Neuitarea este, într-un fel, sinonimul învierii. Lumina nemuririi se aseamănă și ea celei a unei lumânări aprinse care, până la urmă, tot neuitare se cheamă. Poate și de aceea un proverb românesc spune: Scrie pe lumânare pentru neuitare. Adevăr pe care doar Biserica îl poate cultiva și oferi, pentru că ea însăși este laborator al Învierii. O asemenea „iradiere” ne-a luminat și pe noi când am vizitat parohia argeșeană Vișoi, locul de baștină al Sfântului Cuvios Pafnutie-Pârvu Zugravul și al unei tainice și roditoare întâlniri între doi mari români: Constantin Noica și Gheorghe Staicu.
Satul, chiar și atunci când vremurile și avatarurile modernității agresive îl ating, sluțindu-i uneori chipul, rămâne totuși „patria de la țară”, cum spune poetul, aforistul și eseistul Girel Barbu. Într-un asemenea loc am ajuns și noi pentru a învăța cum se preschimbă neuitarea în înviere și firescul unei zile în aripă a veșniciei.
Parohia Vișoi, a cărei biserică are hramurile „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” și „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, din Protopopiatul Câmpulung Muscel, Arhiepiscopia Argeșului și Muscelului, este situată în partea de nord a orașului Câmpulung Muscel, pe malul stâng al râului Târgului. Până să fie „înghițită” de oraș zona, parohia avea o întindere foarte restrânsă, care se concentra în jurul bisericii și a cimitirului.
Sat de ortodocși prigoniți
Pe la 1700, în timpul prigoanei împotriva ortodocșilor din Ardeal, locul pe care este ridicată biserica parohiei era un islaz. Aici, în 1750 s-au stabilit ortodocșii ardeleni de peste munte. Aici, diaconul Gheorghe și soția sa, Ilinca, cu ajutorul comunității, au ridicat actuala biserică, pe un teren donat de preotul Nicolae din târg. La 20 august 1774, în timpul domniei lui Alexandru Ipsilanti, aceasta a fost sfințită. În sfântul lăcaș au slujit preoți și diaconi care au zidit și întărit în timp ideea neuitării ca pe o flacără de lumânare, ca pe o veritabilă permanentă înviere. Anume acesta este sentimentul pe care îl trăiești de cum pășești în curtea bisericii, care se înconjoară cu cimitirul precum feciorul cu cingătoarea. Un loc a cărui frumusețe te predispune, mai înainte de toate, la bucurie și abia după aceea la tăcere, respect și meditație. Pentru că nu are nimic strident care să-ți sară în ochi, nimic să-ți atragă în mod special atenția. Poate și de aceea, tot aici s-au adunat și eroii neamului, așezându-se cu numele lor pe un monument, pentru a fi prezenți, zi de zi, alături de rude și de preoții slujitori, adică de cei care sădesc neuitarea în lumina lumânărilor. Adică nemurirea. Adică Învierea. Iată de ce în curtea Bisericii Vișoi intri nu ca într-un loc al umbrelor, ci mai degrabă ca într-un sat.
Părintele paroh Cătălin Ionuț Florea, care ne-a întâmpinat la intrare, slujește în acest loc din anul 1997, mai întâi în calitate de cântăreț, apoi, prin purtarea de grijă a Înaltpreasfințitului Părinte Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului, ca diacon, iar din 2007 ca preot.
„Am slujit alături de părintele Constantin Tarbă, plecat recent la Domnul. Sfinția sa ne-a unit foarte mult și și-a dorit ca noi să ducem mai departe lucrarea pastoral-misionară și gospodărească în această parohie. Ne bucurăm de faptul că enoriaşii parohiei noastre sunt aproape de biserică. Toate activitățile noastre le realizăm împreună”, ne mărturisește acesta.
Filantropie, un sfânt și un filosof
Parohia este formată din aproximativ 800 de familii, care locuiesc la case, dar și la blocuri. Oameni care au grijă de biserică și de cimitir ca de propriile gospodării.
„Suntem foarte bucuroși pentru acest lucru, deoarece cimitirul nu este un loc de angoasă, de teamă. Este un parc în care își dorm somnul de veci cei dragi ai noștri. Un loc ca o garderobă, în care ne lăsăm haina sufletului, adică trupul, când ne întindem pentru somnul cel de veci. Cimitirul nostru este vechi. O parte din el este din secolul al XVIII-lea, ca și biserica. În timp, s-a extins. Aici suntem împreună cu toți, cu rudele noastre plecate dintre noi şi cu eroii noștri, pe care îi cinstim de ziua lor. Deși am trecut printr-o perioadă grea, a pandemiei, credincioșii vin acum cu mai multă speranță la sfânta biserică. Mulți ascultă slujba de afară, mai ales în perioada caldă, când slujim în Altarul de vară. Spre bucuria noastră, vin și mulți copii la împărtășit. Chiar mai mulți ca înainte de restricții. Până și ei au înțeles că fără Dumnezeu nu se poate face nimic. Este o mare bucurie și pentru enoriași, și pentru noi, preoții, pentru că este o asemenea împreună-lucrare”, ne mărturisește părintele paroh Cătălin Ionuț Florea.
