum actorii Magda Catone și Silviu Biriș), dar și oameni obișnuiți cu mari necazuri și probleme. Adesea, ei cer: „Spuneți-mi exact ce și cum să fac!”. Maica stareță spune însă că de multe ori nu avem altceva de făcut decât să ne schimbăm atitudinea: „Noi nu avem răbdare să-l lăsăm pe Dumnezeu să lucreze în viața noastră și adesea ocolim ocaziile pe care El ni le oferă ca să ne găsim pacea. Și normal că ni se pare că ne îndepărtăm de la calea cea bună sau că nu mai ajungem acolo unde vrem”.
Părintele Ioan Iacob, duhovnicul mănăstirii, are doar 30 de ani și este originar din Turda. Pelerinilor care vin la el pentru sfat le recomandă spovedania deasă: o dată la două săptămâni pentru copii, respectiv o dată la 30-40 de zile pentru adulți. „Și la copii limitarea accesului la media, la internet, mai ales la dispozitivele smart, care toate au internet. Ar trebui ca de la o anumită vârstă să ajungă la ele, cam după 14 ani. Dacă ajung prea de tineri, după aceea anturajul îi atrage spre patimi, care în primul rând distrug sufletul și Îl supără și pe Dumnezeu”, spune el. Pe tineri îi sfătuiește să spună cât mai des Rugăciunea lui Iisus. Un ucenic care în lume făcea muncă de birou și practica această rugăciune, după o vreme, i-a cerut binecuvântare să îmbrățișeze viața monahală. El definește chemarea spre monahism drept dorință de slujire a lui Dumnezeu. Dacă este autentică, se va împlini până la capăt.
Paveze pentru bresle
Pentru că Sfântul Ioan Iacob Hozevitul a avut ascultarea de bibliotecar la Mănăstirea Neamț, la inițiativa Înaltpreasfințitului Părinte Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului, bibliotecarii vâlceni și l-au ales ocrotitor și îl serbează cu drag de praznicul lui aici, la mănăstire, unde în icoana sfântului sunt prinse părticele din veșmintele acestuia. Despre veșmântul din icoană, maica stareță are o poveste adevărată care ilustrează cel mai bine ce înseamnă ca voia omului să se întâlnească cu voia lui Dumnezeu: i-au fost dăruite de unchiul ei după ce acesta a aflat că s-a făcut monahie și că este la o mănăstire care poartă hramul sfântului. El însuși le păstra de vreo 20 de ani, când avusese șansa să participe la schimbarea straielor sfântului în lavra Hozevei din Țara Sfântă.
Mănăstirea se mai bucură de o mare binecuvântare: cea a Icoanei Maicii Domnului de la Kazan. Pentru că icoana a trecut în 1579 prin flăcări și s-a descoperit minunat unei copile, a devenit izbăvitoare de foc. De aceea, la solicitarea Inspectoratului pentru Situații de Urgență (ISU) „General Magheru” al județului Vâlcea, Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie a așezat în biserica mănăstirii o copie a Icoanei Maicii Domnului Kazanskaia, care a devenit ocrotitoarea acestei instituții. Astfel, și anul acesta, la 8 iulie, angajații ISU au serbat cu bucurie la mănăstire praznicul icoanei. Aceasta este unică prin faptul că are zugrăvită o singură mână - dreapta Pruncului Hristos, care binecuvântează. Mâinile Maicii Domnului și mâna stângă a Mântuitorului nu sunt vizibile.
Am cunoscut doi „pădureni”
Localnicii de pe aici se consideră mai degrabă „munteni” sau „pădureni”, decât olteni. Unul dintre ei, domnul Cristian, ne-a fost călăuză până în vârful Turnului lui Doancă, stânca ce veghează mănăstirea. Urcușul aproape vertical a fost atât de dificil, încât te lua amețeala numai când priveai în urmă. Și atunci vine momentul de teamă și ezitare. Te întrebi de ce ți-ai propus ceva atât de extrem și te gândești că vrei înapoi. Dar cale de întoarcere nu mai este - cel puțin nu chiar acum, sau nu exact pe unde ai urcat. Deci singura direcție este tot înainte și mai sus. Cam așa și cu monahismul, probabil.
Ajunși sus, pe marginea stâncii, observăm un vechi turn de strajă făcut din pietre de râu și un puț înfundat, plin de apă, despre care domnul Cristian crede că este gura unui tunel care cândva ajungea la baza dealului. Este puțin spațiu de mișcare în vârful stâncii, care este acoperit cu un strat gros de iarbă și oferă o panoramă uluitoare a mănăstirii.
Domnul Cristian și fiul lui, „munteni” până în măduva oaselor, au o agilitate de capră neagră la urcare și citesc pădurea ca pe o carte. Îți vor spune pe unde au trecut capre negre, urși sau mistreți, cum să calci în timp ce urci și cum să prinzi curaj în confruntarea cu muntele. În schimb, dacă îi duci la oraș, se simt ca în cușcă.
