Urmând şoseaua Piatra Neamţ-Bicaz, nu departe de Bisericani, un drum colateral urcă până în apropierea hidrocentralei de la Stejaru, iar aici i se descoperă călătorului, spre încântare şi mângâiere sufletească, deosebit lăcaş de rugăciune, căruia, din anul 1587, i se spune Pângăraţi.
Deşi înfăţişarea de cetate dintru începuturi i s-a pierdut în mare parte, aspectul ei impunător a făcut ca, ani la rând, poate chiar şi astăzi, să fie numită adesea de locuitorii din împrejurimi drept „castelul”.
Mănăstirea a fost înfiinţată în a doua jumătate a secolului al XV-lea, de sihastrul Simeon. Biserica fiind incendiată de turci, câteva decenii mai târziu, în timpul stăreţiei monahului Amfilohie, Alexandru Lăpuşneanu plătea pentru zidirea unei biserici deosebite ca arhitectură.
De-a lungul vremii, mănăstirea a cunoscut o amplă dezvoltare până după Legea secularizării averilor mănăstireşti, când a început „răstignirea” ei, în chiliile mănăstirii funcţionând, pe rând, închisoare, spital, sanatoriu, cazarmă militară, depozit de muniţie, staţiune de cercetări biologice sau depozit de plante. După cel de-al Doilea Război Mondial a fost de tot desfiinţată. A fost reînfiinţată în 1991, călugării reuşind să reînnoade firul tradiţiei monahale multiseculare întemeiată pe aceste locuri de doi mari cuvioşi, care, de anul acesta, îmbogăţesc calendarul Bisericii noastre: Sfinţii Cuvioşi Simeon şi Amfilohie de la Pângăraţi.
Pe la 1432, în timpul lui Iliaş Voievod, fiul lui Alexandru cel Bun, intra în Mănăstirea Bistriţa smeritul monah Simeon. Dar el, dorind viaţă sihăstrească, împreună cu încă doi ucenici ai săi, a urcat mai sus, la 10 kilometri distanţă de mănăstirea sa, în pustiul codrilor de pe coasta Muntelui Părul, aproape de pârâul cu numele Pângăraţi, unde, ajungând sihastru desăvârşit şi dascăl iscusit al rugăciunii inimii, a strâns în jurul său mai mulţi ucenici iubitori de linişte.
Personalitatea duhovnicească desăvârşită în cei aproape 30 de ani de pustie (1432-1461) a Cuviosului Simeon i-a atras atenţia slăvitului voievod Ştefan al Moldovei - din 1992 sfânt al românilor - care s-a hotărât, din evlavie, să ajute cu bani la zidirea unei biserici din lemn în care Cuviosul şi obştea lui să se roage. Căpătând şi un mare respect pentru întemeietorul Mănăstirii Pângăraţi, datorită vieţii în sfinţenie pe care o ducea acesta, Sfântul Voievod Ştefan cel Mare îi cerea sfatul şi rugăciunea pentru el şi pentru ţara sa, mereu ameninţată.
Biserica zidită la 1461 şi închinată Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir, n-a rezistat decât până în 1476, când „spurcaţii turci”, în drumul lor spre Valea Albă, au incendiat-o. Anticipând primejdia, Cuviosul Simeon şi-a luat ucenicii, s-a rugat lui Dumnezeu pentru domn şi pentru ţară, să-i scape din mâinile cotropitorilor, şi s-au retras, trecând Carpaţii, în Transilvania, la Mănăstirea Caşeva.
Deşi nu există date că imediat s-ar fi construit o altă biserică, se înţelege că schitul a funcţionat în continuare, din moment ce, pe acest loc, Alexandru Lăpuşneanu zideşte o biserică la „Schitul lui Simeon”, unde vieţuia un alt smerit monah Amfilohie, următorul stareţ întemeietor al mănăstirii.
O biserică în pustie, la dorinţa Sf. M. Mc. Dimitrie
Istoria consemnează că, pe când voievodul Alexandru Lăpuşneanu se afla în Târgul Pietrei, pe 22 octombrie, în miezul nopţii, i s-a arătat în vis un voinic frumos, înveşmântat în alb şi împodobit cu slavă dumnezeiască, spunându-i: „Scoală-te, voievodule, şi degrab să mergi la Pângăraţi, unde petrece un sihastru Amfilohie, aproape de 50 de ani, şi să zideşti întru numele mieu biserica pe locul unde am avut mai-nainte făcută de bătrânul Ştefan Voievod, în zilele stareţului Simeoan Ieromonah”. Întrebat cine este, Sfântul Dimitrie i-a răspuns: „Eu sunt Sfântul Dimitrie, Mucenicul lui Hristos şi ostaş, şi de Maximilian, muncitorul pentru Hristos, în cetatea Solonului (Tesalonic) în temniţă am fost închis şi muncit şi în coastă împuns, carele în toată lumea şi în toată marginea se slăveşte numele mieu şi în pământul acesta, numai în pustie biserică nu am”.