În această zonă, trecutul însuși se trăiește pe sine ca un prezent. O dovedesc vechile tradiții, Focul lui Sumedru, aprins în ajunul sărbătorii Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, apărătorul păstorilor, când se consideră că s-au încheiat muncile agricole de toamnă. Cu acest prilej, în vechime, pe fiecare dintre dealurile din jur se aprindeau copaci care simbolizau timpul ce moare și renaște în fiecare an. De Sângeorz, sau Armindeni, în ajunul praznicului Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, aici se pune la poartă o creangă de fag, care simbolizează biruința primăverii asupra iernii, așa cum sfântul a biruit balaurul și răul.
„Prin slujirea noastră, încercăm să fim aproape și de cei sărmani, de familiile nevoiașe, nu numai cu prilejul marilor sărbători, ci de fiecare dată când avem posibilități. Împreună cu credincioșii parohiei, îi ajutăm pe cei cu venituri materiale reduse, pe copiii care nu dispun de bani suficienți pentru a-și continua studiile. Organizăm acțiuni filantropice, oferim pachete cu alimente, cu îmbrăcăminte, cu rechizite. Facem lucrul acesta de câteva ori pe lună, dar și de hramurile bisericii. Toate activitățile fac din slujirea noastră o împreună-lucrare, între preoți și credincioși”, ne mai spune părintele paroh. Tot de la sfinția sa am mai aflat că în această parohie își are rădăcinile Sfântul Cuvios Pafnutie-Pârvu Zugravul de la Robaia. „De el mai amintesc astăzi doar câteva familii care se numesc Pârvulescu. Există și un mormânt, neautentificat însă, care se pare că ar aparține unor descendenți ai sfântului. Și tot aici, imediat în spatele bisericii, se află casa familiei Gheorghe Staicu, în care a fost găzduit filosoful Constantin Noica o perioadă de timp, când acesta avea domiciliul forțat la Câmpulung Muscel”, ne mai mărturisește părintele paroh.
Dragoste și împreună-lucrare bisericească
Împreună cu părintele paroh slujește la Vișoi și preotul Florian Andrei Ganea, fiu al parohiei.
„În 1998, în clasa a VII-a, am venit la strana bisericii. Mi-a plăcut de mic să cânt, mai ales că părintele Tarbă mi-a fost și profesor de religie. Cred că lucrul acesta a contat foarte mult pentru viitorul meu. În 2006 am fost angajat aici cântăreț. În anul 2011 am fost hirotonit diacon, apoi, după doi ani, preot. Începutul slujirii a fost un pic mai greu pentru mine decât pentru enoriași, care mă știau de copil. Dar oamenii au știut să facă «trecerea» aceasta mai ușoară. Mi-a plăcut să mențin relațiile așa cum au fost ele dintotdeauna. Chiar și tinerii apropiați de vârsta mea îmi spun «părinte». Ne respectăm în orice împrejurare. Am fost și sunt legat de acest loc și nu știu dacă aș putea să mă despart vreodată de el. Duhul locului mă cheamă. Tot timpul trăiesc o emoție aparte, specială cu locul acesta. Cimitirul care înconjoară biserica dă o notă specifică parohiei noastre. Este tulburător să vezi cum veneau credincioșii la slujba care se ținea afară, în pandemie, și se alăturau crucilor de la căpătâiul celor adormiți. Acest lucru m-a mișcat foarte mult, pentru că ei «rupeau» astfel bariera dintre viață și moarte. Așa își găseau ei liniștea.
În viața obişnuită avem impresia că între viață și moarte se află un șanț pe care nu-l putem sări.
La vreme de restricții, această graniță a fost pur și simplu ștearsă. Toți suntem vii! Atât timp cât îi pomenim pe cei plecați dintre noi în rugăciuni, nu-i uităm, ei rămân vii pentru totdeauna! Orice lucrare o facem împreună aici. Chiar și cositul! În urmă cu o zi, împreună cu părintele Florea și cu omul nostru de încredere, care este și gropar, am cosit iarba din cimitir. Ne place frumosul din lucrurile simple. Pentru mine, preoția este o vocație. De aceea mă dedic întru totul enoriașilor, care nu au nevoie numai de un ajutor material sau financiar, ci uneori chiar numai de o vorbă. Aceasta este motivația care mă face să-mi simt preoția așa cum trebuie. Adică să pot da un sfat cuiva sau eu să învăț ceva de la fiecare”, ne mărturisește părintele Florian Andrei Ganea.
