Doamna Florica Vişan-Ciobotea locuieşte de mulţi ani în Bucureşti şi predă limba franceză la una dintre şcolile din Capitală. Sora celui de-al şaselea Patriarh al României este o femeie de o modestie neobişnuită. Vorbeşte cu veneraţie despre tatăl său, iar când pomeneşte de mama sa, cuvintele capătă inflexiuni de rugăciune. Zilele trecute, a acceptat să ne povestească despre atmosfera de acum 50 de ani din satul natal, despre felul în care era întâmpinat Postul Mare în familia Ciobotea, dar şi despre alte lucruri, pe care le puteţi afla citind rândurile care urmează.
Pe doamna Florica Vişan-Ciobotea o ştiu, din vedere, de mulţi ani. Venea adesea la Iaşi, la sărbătorile importante, amestecându-se printre femeile din catedrală, refuzând de fiecare dată scaunul care i se oferea, preferând să stea în picioare pe tot parcursul slujbei.
„Sărut mana, părinte! Bine aţi venit!“ În timp ce intrăm în casa pe care o deţine în Bucureşti, doamna Florica îmi povesteşte că tocmai primise un telefon de la o bătrână, care îi povestise că, zi de zi, ascultă dimineaţa, în genunchi, Liturghia la Radio Trinitas; abia după aceea mănâncă şi se apucă de alte treburi. „Şi mi-a spus că atât de bine se simte în restul zilei...“
Ajunşi în casă, camera în care am fost dus mi-a amintit de „camerele de oaspeţi“ de pe la mănăstiri. Covoarele tradiţionale, mobila veche, icoanele şi cele câteva candele, cărora li se adăuga prăjitura cu mere de pe masă - după priceperea mea, făcută în casă - creau o atmosferă de pace, parcă ireală pentru zbuciumul Bucureştiului.
Începe din nou să povestească: „Zilele trecute, eram pe-aici, la un magazin, iar o tânără i-a cerut vânzătoarei un produs de post. Vânzătoarea, impresionată a exclamat: «Cum, dumneavoastră, aşa de tânără şi aţi ţinut post până acum? Eu n-am reuşit decât câteva săptămâni...» Tânăra cu pricina, foarte naturală, i-a răspuns că, în ziua de astăzi, nu mai e aşa mare greutate, cu atâtea produse de post în magazine. Vânzătoarea, şi mai impresionată de răspunsul atât de firesc al fetei, mai că-i venea să o îmbrăţişeze. A început să-i enumere toate produsele de post din magazin, recomandându-i-le pe cele mai sănătoase. Iar la urmă, probabil încurajată de atitudinea respectivei domnişoare, a promis că data viitoare nu va mai renunţa la postire aşa uşor.
Atât de mult mă impresionează episoadele astea de «viaţă duhovnicească», oamenii care reuşesc să fie misionari ai Bisericii, fără ca măcar să-şi fi propus acest lucru“, încheie doamna Florica Vişan-Ciobotea, cu o bucurie pe care mâinile împreunate o surprindeau cel mai bine.
„Eram sigură că pe mama o ajută cineva, îi dă putere mai multă să ridice coşul“
Ne aşezăm, iar contorul reportofonului începe să deruleze secundele, semn că e pregătit să memoreze impresii şi întâmplări demult petrecute, care urmau să fie readuse în prezent.
Ce amintiri din lumea copilăriei v-au rămas cel mai pregnant în minte?
