Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Ziarul Lumina Societate Reportaj Parohia Poenarii Burchii, pas către „patria lui Dumnezeu”

Parohia Poenarii Burchii, pas către „patria lui Dumnezeu”

Galerie foto (31) Galerie foto (31) Reportaj
Un articol de: Dumitru Manolache - 31 Mar, 2022

Un autor anonim spunea că „timpul petrecut cu Dumnezeu este o investiție în eternitate”, iar Sfântul Ioan de Kronstadt era convins că milostiv este, cu adevărat, „acela care îi îmbrățișează pe toți și nu lasă pe nimeni în afara inimii sale”. În adevărul acestor maxime, care definesc atât de sugestiv forme subtile și răspunsuri la rugăciune, reflectate unele în altele, se așază cu trăirea și cu ­faptele comunitatea parohiei prahovene Poenarii Burchii, din Protopopiatul Ploiești Sud, Arhiepiscopia Bucureștilor, care viază conec­tată permanent la „patria lui Dumnezeu”.

Când am pornit spre Parohia Poenarii Burchii, aerul rece, tăios ca o lamă de brici, continua să „cresteze” încă obrajii, deși semnele împrimăveririi zoreau mugurii sălciilor să plesnească. Plecaserăm spre această comunitate având în minte cuvintele unui artist, Ioan Gyuri Pascu, retras și el prea devreme din tranșeea clipei, care spunea că „viața în sine este o rugăciune, cu tot ce înseamnă ea: cu boală, cu sănătate, cu iubire și disperare, iar miracolul vieții este acum și aici”. Adică un permanent prezent, o rugăciune continuă, care uneori este doar o simplă privire înălțată spre Mântuitorul sau spre maica Sa, alteori un vas cu mâncare, o îmbrățișare, un cuvânt, o speranță oferită celui ce nu îndrăznește să spere singur. Și toate acestea aveam să le descoperim în comunitatea păstorită de părintele paroh Dragoș Marius Curelea, definite simplu „naștere din nou”.

Istorie și dăruire

Parohia Poenarii Burchii este situată în partea de sud-vest a județului Prahova. Numele vechi al satului era Haimanale, care în limba turcă însemna „om fără stăpân”, fiindcă așe­zarea fusese întemeiată de oameni liberi plecați de pe pământurile unor boieri din zonă. Abia după aplicarea Regulamentului Organic din 1831 satul a luat denumirea Poenarii lui Burchi, sau Poenarii Burchii.

Actuala biserică a comunității a fost zidită între anii 1886 şi 1888, în centrul satului, în apropierea conacului boieresc al lui Alecu Iorga, pe temelia mai veche a altei biserici de la 1802. Sfântul așezământ s-a ridicat la inițiativa preotului Barbu Manea, cu fondurile enoriașilor, și are două hramuri: „Sfântul Ierarh Nicolae” și „Adormirea Maicii Domnului”. În timpul Primului Război Mondial, biserica a fost bombardată și transformată în ruină. Dar, prin jertfa credincioșilor, a fost restaurată în 1924, iar în 1977 a fost pictată în tehnica fresco de către Gheorghe Trășculescu din București. În decursul vremii, o pleiadă de vrednici slujitori (Dimitrie Dumitrescu, Constantin Gheorghe, Marcel Tarău, Ștefan Tigău) au deservit-o, îmbogățind-o cu lucrări noi, moderne, în așa fel încât să mențină în jurul ei o comunitate vie, conectată permanent, prin rugăciune, la Izvorul veșnic viu al vieții, care este Mântuitorul Iisus Hristos. Din 2010, într-o continuitate firească a slujirii, comunitatea este păstorită, cum arătam mai sus, de părintele Dragoș Marius Curelea.

