Podu Văleni, o comunitate unită în rugăciune

Apartenenţa la comunitatea parohială și folosul rugăciunii ca modalitate de a redeveni identitate desăvârșită sunt două adevăruri pe care le-am dobândit în dialogul purtat cu părintele Andrei Băbeanu, de la parohia prahoveană Podu Văleni, Protopopiatul Ploiești Sud, Arhiepiscopia Bucureștilor, pe care am vizitat-o recent. Așa am pătruns sensul adânc al ajungerii la slăvita Înviere a Mântuitorului, ca să viem cu El și să vedem lumina cea cerească. Adică la înțelegerea mântuirii nu ca act solitar, ci ca lucrare comunitară în Biserica lui Hristos.

Distanța scurtă de la Poenarii Burchii spre Podu Văleni este deopotrivă coborâre paradoxală în taină și strălucită înălțare duhovnicească. Sensul acestei extraordinare experiențe, trăită identic și de alți pelerini ajunși aici pentru prima oară, ți se dezvăluie în exprimare fizică și metaforică prin drumul șerpuit care coboară spre malul Ialomiței și prin chipul răvășit al terenului din apropierea cimitirului și bisericii, rămasă parcă santinelă în marginea satului. Nu se poate să nu te răscolească imaginea sălbăticiei desțelenite, precum vatra sufletului din care rugăciunea smulge rădăcinile răului, gonește rătăcirea, făcând din inima ta ogor curat, pregătit să primească spre încolțire sămânța semănată de duhovnic. Toate acestea însă se văd și se fac înțelese mai târziu când, adunat în sine, vorbești tăcând cu părintele paroh Andrei Băbeanu.

Istorie și comunitate

Localitatea Poenarii Burchii, reședința comunei cu același nume, din care face parte și satul Podu Văleni, este atestată documentar la 21 septembrie 1594, pe fosta moșie Poeana, a Doamnei Stanca, soția lui Mihai Viteazul, când a fost închinată mănăstirii athonite Simonopetra. Legenda spune însă că pe aceste locuri ar fi poposit un cioban pe nume Burchii Poienaru, ai cărui copii s-au stabilit în apropiere și au întemeiat satele Poenarii Burchii, Poenarii Rali și Poenarii Vechi. Probabil că și Podu Văleni cam tot de pe atunci datează. Se presupune că prima biserică a acestui sat, cu hramul „Sfinții Voievozi”, a fost ridicată lângă apa Ialomiței, când comunitatea viețuia acolo, de către Matei Basarab, domnitorul Țării Românești, după bătălia de la Fintea, din 27 mai 1653. Atunci Vasile Lupu, domnitorul Moldovei, a fost înfrânt, iar o lună mai târziu a pierdut și tronul domnesc. Despre actuala biserică nu se cunosc prea multe date. Părintele paroh crede că ar data de pe la începutul anilor 1900, dacă nu cumva ar fi chiar mai veche. În decursul timpului, a fost inundată, afectată de cutremure și de alte nenorociri. Din aceleași motive, comunitatea s-a tot mutat, dar biserica a rămas pe locul în care se află și astăzi. „Acum șase ani, când am venit aici, am simțit că acestei parohii i-au lipsit prezența unui preot și siguranța că el va rămâne să o slujească. Oamenii erau obișnuiți ca părintele să stea o vreme, după care să plece altundeva unde era mai bine. Comunitatea a fost văduvită de o prezență preoțească mai tot timpul. În anii ‘50 ai secolului trecut, parohia avea în jur de 250 de familii, care proveneau din satele Cărbunari, Poenarii Burchii și Podu Văleni. Cam tot atâtea sunt și astăzi. Numai că acum comunitatea bisericii este cu totul alta. La început veneau la slujbe 10-15 credincioși, interesați mai ales să-l vadă pe noul preot și să afle dacă are de gând să rămână ori nu la ei. Cu timpul, numărul lor a scăzut și mai mult. Dar, după ce au ajuns aici oameni din alte părți, curioși să descopere sfântul lăcaş, comunitatea s-a mărit. Acum vin la noi și creștini de foarte departe. Așa l-am cunoscut pe actorul, prezentatorul tv și realizatorul de emisiuni radio Daniel Buzdugan. Făceam curat în curte când ne-am întâlnit. Dorea să vadă biserica pe care tocmai o descoperise. Și de atunci tot vine. A adus cu dânsul mai multe familii de prieteni și cunoscuți și așa s-a mărit foarte mult comunitatea. Iar faptul că în cimitirul de aici se află înmormântat un pilot de război, prăbușit cu avionul în apropiere, precum și trupurile unor soldați căzuți în luptele din zonă aduce o cinste în plus parohiei noastre”, ne mărturisește părintele Băbeanu.