„Privind în urmă cu 50 de ani, îmi dau seama că lumea satului în care m-am născut (n.r. Dobreşti, comuna Bara, judeţul Timiş) îmi crea un sentiment de sacralitate pe care astăzi cred că puţini oameni îl mai simt. Văzută prin ochi de copil, lumea adulţilor era ca o lume de uriaşi. Mă miram adesea cum poate face un adult atâtea lucruri într-o zi. Mă uitam la mama (n.r. Stela Ciobotea), care, deşi nu era o femeie foarte voinică, era ca un izvor de putere şi de muncă. Dimineaţa se îngrijea de hrănitul animalelor, apoi ne pregătea nouă ceva de mâncare, după ce ne trezeam, mâncare pentru lucrătorii de la câmp şi câte altele care trebuiau făcute, zi de zi, într-o gospodărie de la sat. Apoi, seara, se culca ultima, după ce ne dădea mâncare şi ne pregătea pe noi de somn“, rememorează Florica Vişan-Ciobotea.
Dar oricât de obositoare ar fi fost ziua care tocmai se încheia, Stela Ciobotea voia să se asigure că nu se încheie fără rugăciune: „Mama - Dumnezeu să o odihnească! - rostea în fiecare seară rugăciunea cu noi. De fapt, mama avea un fel special de a se încuraja chiar şi la muncile obişnuite, prin rugăciuni foarte scurte. Spunea foarte adesea «Doamne, ajută!», «Doamne, ajută-mă să reuşesc!» însă nu aşa, ca pe-un tic. De pildă, înainte să ridice un coş cu lemne sau cu altceva, la care o ajutam şi eu, spunea «Haide, cu Doamne ajută!», iar eu eram sigură că pe mama o ajută cineva, îi dă putere mai multă să ridice coşul.“
Doamnei Florica i-a rămas întipărită în memorie imaginea părinţilor ei ca a unor oameni care trudeau din greu pentru familie, pentru bunăstarea casei: „Mai ales după colectivizare, când nu ni s-a mai lăsat decât o mică bucată de pământ, tata (n.r. Alexie Ciobotea) spunea că neajunsul suprafeţei foarte mici poate fi compensat prin cultivarea a două-trei recolte de legume pe an, de specii diferite.“
Elanul lui Alexie Ciobotea, învăţătorul satului, un om citit, vorbitor de limba franceză, de o minuţiozitate ieşită din comun, nu putea să nu-şi lase amprenta asupra copiilor: „Tata, chiar şi atunci când muncea ore în şir în grădină, seara o încheia la biroul său, fie aplecat asupra unei cărţi, fie rezolvând probleme care ţineau de meseria lui de dascăl. Şi, cred eu, că dintre noi toţi, Preafericitul (n.r. Părintele Patriarh Daniel) a moştenit cel mai mult din atitudinea tatălui meu faţă de muncă, desigur, la un alt nivel, capacitatea aceasta de a se apleca asupra unor acţiuni complementare, de a combina administraţia cu scrisul, munca de organizare cu râvna intelectuală.“
Primenirea bisericii era un privilegiu
La începutul anilor ’60, comunismul în România prinsese deja rădăcini, iar procesul colectivizării se apropia de sfârşit. Chiar şi aşa, lumea satului încă reuşea să-şi conserve „metabolismul“ care-i asigurase, de secole, vitalitatea. De pildă, la Dobreşti, prezenţa la biserică duminica era o obişnuinţă firească, pe care orice familie o accepta. Florica Vişan-Ciobotea îşi aminteşte că „biserica era, în duminici, locul unde toată comunitatea satului se întâlnea. Nu purta nimeni grija comuniştilor, că i-ar urmări cineva. Toţi sătenii se cunoşteau între ei, iar dacă într-o duminică dintr-o familie nu venea nimeni la biserică, vecinii mergeau să se asigure că sunt sănătoşi“.
Perioada pascală, însă, era de o efervescenţă duhovnicească deosebită în lumea satului bănăţean de acum 50 de ani. În primul rând, era primenită biserica. Pe atunci, biserica din Dobreşti nu avea paroh, aşa încât ea era în grija sătenilor, un motiv în plus de a o îngriji mai atent, ca pe un bun de-al lor: „Nu se întâmpla vreodată să nu aibă cine face curăţenie la biserică. Mama era nelipsită când era vorba de primenirea bisericii şi vedea în asta un prilej deosebit să facă o jertfă pentru Dumnezeu. Şi aşa gândeau atunci toţi oamenii, efortul depus pentru îngrijirea bisericii era ca un privilegiu, era cu totul altceva decât munca în gospodărie“.
