Plumbuita, cea mai veche mănăstire din Bucureşti

Departe de zgomotul şi de atmosfera apăsătoare cotidiană pe care le simte orice locuitor al Bucureştiului, pe malul râului Colentina, ce traversează cartierul cu acelaşi nume, pelerinul, ostenit de căldura necruţătoare a verii, are bucuria aflării unui loc potrivit pentru rugăciune si meditaţie: Mănăstirea Plumbuita. Înfăţişarea sa, de veche ctitorie domnească, împrejmuită cu ziduri groase de cetate, încântă ochiul omului dornic de cultură sau de cunoaşterea istoriei neamului său. Povestea acestui lăcaş vorbeşte despre trecutul glorios, dar şi întunecat, al Ţărilor Române, între secolele XVI-XIX.

Voievozi neliniştiţi de împrejurări neprielnice unor domnii sigure, mame sau soţii de domni, părtaşe la frământările provocate de vremuri tulburi se îngemănează cu existenţa acestei mănăstiri. Dacă majoritatea mănăstirilor care înconjoară Bucureştiul nu coboară, în timp, mai înainte de 1637, cum este Căldăruşaniul, Plumbuita doboară acest prag istoric prin hrisovul de la 1 iulie 1564, prin care domnitorul Petru cel Tânăr întăreşte stăpânirea de către monahii de aici a unor moşii dăruite obştii.

Destinul mănăstirii, îngemănăt cu cel al domnitorilor

Un al doilea rând de ctitori au fost Alexandru Vodă şi Ecaterina Doamna, mama sa, care au înfrumuseţat mănăstirea şi au înzestrat-o cu averi: păduri, mori, vii, terenuri arabile şi multe odoare bisericeşti (vase de cult, icoane, veşminte). În secolul al XVII-lea, Plumbuita, prin aşezarea sa strategică în nordul oraşului, pe drumul care ducea spre Moldova, a însemnat un punct important de apărare împotriva cotropitorilor. Matei Basarab, agă al Brâncovenilor, înainte de a ajunge domn al Ţării Româneşti, s-a ridicat împreună cu câţiva boieri ai săi împotriva regimului aspru de biruri pe care voievodul Leon Tomşa îl pusese asupra ţăranilor şi a câştigat domnia. Sultanul, nemulţumit de acest fapt, a trimis un apropiat al Porţii, pe Radu Iliaş, cu oaste alcătuită din turci, tătari şi moldoveni, ca să scoată pe Matei Basarab din scaun şi să-i ia locul.

În toamna anului 1632, s-au întâlnit ambele oştiri… dar mai bine să lăsăm cronicarul să vorbească: „când au fostu la octombrie 25, sâmbătă, lovitu-s-au strejile din josu de mănăstirea Plumbuitei. Fost-au război mare de dimineaţă până seara (…), tătarii făcut-au mare năvală în multe rânduri, bătându-se cu săbiile goale, dar nimic nu putură folosi. Şi când fu în diseară, au dat Dumnezeu de au fostu izbânda lui Matei Vodă… iar Radu au datu dosului, fugind cu mare spaimă şi cu capu golu. Şi mai multe trupuri au căzutu josu de sabie“.

Deci, în apropiere de mănăstirea Plumbuita, marele voievod muntean şi-a pecetluit dreptul de a sta pe tronul Ţării Româneşti.

Prima tipografie din Bucureşti

Această mănăstire este importantă în istoria culturii româneşti prin faptul că aici a fiinţat, începând cu anul 1573, prima tipografie din Bucureşti. Ieromonahul Lavrentie şi ucenicul său, Iovan, au imprimat cu matriţele lucrate de ei înşişi Tetraevanghelul slavon, în două ediţii, apărut în 1582, şi Psaltirea. La sfârşitul secolului al XVI-lea, Plumbuita a fost închinată de către domnitorul Mihnea Turcitul (1577-1583), (1585-1591) mănăstirii Xiropotamu. Aşa au început domnii români să miluiască, din bunurile mănăstirilor noastre, aşezămintele de la Athos. De la milă, s-a ajuns, mai târziu, ca monahii greci să invadeze lăcaşurile de cult din Ţara Românească, exploatând, fără ruşine, proprietăţile pe care obştile călugărilor români le deţineau la acea vreme.

Tabăra lui Tudor de la Plumbuita

Numele Mănăstirii Plumbuita este legat şi de personalitatea lui Tudor Vladimirescu, care, în 1821, a pornit spre Bucureşti cu o mică oştire, pentru a elibera ţara de turcii şi de grecii asupritori. Lângă mănăstirea de pe malul Colentinei, slugerul Tudor şi-a stabilit tabăra, pentru a opri ieşirea din oraş a boierilor vremii, care, înspăimântaţi de evenimentele nefavorabile lor, doreau să fugă.

În secolul al XX-lea, mareşalul Ion Antonescu şi-a dat seama de valoarea istorică şi artistică a Plumbuitei şi a început o acţiune de restaurare, dorind ca mănăstirea să devină un monument al eroilor căzuţi în războiul pentru reîntregirea neamului, iar locul său de veci să fie în mijlocul soldaţilor. Vremurile vitregi nu i-au permis ca visul său să se împlinească.