Rugăciunea ca naștere din nou

„În parohia noastră trăiesc aproximativ 280-290 de familii, care adună în jur de 1.000 de suflete. Este o așezare de țară, cu specificul ei, un pic îmbătrânită. Tineretul care a plecat din sat nu cred ca va mai dori să revină. Dar, așa cum este ea, rămâne o comunitate vie. Agricultura a fost lăsată deoparte, iar cei mai mulți dintre cei care lucrează sunt ori la București, ori la Ploiești. Așezarea a fost un sat de ceferiști, care munceau fie la Gara Crivina din apropiere, fie la Atelierele Grivița din București, Gara de Nord sau la Triajul din Ploiești. Enoriașii de astăzi au comuniune, au comunitate, sunt împreună, se întrajutorează. Și asta se datorează în primul rând rugăciunii, care schimbă starea omului, atitudinea lui, măsura cu care privește jur-împrejurul și care îi readuce nădejdea. În timpul pastorației mele de aproape 17 ani am observat că omul care nu se roagă cade în deznădejde. Și, din păcate, neajungând să treacă și în partea cealaltă a Tainelor prin rugăciune, adică la Sfânta Spovedanie și la Sfânta Împărtășanie, omul însingurat, indiferent, cade în depresii, în stări anxioase, ajungând să nu mai priceapă cu adevărat realitatea. Prin rugăciune însă Îi faci loc lui Dumnezeu în viața ta. Îl readuci în viața ta. Rugăciunea este de fapt o naștere din nou. O reconectare permanentă la Dumnezeu. Ieșind din sfera trupescului, a grijilor lumești, pășim în patria lui Dumnezeu. Sunt persoane care mă întreabă cum trebuie să-l înțelegem noi pe diavol. Și le răspund cum am învățat și eu de la un profesor în seminar: diavolul, răul, este precum un câine în lesă. Dacă te apropii prea mult de el, te poate mușca. Dar dacă nu vrei să ajungi în preajma celui rău, ia-L de mână pe Dumnezeu și intră în patria Lui. Ca o definiție clasică, rugăciunea este convorbirea noastră cu Dumnezeu. Ea poate fi rugăciune particulară, rugăciune obștească sau în comuniune, în comunitate, dar eu cred că rugăciunea este esența viețuirii noastre. Pentru că ne ajută să avem un echilibru în tot ce trăim. Dialogul pe cale îl purtăm cu Dumnezeu ne scoate din iureșul lumii decăzute și ne repoziționează față de Creator. Anul trecut am prohodit o bătrână de 91 de ani, Maria, care, crescută fiind în umbra bisericii, când trăia mă saluta spunându-mi «Cinste părinte!». Și pe mine mă bucura lucrul acesta, pentru că eu văd în modul ei de adresare tot un fel de rugăciune. O măsură a poziționării omului într-un mod firesc, respectuos, față de slujitorul lui Dumnezeu, cel care este mesagerul și intermediarul între credincioși și divinitate. În comunitatea noastră se practică rugăciunea clasică, adică liturgică, în fiecare sâmbătă, duminică și în toate sărbătorile de peste an. În acest Post al Paștilor am reușit să ne întâlnim mai des și mai mulți în biserică pentru a ne ruga. Uneori chiar și câte 40-50 de persoane. La noi, ca de altfel în majoritatea satelor din România, rugăciunea se manifestă foarte mult în dragostea față de semeni și de cei răposați, care se află înmormântați pentru odihnă veș­nică în cimitirul parohiei. În acest sens, în fiecare sâmbătă se fac parastasele rânduite. Iar timp de 40 de zile, în fiecare dimineață, cei din familia răposatului împart vecinilor sau celor nevoiași vase cu mâncare”, ne mărturi­seș­te părintele paroh.

A viețui într-un firesc

Ascultăm cuvintele părintelui paroh și înțelegem că la Poenarii Burchii rugăciunea lucrează ca o „iarbă de vindecare și de folos”, cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur, pe care comunitatea știe și cum și unde să o sădească pentru a vindeca nepăsarea și rătăcirea. Și am mai înțeles un lucru: creștinii de aici nu se roagă pentru a trăi mai mult, ci trăiesc pentru a avea mai mult timp pentru rugăciune. Adică pentru a face milostenie, pentru a-și educa copiii, pentru a se așeza cu jertfa lor în lucrarea lui Dumnezeu, venind în întâmpinarea celor nevoiași. Și pentru că tot vorbim de copii, trebuie spus că, deși în comunitatea parohială nu sunt foarte mulți, Biserica se îngrijește de ei, încercând să-i cuprindă în proiecte educative ori social-filantropice. „Așa că ei participă la cateheze, la pelerinaje, la întreceri sportive și culturale, învață colinde, confecționează măr­ți­șoare în atelierele pe care le organizăm cu prilejul zilei mărțișorului și zilei mamei, la serbări de ziua copilului. Anul trecut, în con­di­țiile severe impuse de pandemie, am reușit de pildă să organizăm în curtea bisericii acti­vi­tăți cu cei mici, antrenați de un grup de animatori, după care au servit pizza, dulciuri și răcoritoare. Sunt copii buni, respectuoşi, bine cres­cuți și educați. Avem așadar o comunitate care viețuiește într-un firesc”, ne precizează părintele Dragoș Marius Curelea.