Deplinătatea rugăciunii

Duhul locului ne-a cuprins și pe noi, îndemnându-ne să vorbim cu părintele Andrei despre rugăciune. „Rugăciunea este legătura dintre om și Dumnezeu. În sens strict uman, ea este o cale prin care ajungi să fii unit cu persoana căreia îi transmiți, prin dialog, ceea ce simți că ai nevoie să ajungă la ea, ca să te înțeleagă. În relația cu Dumnezeu, sensul acesta este deplin. În rugăciune, noi urmărim să vorbim cu Dumnezeu. Să-I transmitem ceva din ceea ce, în mod obișnuit, transmitem semenilor. Încercăm să-I comunicăm, să-I punem înainte condițiile noastre de viață, cu intenția de a ne restabili în legătura pe care am avut-o cu El la început, când am fost creați. Drept urmare, în cadrul Sfintei Liturghii, prin Sfânta Euharistie, ne unim realmente cu Dumnezeu. Asta urmărește Biserica creștină: să-l facă pe credincios să fie ceea ce a fost la început. În încercarea noastră de a ne menține în dialog cu semenii și, în mod deosebit, cu persoanele pe care le iubim, nu urmărim ­altceva decât să redobândim identitatea pe care am avut-o, desăvârșit, la început. În textul Pildei vameșului și a fariseului descoperim că rugăciunea poate să ia forme diverse. Cea mai importantă dintre ele pare să fie aceea în care Îi recunoști lui Dumnezeu că un lucru, un fapt, ceva anume din ceea ce ai făcut ca să devii cum erai în momentul creației, este nereușit. Și Îi ceri să te ierte, cum face și vameșul. Și, cerându-I iertare, recunoști că ai nevoie de ceva mai mult decât poți tu de unul singur să faci, ca ­ să-ți împlinești menirea alături de oamenii lângă care te găsești. Celelalte sensuri, alterate, cum ar fi cel întruchipat de fariseu, dovedesc nevoia conștientă de a te raporta la Dumnezeu. Dar, neștiind cum, o faci doar așa cum crezi tu că ar fi bine. De aceea, realizările tale puse înaintea Creatorului s-ar putea să nu valoreze nimic. Și la El să prețuiască doar conștiința că la ceea ce ai de făcut atât de măreț în lume nu poți să ajungi cu ușurință. Și că trebuie să-I ceri sprijin Lui, ca să poți să desăvârșești ceea ce ești chemat să împlinești în lume, pentru tine și pentru ceilalți. Cu alte cuvinte, trebuie să redevii cât mai asemănător modelului perfect care ai fost la început, redobândit de Mântuitorul Hristos prin Înviere”, ne spune părintele Băbeanu.

L-am întrebat apoi dacă tăcerea este și ea tot o formă de rugăciune. „Sfântul Marcu Ascetul stabilește că rugăciunea autentică este aceea care presupune mai puține cuvinte și mai multe lacrimi. Și atunci, da, în dialogul cu Dumnezeu, pare să fie suficientă tăcerea. Până la urmă, ce avem noi să-I spunem lui Dumnezeu în multe cuvinte, de vreme ce El știe totul despre noi? ­Înaintea Lui nu-ți rămâne decât să taci și să plângi. Asta este cea mai autentică formă de rugăciune. Dacă nu plângi înaintea lui Dumnezeu, nu-I transmiți nimic. Vameșul, neîndrăznind să ridice privirea, bătându-și pieptul cu pumnii, spune doar atât: «Doamne, milostiv fii mie, păcătosul!» Ca și cum ar întreba: «Ce aștepți Tu de la mine, Doamne, să fac? Pentru că nu pot să fac cum vrei Tu, și-Ți recunosc, Doamne, că nu pot să fac nici altceva, decât tot ce am făcut până acum. Și, pentru ce oi fi greșit, iartă-mă!» În condițiile în care plângi, nu mai trebuie să spui așa ceva. Declarațiile de genul acesta înaintea lui Dumnezeu nu valorează mare lucru, pentru că El te cunoaște dinainte să ajungi să I te adresezi. Și atunci cuvintele înaintea Lui pot să nu aibă nici o valoare. În schimb, lacrimile pot avea. Acest adevăr îl descoperim și în dialogul Mântuitorului cu Simon, în casa căruia Se găsea, când acesta gândea că dacă Cel ce Se afla în fața lui ar fi cu adevărat Mântuitorul, Învățătorul recunoscut ca atare în comunitățile lor, ar ști ce fel de femeie este aceea care s-a apropiat de El. Și atunci Hristos îi răspunde în felul acesta: «De când am intrat în casa ta, nu Mi-ai dat apă să mă spăl, dar femeia aceasta nu contenește să-Mi spele picioarele cu lacrimile sale». Nu vrea nimic altceva Dumnezeu de la noi decât să recunoaștem ce suntem, în timpul pe care El ­ni-l alege, cel mai potrivit nouă. Și, pentru tot ceea ce facem, să-I mulțumim plângând”, ne mai spune părintele paroh.