Doi mari patrioți români
După ce am vizitat biserica și cimitirul, ne-am îndreptat spre casa lui Gheorghe Staicu, prietenul filosofului Constantin Noica, ambii enoriași ai acestei parohii pentru o perioadă. Ajunși acolo, am avut bucuria să o întâlnim pe doamna Adina Ștefan, jurnalist, nepoata lui Gheorghe Staicu, omul care are meritul de a fi completat informațiile despre Noica și opera sa, publicând scrisorile pe care filosoful i le-a adresat unchiului său.
„Gheorghe Staicu, unchiul meu, a fost doctor în științe economice, prietenul lui Constantin Noica, cel care, pe vremea când se afla aici cu domiciliul forțat, l-a invitat să locuiască în casa bunicii mele materne. Unchiul Gheorghe era fratele mai mare al mamei mele, Marioara. Aici se află casa bunicilor mei materni în care, între anii 1951 și 1953, a locuit și filosoful Noica, timp în care a scris lucrări despre care nu s-a știut aproape nimic o lungă perioadă de timp. Unchiul meu a fost membru al Partidului Național Țărănesc, un apropiat al liderului Ion Mihalache. A fost urmărit mult timp de Securitate. El a fost unul dintre cei mai buni finanțiști ai Băncii Naționale. Epurat politic, a trebuit să se ascundă. Avea însă ca misiune furnizarea de bani pentru Rezistența din munți, pentru că așa se angajase față de liderii partidului. Făcuse deja doi ani de închisoare. Trăia din expediente și mai mult ascuns, reușind totuși, prin relațiile pe care le avea, să strângă bani și să trimită merinde Rezistenței anticomuniste din zona Alba. Când a aflat că filosoful se află la Vișoi și că trăiește în condiții de maximă sărăcie, deprimare și ignorare, l-a căutat și l-a adus să stea în această casă, unde de altfel a și rămas trei ani.
Aici, Noica și-a putut continua activitatea. Aici a scris o lucrare foarte importantă, intitulată «Anti-Goethe» («Despărțirea de Goethe») de care se auzise.
Manuscrisul circulase în epocă, dar nu se găsea. Datorită scrisorilor pe care le primise unchiul meu de la el, lucrarea a putut fi reconstituită, aflându-se astfel și locul în care fusese scrisă. Noica a fost judecat prin 1958 în Lotul Noica-Pillat. După 1953, până a fost arestat, a stat la «Vila Luca», o casă demolată de mult deja. Acolo a înființat acea școală de inspirație socratică și tot acolo a început să fie vizitat de mari intelectuali ai vremii, precum Petre Țuțea sau Alexandru Paleologu. Apoi a fost arestat și aceste întâlniri au încetat.
Cartea lui Constantin Noica intitulată «Manuscrisele de la Câmpulung, reflecții despre țărănime și burghezie», publicată de Editura Humanitas în 1997, este rezultatul corespondenței dintre cei doi mari români, păstrată de unchiul meu, care la început a fost sub formă de scrisori. Ulterior, cei doi își recomandau reciproc bibliografie. Noica îi spunea unchiului meu ce să citească din domeniul filosofiei, iar unchiul meu îi spunea filosofului ce să citească din domeniul economic. Gheorghe Staicu se gândise să scrie o carte despre noua clasă socială, cea a copiilor de țărani instruiți, apărută după Reforma agrară din 1921, din care provenea și el, care putea schimba în bine societatea, în contextul european al epocii. În cartea pomenită, Noica spune că unchiul meu îi trimitea «caiete», adică manuscrise referitoare la lucrarea sa. Și era atât de mulțumit de această prietenie, încât își dorea chiar să-l aibă colaborator. După eliberarea din închisoare, în 1964, unchiul meu a fost obligat să locuiască aici, unde a rămas până în 1994, când a plecat la Domnul. Iar Dinu Noica a continuat să-i trimită cărți poștale și scrisori de peste tot pe unde călătorea. O a doua carte de care m-am ocupat, intitulată «Scrisori din Câmpulung. Constantin Noica-Gheorghe Staicu», publică scrisorile dintre 1951 și 1953, primite de unchiul meu de la Noica. Scrisorile trimise de unchiul meu lui Noica au fost distruse, pentru că el avea obiceiul să ardă cam tot ce primea. Gheorghe Staicu a păstrat corespondența într-un sertar, în această casă, cerându-mi ca după ce nu va mai fi să o duc la Academia Română. Eu însă am publicat-o în acest volum”, ne spune doamna Adina Ștefan.
Astfel am trăit noi în lumina neuitării clipele petrecute în Parohia Vișoi, „patria de la țară” a unor mari români.