Ajutoare pentru cei lipsiţi

Mănăstirea desfăşoară astăzi o puternică activitate filantropică. În incinta ei, se află aşezământul medico-farmaceutic Vasiliada, unde se eliberează medicamente gratuite pentru cei care nu au posibilităţi materiale. Anual, sunt ajutate 3.000-4.000 de persoane. În fiecare sâmbătă şi duminică, 40-50 de persoane nevoiaşe primesc hrană din partea mănăstirii. Pentru că este aproape de zona marilor spaţii comerciale din nordul Capitalei, mănăstirea, graţie legăturilor pe care le are cu întreprinzătorii de aici, ajută cu haine şi alimente pe mulţi dintre cei lipsiţi.

De la părintele Visarion Marinescu, stareţul mănăstirii, am aflat că, „după praznicele Învierii şi Crăciunului, sărbătoarea Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul este cea mai importantă pentru obştea noastră. Aproape întotdeauna, această sărbătoare cade în Postul Sfinţilor Apostoli. La agapa pe care o organizăm cu ocazia acestui praznic, participă cinci-şase sute de persoane“.

▲ Stareţul mănăstirii

Părintele Visarion Marinescu, s-a născut într-o familie de oameni evlavioşi din judeţul Prahova şi şi-a făcut noviciatul la Mănăstirea Frăsinei.

„La şaisprezece ani am simţit imboldul de a merge la mănăstire. Am fost mai întâi la Crasna, unde am mărturisit acest gând al meu stareţului Nicodim, care mi-a propus să merg la o mănăstire mare, pentru a mă forma duhovniceşte. Am avut de ales între Sihăstria şi Frăsinei, iar Dumnezeu mi-a îndreptat paşii spre obştea călugărilor de pe meleagurile Vâlcii. Era în anul 1976. Acolo am învăţat rânduiala monahală care, în Frăsinei, o imită pe cea din Muntele Athos. Am primit călugăria la schitul Slănic, Argeş, iar în această perioadă, am absolvit Seminarul Teologic de la Craiova“, mărturiseşte părintele stareţ.

După Facultatea de Teologie Ortodoxă, pe care a absolvit-o la Bucureşti, părintele Visarion Marinescu a rămas, pentru treisprezece ani, la Mănăstirea Antim, sub povaţa duhovnicească a părinţilor Sofian Boghiu şi Adrian Făgeţeanu. În primăvara anului 1999, a fost numit stareţ la Mănăstirea Plumbuita.

Sfântul Ioan Botezătorul, fiu de preot

Între persoanele a căror biografie a fost trasată înainte chiar de naşterea lor, cele mai importante sunt Maica Domnului şi Sfântul Ioan Botezătorul. Despre ultimul, proorocul Isaia ne vesteşte, în capitolul 40 al cărţii sale: „Un glas strigă: «În pustiu gătiţi calea Domnului, drepte faceţi în loc neumblat cărările Dumnezeului nostru»“, iar proorocul Maleahi profeţeste şi el venirea lui Ioan, ca Înaintemergător al lui Hristos: „Iată, Eu trimit pe îngerul Meu înaintea feţei Tale, care va găti calea Ta înaintea Ta“.

Într-adevăr, Ioan a stat în pustiu până în vremea arătării sale către Israel, trăind o viaţă sfântă, lipsită de confort şi plăceri, cum a descris-o evanghelistul Marcu: „Ioan era îmbrăcat în haină de păr de cămilă, avea cingătoare de piele împrejurul mijlocului şi mânca lăcuste şi miere sălbatică“.

Ca şi în cazul Fecioarei Maria, naşterea Sfântului Ioan Botezătorul s-a făcut în urma rugăciunilor şi postului părinţilor săi, Sfântul Prooroc Zaharia şi Elisabeta.

Preotul Zaharia provenea din ceata preoţească a lui Abia, ceată inclusă în cele douăzeci şi patru de grupe care erau rânduite la templu, pentru a sluji săptămânal. Faptul că soţia lui era sterilă nu era văzut, neapărat, ca un blestem. Dobândirea de copii era privită, în schimb, ca semn al binecuvântării din partea lui Dumnezeu. Faptul de a nu avea copii trecea, în societatea iudaică a celor timpuri, ca o lipsă a binecuvântării divine. Această binecuvântare era cea făcută de Dumnezeu încă de la creaţia primilor oameni: „Creşteţi şi vă înmulţiţi, umpleţi pământul şi-l stăpâniţi“.

Proorocul Celui Preaînalt

În biografia naşterii unei personalităţi biblice importante, motivul sterilităţii este unul des întâlnit. Marii patriarhi ai Vechiului Testament, Isaac, Iacov, Iosif, s-au născut din mame sterile, arătând, prin aceasta, puterea lui Dumnezeu care învinge orice neputinţă umană. Botezătorul s-a născut, aşadar, din părinţi înaintaţi în vârstă, dar pe cale firească şi nu din Duhul Sfânt.

Importanţa persoanei Sfântului Ioan Botezătorul derivă din misiunea acestuia în vederea pregătirii societăţii iudaice, pentru primirea lui Mesia. Aşa cum menţionează Evanghelia după Luca, Ioan va fi proorocul Celui Preaînalt, mergând înaintea Domnului, pentru a da poporului cunoştinţa mântuirii întru iertarea păcatelor lor.

Cel de-al doilea duhovnic al Plumbuitei, pe care credincioşii bucureşteni, şi nu numai, îl caută pentru sfat duhovnicesc, este protosinghelul Constantin Postolache, cel mai vârstnic dintre monahii mănăstirii. Părintele Constantin a plecat la mănăstire de la optsprezece ani, a fost închinoviat în obştea Bogdanei şi, fiindcă a respins propunerea de a colabora cu Securitatea, a suferit persecuţia regimului comunist, fiind închis între 1961-1963, în lagărul de muncă de la Chilia Veche