Marcat de visul pe care îl avusese, domnul a venit îndată la Cuviosul Amfilohie, zidindu-se astfel o nouă biserică la Pângăraţi, care împodobeşte vechea incintă până astăzi.
Două biserici suprapuse
Această construcţie este foarte interesantă, aici existând de fapt două biserici suprapuse, caz extrem de rar, pe care nu-l mai regăsim decât la Biserica „Sf. Ioan Botezătorul” de la Suceava. Cei mai mulţi istorici consideră fie că biserica de la parter este mai veche şi încorporată, la 1560, bisericii lui Alexandru Lăpuşneanu, fie că întregul edificiu datează de la 1642, potrivit pisaniei. Biserica de la demisol a fost la început fără uşi şi ferestre, fiind utilizată multă vreme ca tainiţă a Moldovei până în anul 1802.
În lipsa unor mijloace sigure de datare, rămânând doar criteriile comparative de confruntare a elementelor arhitectonice caracteristice ambelor biserici, se poate aprecia că paraclisul de la parter a fost amenajat ulterior, după construcţia bisericii mari.
Specificului arhitectural al monumentului de la Pângăraţi i se adaugă valoarea artistică a iconostasului de la parter şi a mai multor icoane din secolul al XVIII-lea, care s-au păstrat în patrimoniul mănăstirii.
Alexandru Lăpuşneanu a construit şi turnul clopotniţă, casa domnească, chiliile şi trapeza. Turnul clopotniţă, de pe latura sudică şi înalt de 34 de metri, care îndeplinea şi rolul de turn de intrare, s-a prăbuşit în anul 1996, în timpul cutremurului din noaptea de 11-12 iunie, acesta aflându-se şi astăzi în restaurare. De asemenea, Lăpuşneanu a dăruit noii mănăstiri toată poiana înconjurătoare.
Pornind de la această suprafaţă de teren, în mai puţin de un secol, Mănăstirea Pângăraţi avea să ajungă - prin danii şi cumpărături - unul dintre cei mai mari proprietari funciari de pe valea Bistriţei.
Perioada lui Vasile Lupu
Următorul moment important în dezvoltarea ansamblului de construcţii din vatra Mănăstirii Pângăraţi îl constituie perioada în care domneşte Vasile Lupu. Se ştie că, la 1642, marele vistiernic Dimitrie Şoldan şi soţia sa, Safta, au adus Mănăstirii Pângăraţi însemnate îmbunătăţiri, înnoind în special biserica.
Preocuparea domnitorului Vasile Lupu pentru Mănăstirea Pângăraţi s-a concretizat în înzestrarea acesteia cu moşii şi în apărarea prin acte voievodale. Perioadei lui Vasile Lupu i se datorează dezvoltarea ansamblului de construcţii din vatra mănăstirii.
Pe la sfârşitul domniei lui, Mănăstirea Pângăraţi stăpânea mai multe poieni de pe Muntele Botoşanu şi împrejurimile acestuia, sate din ocolul Târgului Piatra, o selişte pe Almaşul Mic, precum şi întinse suprafeţe de teren pe valea Tarcăului. Acestor proprietăţi li se adaugă numeroase locuri de prisacă şi mori.
Satul, în jurul mănăstirii
Forma actuală a mănăstirii i se datorează arhimandritului Varnava (1833-1859), care, după ce a devenit egumen, a schimbat în mare măsură forma ei şi a făcut a doua incintă, cea dinspre sud, încadrată de zidurile corpului de chilii din cărămidă, construit în formă de L, ce adăpostea la subsol „beciul mare boltit, cu 14 despărţituri”.
Substrucţiile încăperilor solide din piatră şi cărămidă impresionează şi astăzi prin masivitatea şi ampla lor desfăşurare. Tot el a întemeiat satul „cu oameni aduşi din diferite părţi”, căruia i-a dat numele Pângăraţi, după cel al mănăstirii.
După cum ne-a spus protosinghelul Teofil Lefter, stareţul de astăzi al mănăstirii, între marii ctitori ai Pângăraţiului sunt număraţi şi Mihai Viteazul, care, la venirea sa în Iaşi, la 23 iunie 1600, reconfirma Mănăstirii Pângăraţi daniile făcute de Petru Şchiopul şi Mihail Sturdza, care, la 1850, ajută pe Cuviosul Varnava la consolidarea şi extinderea mănăstirii.