Acum vreo patru ani, la inițiativa câtorva credincioase, parohia a început derularea unui proiect care viza întemeierea unei biblioteci. Așa se face că într-un spațiu amenajat în clopotnița bisericii au fost montate rafturi, în care s-au așezat peste o mie de volume primite de la Târgul de carte Gaudeamus desfășurat la Romexpo în București. „Lor li s-au adăugat mai multe volume primite de la credincioșii din parohie. O doamnă a venit cu ideea de a amenaja sub bolta de la intrare o «filială» a bibliotecii din clopotniță, astfel încât cărțile să fie oricând la dispoziția celor care vor să le citească. Cine dorește împrumută volumele de acolo, le citește, după care le aduce în același loc. Am mai amenajat un raft cu cărți într-un magazin din sat, încercând astfel să stimulăm lectura. Poate părea o încercare zadarnică această inițiativă a noastră acum când fiecare copil are telefon și poate accesa aproape orice carte în formatele care circulă pe internet, dar, credem noi, nimic nu poate egala emoția și bucuria pe care le trăiești răsfoind filele unui volum”, ne mai spune părintele paroh.

Răspunsuri la rugăciuni

Filantropia poate fi și ea tot o formă de rugăciune. Sau mai degrabă un răspuns la rugăciune. Și lucrul acesta este foarte bine înțeles la Poenarii Burchii, parohie a cărei comunitate oferă ajutoare în alimente și nu numai copiilor din așezământul de la Valea Plopului, căminului de copii cu deficiențe de la Tătărăi sau bătrânilor de la azilul din Puchenii Moșneni.

Iar de mai bine de un an, în fiecare sâmbătă, parohia pregătește și oferă un prânz cald pentru 30 de persoane nevoiașe din comunitate, aducând astfel un pic de mângâiere acestor semeni ai noștri. „Și pentru asta dăm slavă lui Dumnezeu. Sunt și enoriași care fac parastase și împart mâncarea acestor oameni. Hrana se prepară de către femei voluntare, se împachetează și se transportă la domiciliile celor aflați în nevoi, unii dintre ei fiind nedeplasabili. Cei mai mulți sunt în vârstă, bolnavi, singuri și fără ajutor. Într-o familie, de exemplu, ducem nouă porții de mâncare. Sunt șase copii, părinții și încă o persoană în vârstă. Putem considera că și această activitate este tot un fel de rugăciune. Mai precis o reacție, un răspuns al lui Dumnezeu la rugăciunile noastre pentru semeni. Această inițiativă ne apropie mai mult unii de alții și ne unește în trăire”, ne mărturisește părintele Curelea.

În același mare răspuns al lui Dumnezeu la rugăciuni se numără și grija protopopiatului pentru refugiații din Ucraina. În acest sens, au fost identificate în jur de 150 de locuri de cazare, în diverse comunități parohiale. „Noi am organizat o colectă de alimente, îmbrăcăminte, materiale de strictă necesitate, produse de igienă, am strâns chiar niște bani de la credincioși, pe care le vom duce la Valea Plopului unde există o disponibilitate de vreo 30 de locuri de cazare destinate acestor oameni fugiți din calea războiului. Iar în biserică, la recomandările Arhiepiscopiei Bucureştilor și Patriarhiei Române, înălțăm în această perioadă rugăciuni pentru pace, pentru ca Bunul Dumnezeu să ajute poporul ucrainean atât de încercat de război în aceste zile”, ne mai spune părintele paroh.

Rugăciunea este iubire și pentru acest adevăr Dumnezeu Se apleacă întotdeauna către ea. Numai noi trebuie să fim conștienți că rugăciunea este cea mai puternică armă pe care o avem și prin care putem să viem, asemenea credincioșilor de la Poenarii Burchii, conectați permanent la „patria lui Dumnezeu”.

 

Citeşte mai multe despre:   Biserici din Romania