Pentru aceia dintre noi care pășim neîncetat spre întâlnirea cu Dumnezeu, bătrânețea nu va fi niciodată o perioadă sumbră, de doliu. Avându-L prieten pe Dumnezeu, nu vom simți greutatea apăsătoare a anilor, a singurătății, a bolilor, ori lipsa rostului în această lume, ci, așa cum spunea Lucian Blaga, cu cât îmbătrânim, cu atât spiritul ne poate deveni mai suplu, mai cald, „dobândind o înfățișare organică”. Lucrare delicată și tainică, pe care o poate întregi cu slujirea sa doar preotul duhovnic. Adevăr întâlnit de noi și în Parohia Popești-Manuc, din Episcopia Giurgiului.
Societatea are nevoie de oameni care să știe să îmbătrânească frumos. Mai ales în acest prezent rătăcit și rătăcitor, în care individul a ajuns un fel de piesă de schimb, manevrată de mecanisme guvernate de interese obscure, manipulare, producție și profit, în care bătrânii par a fi inutili, a incomoda sau a nu-și mai găsi locul în familii și în viață. Înaintarea în vârstă nu înseamnă doar încărunțirea părului, apariția ridurilor și pierderile vagi de memorie, ci și probleme grave de sănătate și, de ce nu, de conștiință. De aceea, grija pentru vârstnicii noștri trebuie să se transforme în slujire, cu dragoste, înțelegere și răbdare, pentru ca această etapă a existenței lor să aducă o împăcare cu Dumnezeu și să semene mai degrabă, așa cum o vedea Octavian Paler, cu o lungă toamnă „cu melancolii, cu umbre care se lungesc, cu reverii și doruri”. Iată de ce, în această intersecție existențială, își așază Biserica slujirea seniorilor, prin lucrarea duhovnicească, și nu numai, a preoților săi.
Pregătiți pentru întâlnirea cu Hristos
Săbăreni, localitatea giurgiuveană în care funcționează Parohia Popești-Manuc, este o așezare veche, atestată încă de pe vremea lui Vlad Țepeș. Satul își revendică numele de la vechii locuitori, păstori pe malurile râului Sabar care, în timp, s-au înrudit cu cei din Popești constituind un singur sat - Săbăreni, în preajma anilor 1800. Tradiția spune că în zonă, pe la 1750, exista o mănăstire de călugări, „Sfânta Ecaterina”, din zidurile căreia s-a ridicat o altă mănăstire, dărâmată și ea la cutremurul din 1800. Între 1840-1845, în Săbăreni s-a ridicat o biserică învelită cu șindrilă, cu hramul „Sfântul Nicolae”, cu numele Manuc, zidită de Stănică Cojocaru, proprietar de pământuri în zonă. Denumirea parohiei de Popești-Manuc vine de la starețul Mănăstirii Manuc, așezământ descoperit pe malurile râului Balcataci, în punctul numit „Bolboaca”. În această comunitate curată, cu oameni foarte harnici, bătrânii se bucură de o grijă specială din partea preoților slujitori, pregătindu-se pentru întâlnirea cu Hristos în liniște, cu împăcare și cu credință.
„Parohia noastră numără în jur de 1.700 de suflete, adică aproximativ 800 de familii, majoritatea dintre ei oameni în vârstă. Avem și enoriași tineri, mutați în parohie în ultimii ani, dar și un număr de aproximativ 300 de copii la școală. În momentul de față se reconstruiește vechea biserică, lăcaș care, din cauza degradării, nu a mai putut fi reparat. Cu ajutorul oamenilor de bine și al Consiliului local am reușit într-un timp foarte scurt să o ridicăm până la acoperiș. În activitatea noastră purtăm o grijă deosebită bătrânilor. Îi spovedim și îi împărtășim regulat, iar la marile sărbători le oferim pachete cu alimente, cu îmbrăcăminte și alte bunuri de care ei au nevoie. Unora dintre ei, și nu numai lor, cu ajutorul tinerilor voluntari am reușit să le curățăm și să le reparăm casele, gardurile, am forat o fântână. Asemenea activități desfășurăm și în cazul celor care sunt efectiv singuri sau lipsiți de orice formă de ajutor. La noi, majoritatea oamenilor în vârstă locuiesc cu copiii. Pe cei care nu pot ajunge la biserică, îi vizităm de fiecare dată acasă, iar dacă își doresc să participe la slujbe, avem tineri voluntari care îi aduc cu mașinile la sfântul lăcaș”, ne mărturisește părintele paroh Petre Schiteanu.