La începutul secolului al XVIII-lea, Mănăstirea Pângăraţi constituia unul dintre puţinele adăposturi sigure din Moldova. De aceea, nu este de mirare că episcopul Sava al Romanului a încercat să ascundă tocmai aici odoarele eparhiei sale, în timpul domniei lui Mihai Racoviţă, când austriecii invadaseră ţara.
Răstignirea Mănăstirii Pângăraţi
Răstignirea Mănăstirii Pângăraţi începe în anul 1872, când, la insistenţele Ministerului de Interne, în clădirile mănăstirii s-a înfiinţat un penitenciar al deţinuţilor de drept comun. Penitenciarul avea să funcţioneze aici până în 1916, când, în locul său, în timpul Primului Război Mondial, regina Maria a construit clădirea actualului paraclis, ca adăpost pentru răniţii de pe front. „În 1918, în clădirile mănăstirii a fost instalată o secţie a Sanatoriului de bolnavi de TBC de la Bisericani, pentru ca în 1923, mănăstirea să fie transformată în schit, dependent de Mănăstirea Secu. Din anul 1939, Schitul Pângăraţi este din nou trasformat în mănăstire, stareţ fiind protosinghelul Iulian Danielescu, el fiind cel care a luptat pe toate căile împotriva exproprierii ilegale a pământului mănăstirii de către sătenii comunei Pângăraţi care, peste noapte, din binecredincioşi creştini au ajuns, în 1945, să-i considere pe slujitorii bisericii, drept «duşmani ai poporului». Ultimul stareţ al mănăstirii, înainte de închiderea şi preluarea ei definitivă de către instituţiile atee comuniste ale statului, a fost ieromonahul Irinarh Drăgan, care, prin procesul verbal din 2 mai 1960, preda forţat restul de imobile şi biserica mănăstirii către staţiunea de cercetări biologice, geografice, geologice - Stejaru”, continuă protos. Teofil Lefter, stareţul mănăstirii, de la 1 iunie 1996.
Atunci au fost predate Mitropoliei arhiva mănăstirii, precum şi patru saci mari cu cărţi, scrise în chirilică. Până în 1983 - când biserica a început să refuncţioneze, însă ca schit dependent, de data aceasta, de Mănăstirea Bistriţa -, în biserica lui Lăpuşneanu, intra din când în când, şi atunci cu frica de-a nu fi văzut şi pârât celor sus puşi, doar câte un lucrător de la staţiunea de cercetări.
Învierea aşezământului monahal
Prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii noastre din data de 23 mai 1991, la propunerea Mitropolitului de atunci al Moldovei şi Bucovinei, astăzi, PF Părinte Daniel, Mănăstirea Pângăraţi s-a reînfiinţat ca mănăstire de călugări, stareţ fiind numit protosinghelul Luca Diaconu, în prezent stareţul Mănăstirii Bistriţa.
„Părintele Luca, împreună cu obştea sa restrânsă, cu ajutorul lui Dumnezeu şi prin rugăciunile Sfântului Mucenic Dimitrie, ocrotitorul acestui aşezământ monahicesc, a reuşit să câştige procesul cu cei ce ocupau abuziv mănăstirea şi, de atunci, obştea se străduieşte să readucă în vechea vatră de la Pângăraţi frumuseţea de odinioară a acestui aşezământ”, povesteşte părintele Teofil.
Astfel, în cei 18 ani de când a fost redeschisă mănăstirea, întregul complex monahal a fost reînnoit. Biserica voievodală a fost repictată, iar în incinta mănăstirii s-a ridicat o nouă biserică, cu o nouă curte şi aleie de acces.
Noul sfânt lăcaş, care în prezent se află în stadiul de pictură, a primit ca ocrotitori pe Sfinţii Cuvioşi Simeon şi Amfilohie de la Pângăraţi, sfinţi intraţi anul acesta în calendarul Bisericii noastre.
Hărnicia monahilor
Programul liturgic de la mănăstire este asemănător cu cel al Mănăstirii Sihăstria, şi chiar dacă pare mai retrasă, tocmai această linişte specifică îi aduce pe cei mai mulţi pelerini aici, în rugăciune.