Comunitatea „adăugată”

Părintele nu-i numără niciodată pe cei care participă la slujbă. În schimb îi conduce pe fiecare la plecare. Întrebat de ce face lucrul acesta, le spune că ei pleacă și el tot singur rămâne. „Intru în biserică, privesc și spațiul în care erați rămâne fără dumneavoastră. Mai rămâneți, nu plecați!” Și credincioșii rămân și servesc masa împreună cu dânsul. Lucru care se întâmplă de prin luna noiembrie a anului trecut, când au început să vină din ce în ce mai mulți credincioși la biserică. Unii își aduc și copiii, care îl ajută pe părintele în Sfântul Altar, cum fac două familii din București care, la rândul lor, „mai adaugă” comunității de la Podu Văleni câte un apropiat. Și părintele, înainte de slujbă sau de a citi acatistele, îi întreabă cum se simt, ce mai fac, ține permanent legătura cu ei. Asta înseamnă „a te adăuga comunității”. A te regăsi permanent în prezența lor în biserică, a recunoaște că aici te simți cum altundeva nu te-ai mai simțit. O astfel de comunitate nu mai este una ocazională, ci una statornică. „Înseamnă că credincioșii se află cu mine permanent în rugăciune”, cum spune părintele. Această „comunitate adăugată” și-a propus să consolideze biserica, să curețe împrejurimile, să ridice o sală de mese cu bucătărie, o bibliotecă, o capelă mortuară, să consolideze clopotnița, să construiască un foișor și multe alte obiective.

Asupra ei lucrează și duhul părintelui Constantin Galeriu, care la începutul activității sale pastorale a slujit aici. „Pentru mine a fost impresionantă mărturia pe care o păstrăm pe o Sfântă Evanghelie, când la 53 de ani de la numirea sa la Podu Văleni, trecând pe aici, părintele Galeriu s-a oprit și a scris că pășește cu emoție printre morminte. Că își amintește de cei pe care i-a cunoscut și că tot ce poate să facă pentru ei este să rostească rugăciunea în care sunt pomeniți. Apoi s-a întâlnit cu câțiva dintre cei de care își mai amintea, pe care i-a îmbrățișat și s-a bucurat de revederea lor. Aceste fapte îl evidențiază pe părintele Galeriu ca un mare duhovnic, pentru care prezența credincioșilor de aici nu a dispărut niciodată, indiferent unde a ajuns cu slujirea ulterior. Câteva bătrâne ­mi-au mărturisit că l-au „prins” pe părintele Galeriu predând religia la școala veche din Cărbunari și că l-au avut profesor. Lucrul acesta mă face să simt că și eu, slujitor în această parohie și profesor de religie la școala din Râfov, din apropierea Mănăstirii Ghighiu, sunt conectat întrucâtva la acel timp în care părintele Galeriu a slujit aici. Și chiar dacă el nu mai poate fi mărturisit, pentru că femeile acelea au decedat de curând, lucrarea părintelui rămâne pentru mine vie, emoționantă și pilduitoare”, ne mărturisește preotul paroh.

La finalul dialogului nostru, părintele Andrei Băbeanu s-a referit și la prezentul pe care lumea îl trăiește, acum când un război devastator se petrece chiar la granițele noastre. Este de părere că momentul este unul de încercare a dispo­ni­bilității credinței noastre ca popor de a-i ocroti pe refugiații ucraineni și de a le înțelege și ostoi suferința.

Am plecat de la biserica din Podu Văleni mai ușurați la suflet și cu sentimentul că, pentru un timp, ne-am adăugat și noi comunității parohiale, redobândindu-ne identitatea desă­vârșită. În înaltul cerului, țipătul unui pescăruș vestea sosirea primăverii și Învierea Mântuitorului, Care va veni să ne redobândească și pe noi.