Vârstnicii, modelele noastre de viață
În Parohia Popești-Manuc, granița dintre vârste este aproape inexistentă, pentru că, prin felul de slujire al preoților, întreaga enorie este angajată în viața comunitară. Aveam să înțelegem lucrul acesta discutând cu bătrânii pe care i-am vizitat și cu părintele coslujitor Sebastian Dragomir, care este și consilier cu probleme sociale al Episcopiei Giurgiului.
„Pe lângă purtarea de grijă față de sufletele credincioșilor, ne ocupăm cu mult drag și responsabilitate de copiii și tinerii parohiei, viitorul nostru. În acest sens, am ridicat în curtea bisericii și un așezământ social, ocrotit de Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica. În acest spațiu desfășurăm majoritatea activităților cu copiii noștri, dar și cele dedicate oamenilor în vârstă. Pentru noi, pentru întreaga comunitate, bunicii satului sunt modele de viață în familie, mai ales pentru cei tineri, în societate și în biserică. Împreună cu copiii desfășurăm diferite manifestări, de pildă cele de 1 iunie, activități care țin de tradițiile și obiceiurile locului. Am avut aici meșteri olari, fierari, țesătoare, care le-au arătat practic cum se realizează vase din lut și obiecte din metal, cum se lucrează la războiul de țesut, cum se brodează. De anul trecut, în parohie, am reușit, cu ajutorul unei doamne coregraf, să formăm un mic ansamblu de dansuri populare. Domnia sa le vorbește copiilor despre portul local tradițional, despre importanța costumului popular și a tradițiilor în viața unei comunități. De altfel, copiii au obținut numeroase premii la concursuri, fapt ce ne bucură și ne face să fim mândri de ei. Am vorbit mai mult despre tinerii noștri, dar în egală măsură ne preocupă și bătrânii. De la o vârstă grija pentru suflet devine o necesitate și o constantă a slujirii noastre. De aceea căutăm să-i determinăm să se spovedească mai des, să nu rămână în urma lor ceva greu nemărturisit, din cauza căruia ei să-și piardă mântuirea. Ca preoți, suntem foarte preocupați de acest aspect al pastorației, pentru că noi vom da socoteală în fața lui Dumnezeu despre felul în care am purtat de grijă fiecăruia dintre credincioșii noștri. Dacă pentru cei tineri putem spune că mai este timp, pentru cei ajunși la senectute ziua de astăzi poate fi ultima. Ne străduim așadar să îmbinăm lucrarea Martei cu cea a Mariei, pentru că nu neapărat mâncarea sau un anumit bun aduce alinare sufletului, ci mărturisirea păcatelor și speranța în mântuire. Dacă la tinerețe, din cauza agitației lumii în care trăim, a grijilor, a problemelor de tot felul cu care ne confruntăm în viață și în familie, lăsăm pe ultimul loc sufletul, la bătrânețe raportul se schimbă fundamental. Poate de aceea Dumnezeu ne dăruieșe mai mulți ani de trăit, pentru ca noi să mai putem schimba ceva. Să mai avem timp de pocăință, de rugăciune, să nu mai pierdem vremea, ci să ajungem în fața lui Hristos pregătiți pentru judecată”, ne-a mărturisit sfinția sa.
În timp ce mergeam să cunoaștem o bătrână, părintele ne-a spus că de puțin timp, cu ajutorul Fundației „Bucurie în dar” din București, parohia oferă 100 de porții de mâncare, în fiecare joi, bătrânilor și familiilor nevoiașe din comunitate. Mâncarea este transportată la domiciliile acestora de către voluntari din sat.
Nevoia permanentă de Dumnezeu
Pe mama Jana Dovleac, de 82 de ani, am găsit-o trebăluind prin curtea sa impecabil îngrijită. Soțul ei, Panait Dovleac, a plecat de ceva vreme la Domnul.