Milostenia, o „politică de sat“
Cât despre pregătirea duhovnicească din post, întrucât Dobreştiul nu avea un preot al său, care să se ocupe mai insistent de catehizarea oamenilor, posturile erau ţinute complet doar de cei mai râvnitori ori mai în vârstă. „La noi în familie posteam cu toţii. Mama ţinea toate posturile şi, foarte adesea, nu mânca nimic până la ora 3 după-amiaza. Nici noi, copiii, nu mâncam în post de dulce, însă nu ne lăsa să ţinem post aspru ca ea, deşi ne doream acest lucru. Singurul care se încăpăţâna şi insista să postească la fel ca mama era Preafericitul, care, mai ales după ce mai crescuse un pic, încerca să postească la fel de mult şi de aspru. Deşi mama nu voia să-l lase, el avea întotdeauna câştig de cauză, argumentând că munca pe care o face - mersul la şcoală sau păzitul vitelor - este mult mai uşoară decât munca pe care o făcea ea“, povesteşte doamna Florica, cu un zâmbet discret în colţul gurii.
„Ce am mai observat eu la mama, legat de post, e că de fiecare dată, pentru reuşita unei probleme - de obicei în chestiuni care ţineau de viitorul nostru - ţinea un post special, auto-impus, mâncând miercurea şi vinerea o singură dată, seara. Şi am văzut că, în general, rugăciunile şi postirile nu-i rămâneau fără rezultat.“
Un obicei al familiei Ciobotea era acela ca, înainte de Paşti să ajute familii mai sărace din sat: „Tatăl meu ştia să altoiască şi aveam o mulţime de pomi fructiferi în jurul casei. Unele fructe le punea toamna la păstrat în fân sau în grămada cu boabe de grâu, până primăvara, de unde le scotea în Postul Mare, când mare parte dintre acestea le dădea de pomană. Vă închipuiţi ce delicatesă era pe-atunci un fruct primăvara, când nu era belşugul de acum, iar cei mai mulţi nu mai văzuseră un măr de toamna!
Apoi, primăvara, în preajma Paştilor, ofereau ouă sau câte 2 păsări vii familiilor mai sărace, cu mulţi copii, sau celor cărora le muriseră păsările. Obiceiul acesta al întrajutorării era, pe-atunci, o politică a satului.
De asemenea, milostenia era întotdeauna legată de sărbători, mai ales de Paşti, de Spovedanie şi de Împărtăşanie“, adaugă doamna Florica.
„Parcă şi pomii din livadă erau transfiguraţi în noaptea de Înviere“
În Săptămâna Patimilor, în familia lui Alexie şi a Stelei Ciobotea gătitul meselor trecea pe ultimul loc. Se cocea pâine pentru mai multe zile, se făcea un compot din poame afumate, care ţinea 2-3 zile şi... cam atât. Numai gândul la vreo mâncare de dulce era considerat un adevărat sacrilegiu.
Florica Vişan-Ciobotea explică de ce Săptămâna Mare era aşteptată de toţi copiii din sat: „Copii fiind, aşteptam săptămâna mare din mai multe motive. Mai întâi aşteptam deniile, cu mare nerăbdare, pentru că slujbele făcute seara ni se păreau a fi ceva cu totul deosebit. Desigur, era şi un prilej de întâlnire, de joacă şi de hârjoană între copii, însă, când începea slujba, intram în biserică, unde stăteam cuminţi şi atenţi, fiecare pricepând după cât îi permitea vârsta. Apoi, mare bucurie ne produceau şi hainele noi pe care părinţii ni le cumpărau înainte de Paşti.“
De joi începeau pregătirile pentru masa de Paşte: cozonacul, pasca, ouăle, drobul şi celelalte bunătăţi pe care „părinţii, după ce veneam de la slujba de Înviere, ne îndemnau doar să le gustăm, să nu ne fie rău.