Mesajul sfântului pentru românii de azi
Tot domnul Cristian a fost cel care a găsit, anul trecut, în zona Poienii Spinului, din localitatea Perișani, niște rămășițe umane care, după expertiză, s-au dovedit a fi de la șase ostași români care apăraseră în Primul Război Mondial linia Perișani-Câineni. La data de 6 iulie 2019, printr-o ceremonie militară la care a participat și părintele Ioan Iacob, aceștia au fost înhumați cu onoruri lângă Centrul de Informare Turistică din Perișani.
„Nu se știe câte oseminte sunt pe sub pământurile astea”, spune maica stareță Antonia. „Acești eroi care și-au dat sângele pentru țara lor nu vor ca românii să plece în alte țări”, spune părintele Ioan Iacob. „Dacă te-ai născut român, să mori român și în pământul tău, la fel cum au făcut și ei”. El crede că principalul mesaj al Sfântului Ioan Iacob Hozevitul pentru românii de azi este dragostea de țară. „Chiar dacă a plecat în Țara Sfântă, a plecat să se roage pentru țară, după cum scrie și în poeziile dânsului. Din păcate, mulți români care pleacă din țară uită că sunt români. Sfântul Ioan Iacob pentru aceștia se roagă, ca să le inducă acest suflu al patriotismului românesc și al credinței românești”, spune el.
În 2016, micuța obște din Țara Loviștei a participat la canonizarea sfântului în Patriarhia Ierusalimului. Au mers cu toții la Hozeva. „Am simțit atunci că sfântul ne cheamă și ne iubește, că s-a uitat spre colțișorul acesta de țară și a zis: «Luați-i și pe ei de acolo și aduceți-i la mine!»”, povestește maica Antonia.
Acel pelerinaj i-a dat putere de a face ce trebuie când s-a întors acasă. Deși se află la început de drum, micuța obște încearcă să păstreze neschimbată tradiția monahală, îmbinând plăcut rugăciunea cu munca. Participarea întregii obști la cele șapte laude este nelipsită din rânduiala mănăstirească, maicile considerând că, fără rugăciunea de obște, Dumnezeu nu aduce binecuvântare peste lucrul mâinilor. Mai este și osteneala de a priveghea în miez de noapte, despre care maica Antonia spune: „Aceasta este o datorie a monahului, el încercând să înlocuiască nevoia trupului de odihnă cu rugăciunea. Acest lucru l-a înțeles și obștea aceasta râvnitoare în cele duhovnicești”.
Pe lângă rânduielile mănăstirești, părintele și maicile fac și muncă fizică brută: cară materiale, cresc animale pentru lapte și ouă, aduc pământ cu roaba din pădure pentru grădina de zarzavat și pentru straturile de flori de la intrare. Acum, ce a fost greu a trecut. Mai rămâne pictura. Aceasta va fi următoarea minune săvârșită cu sprijinul Sfântului Ioan Iacob Hozevitul, spune maica stareță.
Dar poate cel mai greu este să „însuflețești” zidurile noi ale mănăstirii, despre care timpul nu deapănă nici o amintire, dar care așteaptă să umple file de istorie odată cu trecerea anilor. Aceasta va fi purtarea de grijă a Sfântului Ioan Iacob Hozevitul, spune maica stareță: să vegheze asupra noastră pentru a ne îndeplini misiunea pe care o avem fiecare. Pentru că, atunci când dispare din raclă la ceas de noapte, sigur sfântul își cercetează cu binecuvântări și mănăstirea din Țara Loviștei.
Încă o arătare minunată a sfântului
Altor pelerini, arhimandritul Constantinos de la Lavra Hozeva le-a spus încă o poveste minunată. O româncă se oferise să-i croiască sfântului o pereche de papucei prețioși, de catifea, precum cei pe care îi tocește periodic Sfântul Ierarh Spiridon, care odihnește și el cu moaște întregi în Insula Corfu. Femeia, cu binecuvântarea starețului, a primit din racla sfântului prețioasele încălțări, pentru a le lua măsura în țară. Dar când era în avionul de întoarcere acasă, a adormit și în vis i s-a arătat Sfântul Ioan Iacob, care i-a spus ceva care suna cam așa: „Să-mi aduci ghetele înapoi, că am făcut războiul cu ele!”. Ajunsă înapoi în țară, femeia nu a mai părăsit aeroportul, ci a căutat imediat un avion înapoi spre Țara Sfântă și i-a returnat Sfântului Ioan Iacob încălțările. Desigur, utilitatea lor este una simbolică pentru sfânt, care poate ajunge cât ai clipi în duh oriunde, dar cerința sa este un semn de smerenie.