„Am trei băieți și șase nepoți, ne mărturisește femeia. Acum locuiesc cu fiul meu cel mic, Marinică. Toată ziua pigulesc prin solar, prin grădină, dar nu prea mai pot. Eu sunt din Cosoba, dar locuiesc aici din 1961, de când m-am căsătorit. Am crescut într-o familie cu mare drag de Dumnezeu. Străbunicii mei au ridicat biserica Buniașului. Mă lua mama mare la slujbe, unde ne rugam și cântam. Iar eu vreau să rămân așa până în ultima clipă. Părinții mei, deși erau bătrâni, nu lipseau niciodată de la biserică. Chiar dacă nu prea mai pot să merg acum, mă duc copiii cu mașina la slujbe. Nu știu să spun ce e aia credință, dar o simt aici, în piept. I-am mărturisit odată părintelui Sebastian, care îmi este duhovnic, și care mă vizitează și îmi îndrumă bătrânețile, că indiferent pe unde am fost, prin ce mănăstiri sau locuri am ajuns, nu am simțit ceea ce simt aici, în biserica noastră. Trăiesc un fel de nevoie permanentă de Dumnezeu. În fiecare dimineață și seară îmi citesc rugăciunile și acatistul zilei, Paraclisul Maicii Domnului. Eu în fața icoanelor mă odihnesc. Nu mă uit la televizor. Pe mine Dumnezeu mă întărește. Dumnezeu este al meu și eu sunt a lui Dumnezeu!”, ne mărturisește bătrâna, bucuroasă că am vizitat-o.
Peste tot în parohie descoperim vrednicia enoriașilor. Nu există curte, gospodărie fără culturi în solar, fără pomi fructiferi sau viță-de-vie. O imagine în totală discordanță cu cea a așezărilor ruinate, îmbătrânite și părăsite de locuitori, pe care le-am cunoscut în deplasările noastre prin țară. Un duh lucrător s-a pogorât aici peste oameni, tonificând existența, viața în definitiv.
Mama Margareta Niță, de 88 de ani, îl aștepta pe părintele Sebastian să o spovedească, dar s-a bucurat și mai mult când a văzut că acesta venise la ea cu oaspeți din Capitală.
„Mă simt de parcă aș avea 50 de ani, chiar dacă trăiesc dintr-o pensie socială de 1.100 de lei. Deși am muncit și în industria ușoară, și la colectiv, 11 ani după moartea bărbatului nu am avut pensie nici măcar un leu. Soțul meu a murit acum 39 de ani. De atunci sunt singură. Cel mai mare băiat mi-a murit, de la el rămânând cinci copii, apoi băiatul cel mic a plecat la Domnul, iar eu locuiesc cu nepotul meu, Alexandru, cu care mă înțeleg foarte bine. De toți, am 15 nepoți și strănepoți! Mulți sunt plecați la muncă în afara țării. Sunt cea mai bucuroasă când vin acasă și se umple curtea de copii. Pentru mine, Dumnezeu înseamnă totul: viața mea, copiii mei, nepoții mei, lumina zilei, totul. Fără El nu aș fi supraviețuit. Am trecut de trei ori prin tragedii, dar am avut mare nădejde în Dumnezeu. Nu mă apuc de nici un fel de treabă fără să mă rog și să-mi pun nădejdea în El. Așa trăiesc eu dintotdeauna. În posturi mai ales mă rog pentru toată lumea. Dacă sfinții au postit, dacă Domnul Iisus a postit, Maica Domnului a postit, oare eu, care sunt o păcătoasă, cum să nu postesc? Ar fi un mare păcat. În biserică îmi găsesc pacea și liniștea. Când nu pot ajunge acolo, mă vizitează părintele Sebastian”, ne mărturisește bătrâna. O femeie simplă, iubitoare și iubită, plină de speranță și viață, așa cum ne spune și Nicoleta Ciubotaru, o nepoată mai îndepărtată a sa, care o vizitează des și o mai ajută când treburile o cotropesc.
Am părăsit parohia cu sentimentul că ne-am odihnit o zi într-un loc cu toate cele ale lui așezate, amintindu-ne de cuvintele pline de adevăr ale părintelui Ioanichie Bălan, care spunea: „Bătrâneţea este experienţă bogată, dar experienţa mărginirii puterilor omeneşti, a insuficienţelor lumii, privită în ea însăşi. Prin aceasta, bătrâneţea e vedere a unui alt plan al existenţei decât cel al lumii. Ea trăieşte în vecinătatea misterului. E preocupată de el. Însăşi viaţa omenească şi toată existenţa îi pare ca mister. Ea se gândeşte mai mult la Dumnezeu, îşi pune toată nădejdea în mila Lui. Ea înţelege rostul lumii şi al vieţii pământeşti, dar ca rost de cale spre viaţa de dincolo de timp. Cele făcute şi suferite în viaţă ni se arată de folos, dar numai dacă ele au slujit înnobilării noastre, care ne deschide veşnicia fericită”. Asta am simțit și noi la Săbăreni, adică trăirea în vecinătatea misterului, sensul lumii și al vieții pământești ca rost de cale spre viața de dincolo de timp…