Pentru noi, copiii, vopsirea ouălor era atracţia cea mai mare: le vopseam fierbându-le în apă cu coji de ceapă şi le ornam cu modele de frunze abia ieşite din mugur, întrecându-ne să obţinem forme cât mai frumoase“.
O dată la trei ani, slujba Învierii se săvârşea la Dobreşti chiar la ora 12 noaptea. În acei ani, preotul venea de cu seară în sat şi se odihnea la familia învăţătorului Alexie Ciobotea, ca să fie odihnit şi pentru slujbele din celelalte sate. De fapt, casa familiei Ciobotea era locul unde preotul era găzduit în fiecare sâmbătă seara, când a doua zi slujea Liturghia în Dobreşti.
„Slujba Învierii era cel mai deosebit moment din timpul unui an. Pe atunci, înconjurarea bisericii pe timpul nopţii, cu lumânările în mână, crea o atmosferă ca de basm. Totul părea transfigurat, chiar şi pomii din livada care împrejmuiau biserica păreau transfiguraţi, păreau că participă la bucuria noastră“, mai spune Florica Vişan-Ciobotea, încercând din nou cu mâinile împreunate să readucă în prezent bucuria pe care o resimţea atunci.
„Am postit pentru Părintele Patriarh“
Interviul se apropie de sfârşit, mai lansez o ultimă întrebare: Spuneaţi că mama postea adesea pentru reuşită în diferite probleme, care ţineau de familie. Dumneavoastră pentru ce v-aţi rugat mai mult în postul care urmează să se încheie?
„Pentru mântuire, pace şi pentru însănătoşirea Părintelui Patriarh; să se facă bine şi să revină cât mai repede în mijlocul credincioşilor şi să poată sluji cât mai curând la Sfânta Liturghie, lucrul care-i provoacă cea mai mare bucurie!“
Solidaritatea sătenilor cu averile răpite
În anii ’60, prin colectivizare, comuniştii au răpit familiei Ciobotea pământurile şi alte bunuri din gospodărie, moştenite ori adunate cu trudă. „Am văzut atunci la părinţii mei o tristeţe adâncă, dar pe care totuşi încercau să o ascundă faţă de noi, copiii, străduindu-se să ne transmită un optimism necesar dezvoltării noastre. Părinţii noştri au renunţat mai târziu decât majoritatea sătenilor la pământurile lor, spunând că nu pot renunţa la pământul strămoşilor în favoarea unor oameni care nu cred în Dumnezeu. Au cedat, în cele din urmă, deoarece oamenii puterii l-au exclus pe tata din învăţământ şi urma să fie îngrădit accesul nostru la educaţie. Greu se poate descrie tristeţea pe care a produs-o în sat deposedarea de averile adunate de generaţii, însă, chiar şi în asemenea situaţie grea, am remarcat o solidaritate a sătenilor întru suferinţă, chiar şi atunci am simţit puterea comunităţii“, povesteşte doamna Florica, cu privirea în jos.
„La înmormântări aveai impresia că satul e o familie mai mare“
Cum erau pomeniţi morţii?
La noi în sat, orice om ar fi murit, în ziua înmormântării era adus în biserică, unde se săvârşea Sfânta Liturghie şi slujba de înmormântare, apoi era dus la cimitir. La înmormântări participa din fiecare casă cineva, şi atunci aveai impresia că satul e o familie mai mare, doar că unii locuiau în alte case decât noi. Iar, legat de asta, eu nu-mi amintesc ca părinţii mei să fi vorbit vreodată de rău pe cineva din sat, când omul trecea printr-un necaz. Acest lucru era considerat la fel de nelalocul lui ca şi cum s-ar fi bârfit între ei membrii aceleiaşi familii.