„În 1990, cu binecuvântarea PF Părinte Daniel, am venit aici de la Bistriţa doar trei părinţi: părintele Luca, eu şi părintele Iezechil, care acum este în Muntele Athos. Şi avându-l duhovnic pe vrednicul de pomenire părintele Ioanichie Bălan, am fost astfel determinaţi şi noi să punem aceeaşi rânduială ca la Mănăstirea Sihăstria. La ora actuală, avem următoarea rânduială: în zilele de duminică, luni, marţi şi miercuri, la ora 16:00 începe Ceasul al nouălea, Vecernia şi Pavecerniţa. La ora 18:00 este masa, iar, la ora 19:00, toţi părinţii merg în biserică, facem canon (care implică Canonul de pocăinţă către Mântuitorul Iisus Hristos, Paraclisul Maicii Domnului, Canonul către îngerul păzitor, rugăciunea de seară şi metanii). Apoi, fiecare merge la chilie, unde se continuă cu Psaltirea şi puţină odihnă. La ora 00:30, paraclisierul vine şi ia binecuvântare de la stareţ pentru Utrenia care începe pe la 01:00 noaptea şi se termină în jur de 02:30, după care se săvârşeşte Sfânta Liturghie. După aceasta, fiecare părinte se retrage din nou la chilie, se odihneşte sau mai citeşte, iar la ora 08:00, călugării vin din nou în biserică, se continuă cu Ceasurile, 3 şi 6, apoi se face Acatistul zilei şi Parastasul. Joia, de la ora 18:00, facem Priveghere în cinstea Acoperământului Maicii Domnului, iar vineri seara începem, de la ora 18:00, cu Priveghere, şi continuăm la ora 22:00 cu Utrenia şi cu Sf. Maslu, iar sâmbătă dimineaţă Ceasurile şi Sfânta Liturghie. Duminica, la 07:45, se dă binecuvântare pentru Miezonoptică, Ceasurile, Acatistul Mântuitorului, Sfânta Liturghie, începând cu ora 9:30”, ne explică protos. Teofil.
Pe lângă respectarea acestui program liturgic bogat, asemănător pe alocuri cu cel specific vetrelor monahale din Sfântul Munte, călugării îndeplinesc, ca în oricare aşezământ monahicesc, anumite ascultări: la cancelarie, în gospodărie, la animale, la iazul cu peşte, la păsări, la bucătărie etc.
Mănăstirea se întreţine în special din ceea ce dă pământul, iar acesta - după cum mai spune părintele Teofil – „este bogat în măsura în care eşti harnic”.
▲ Patru denumiri de-a lungul vremii
Potrivit monografiei mănăstirii, realizată de ierom. Vasile Bârzu şi publicată în 2004, Mănăstirea Pângăraţi a avut patru denumiri, de-a lungul timpului: 29 de ani s-a numit „Sihăstria lui Simeon”, 99 de ani după ce s-a construit prima biserică din lemn, i s-a spus „Schitul lui Simeon”, 27 de ani după zidirea bisericii din piatră, toţi au ştiut-o de „Mănăstirea lui Amfilohie”, după care, până astăzi o ştim de Pângăraţi.
Numele Pângăraţi vine de la numele unui posibil călugăr, Pangratie, care „se pare a fost un pustnic de demult, dând numele pârâului din apropiere”, după cum explică istoricul Nicolae Iorga, în articolul „Încă o ruină de istorie şi artă sub ochii noştri nesimţitori”, publicat în ziarul „Avântul”, în 1939.
Numele Pângăraţi îl întâlnim pentru prima dată la 1458, într-un document emis de cancelaria Sfântului Voievod Ştefan cel Mare pentru Mănăstirea Bistriţa. Prin acest act, voievodul sfânt al Moldovei întărea, Mănăstirii Bistriţa, braniştea veche a mănăstirii cu mai multe hotare, printre care şi Pângăraţi, zonă bine localizată în acea vreme.
▲ Muzeul mănăstirii
Mănăstirea Pângăraţi adăposteşte în muzeul ei mai multe comori ale artei religioase, printre acestea numărându-se trei icoane lucrate în mănăstire în anul 1596 în stil bizantin. De asemenea, se mai pot admira catapeteasma lucrată de ieroschimonahul Daniel, în anul 1787, veşminte lucrate în fir de aur, sfeşnice, sfinte vase, o colecţie de carte veche, două Sfinte Evanghelii ferecate în argint şi un exemplar din Cazania Sfântului mitropolit Varlaam de la 1643, în original. „Muzeul mai are spre păstrare două iconostase vechi, unul de la biserica de jos cu hramul «Duminica Sfinţilor Români», şi unul care a aparţinut Schitului „Sf. Nicolae” din comuna Dochia - Neamţ, depedent la un moment dat de Mănăstirea Pângăraţi, dar închis în anul 1864. De asemenea, în muzeu mai avem câteva cărămizi mortuare cu numele unor vieţuitori ai mănăstirii. Apoi, stranele vechi şi fresca, reprezentând chipul Sf. M. Mc. Dimitrie din secolul al XVI-lea, dau vizitatorului impresia întâlnirii trecutului cu prezentul”, adaugă părintele stareţ Teofil.