Mai era un obicei ca, în fiecare duminică după-amiază, să se meargă la morminte, aşa încât cimitirul se umplea de lume. De aceea, noi ţineam foarte mult să avem în grădină flori tot timpul anului, să avem ce duce duminica la morminte.
„Pentru Preafericitul, biserica a fost, de mic copil, ceva aparte“
Când a manifestat prima dată Părintele Patriarh o atracţia mai aparte faţă de biserică?
Pentru Preafericitul, biserica a fost, de mic copil, ceva deosebit, a fost atras într-un mod aparte. Era fascinat de tot ce se petrece acolo şi căuta, chiar de când era foarte mic, să se implice în orice activitate care era legată de biserică. De pildă, se împrietenise cu epitropul bisericii, omul care ajungea, în zilele cu slujbă, primul la biserică. Şi Preafericitul îşi organiza în aşa fel treburile cu o zi înainte, ca să fie liber dimineaţa. Pentru că, trebuie să spun, la ţară deşi duminica ori în sărbători lumea nu iese la câmp, totuşi unele treburi legate de gospodărie trebuie făcute.
Astfel, fratele meu îşi rezervase în fiecare sâmbătă seara măturatul curţii, treabă pe care o făcea oricât de târziu, ca duminică să poată merge dis-de-dimineaţă la biserică. Duminica se trezea devreme, se îmbrăca frumos şi făcea apoi drumuri-drumuri la poartă, până venea epitropul, care stătea mai la vale faţă de noi, ca să meargă împreună la biserică, să tragă clopotul care-i anunţa pe credincioşi începutul slujbei. Şi îmi amintesc ce mândru a venit acasă în duminica în care a reuşit singur să facă acest lucru, fără să mai fie ajutat de epitrop.
Tinerii de-atunci şi tinerii de-acum
Cum erau tinerii de odinioară, cum sunt tinerii de acum?
Tinerii din vremea copilăriei mele erau mai morali şi ştiau că trebuie să înveţe lucruri practice până la întemeierea unei familii. Pe-atunci, cei mai mulţi se căsătoreau şi rămâneau în sat, respectând şi ducând mai departe valorile familiilor în care se născuseră.
Tinerii de astăzi se deosebesc mult de cei de odinioară. Cel mai mult contează astăzi găsirea unui căi rapide de a câştiga bani. La orele de dirigenţie lansăm ideea ca cei mai buni din clasă să devină medici, profesori, dar ei spun: „A, nu! Noi nu vrem să devenim medici. Şase ani de studiu şi apoi să câştigăm un salariu de bugetar?!“ Sau văd la televizor grevele profesorilor, iar cei care cochetau mai înainte cu ideea de a fi dascăli renunţă imediat. Din observaţiile mele şi ale colegilor mei, majoritatea adolescenţilor de astăzi visează majoritatea cariere în proiectări, construcţii, IT, pentru că se câştigă bine.
Pe de altă parte, remarc la copiii de gimnaziu, unde predau eu, o emulaţie deosebită când e vorba de solidarizarea în proiecte - să le spunem - filantropice, cum ar fi cumpărarea de dulciuri şi vizitarea unor copii nevoiaşi, la un centru de zi.
Apoi, constat cu bucurie că foarte mulţi elevi se roagă şi postesc miercurea şi vinerea. Ei fac acest lucru cu o naturaleţe remarcabilă, ca fiind ceva firesc.
Ştiţi că elevii de la gimnaziu primesc suplimentul acela de hrană, constând într-un corn şi o cutie de lapte. Ei bine, cei care postesc, miercurea şi vinerea, oferă laptele colegilor care nu postesc, totul petrecându-se într-o atmosferă foarte firească. Nu cum spun contestatarii orei de religie, că practicile şi comportamentele religioase, ar produce segregări în rândul copiilor.
