Înaintăm pe drumul șerpuitor ce duce din Teiuș către Mănăstirea Râmeț din judeţul Alba. Trecem prin satul Geoagiu de Sus, acolo unde încă se văd case tradiționale, iar pe stradă căruțe trase de cai. Ajungem în cele din urmă la poarta mănăstirii. Veche vatră monahală, ansamblul de la Râmeț este așezat între stâncile calcaroase ale masivului Trascău. Mănăstirea este unul dintre cele mai vechi locașuri de cult din Transilvania, care se păstrează până în zilele noastre, majoritatea fiind distruse de-a lungul secolelor de stăpânirile străine sau de invaziile turco-tătare.
Locul pe care s-a ridicat lavra se numește încă din vechime Valea Mănăstirii. Râmețul este numit și Grădina Raiului din Apuseni și se spune că acest toponim, „Râmeţ”, ar proveni de la cuvântul „eremit”, adică pustnic, datorat puzderiei de pustnici care și-au găsit adăpost în locurile stâncoase din împrejurimi.
Secole de ortodoxie transilvană
„Mănăstirea, unde se nevoiesc actualmente mai multe maici, a fost inițial o importantă lavră de călugări al cărei trecut se pierde în negura vremurilor. Biserica veche, una dintre cele mai vechi din Transilvania, cu hramul «Izvorul Tămăduirii», păstrează încă urme ale picturii realizate la 1377 de zugravul Mihul de la Crișul Alb. De asemenea, inscripțiile consemnează și numele arhiepiscopului românilor ortodocși din Transilvania, Ghelasie, considerat de istorici între primii ierarhi ortodocşi ai românilor ardeleni”, începe stareţa Apolinaria Barb povestea acestui loc sfinţit de rugăciunile ardelenilor dreptmăritori care şi-au păstrat credinţa aici, în ţinutul de peste munţi, în condiţii vitrege de multe ori. Un alt strat de pictură de factură postbrâncovenească datează din 1749. Se pare că sub această pictură mai existau două straturi de pictură anterioară. Cea mai veche datare propusă pentru această mănăstire a fost prima jumătate a secolului al XIII-lea, ea fiind o ctitorie a acestor pustnici ostenitori întru cele sfinte în zona masivului Trascău.
În 1506, mănăstirea se afla sub protecția domnitorului Radu cel Frumos al Țării Românești, care primise moșia de la Stremț, fiind în continuare ocrotită de mulți boieri. A trecut ulterior sub protecţia regelui Ungariei, Matei Corvin, și, mai târziu, sub cea a lui Mihai Viteazul. Datorită rolului jucat de această mănăstire, adevărat bastion al Ortodoxiei, în răscoala Sfântului Sofronie de la Cioara, a fost lovită cu tunurile de generalul Buckow, după cum consemnează monahul Silvestru la sfârşitul unui Octoih vechi păstrat în muzeul mănăstirii: „Scris-am eu, Silvestru monahu când au stricat necredincioșii mănăstirea de la Râmeț și cea de la Geoagiu, la anul 1762, august 20, într-o zi de sâmbătă spre pieirea lor”. A urmat apoi o nouă distrugere ca urmare a participării localnicilor la răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan în 1785. Biserica mănăstirii a fost refăcută însă în 1792.
În anul 1988, sub păstorirea Episcopului Emilian Birdaș, biserica a suferit o intervenție prin care a fost supraînălțată cu 2 metri, ea fiind în pericol de a fi inundată de pânza freatică din apropiere. Lucrările au fost conduse de regretatul inginer Eugeniu Iordăchescu, cel care a salvat mai multe biserici și construcții prin translare. În timpul lucrărilor s-au găsit aici osemintele a 20 de persoane, dintre care unele datează din secolul al XI-lea, iar altele din secolul al XVIII-lea. Analizele biologice indică faptul că acestea au aparţinut unor călugări.
Lângă biserica veche se află și muzeul mănăstirii, care adăpostește o piatră adusă de la Golgota, pe care se află întipărită scena „Rugul Aprins” și mai multe icoane din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, precum și obiecte specifice portului local.
Ghelasie, arhiepiscopul sfânt al Transilvaniei, ocrotitorul lavrei de la Râmeţ
Dar cel mai valoros odor din lavra Râmeţului sunt moaştele Sfântului Ierarh Ghelasie, arhiepiscop şi păstor sufletesc al credincioşilor din centrul Transilvaniei şi din Munţii Apuseni în secolul al XIV-lea.
În anul 1978, s-a descoperit în biserica mănăstirii o inscripţie care consemnează numele „Arhiepiscopului Ghelasie”, al zugravului „Mihul de la Crişul Alb”, precum şi anul 1337. Acest arhiereu are cea mai veche atestare între episcopii ortodocşi ai Ardealului.
Sfântul Ghelasie era originar din partea locului. El a pustnicit în veacul al XIV-lea pe valea pârâului Râmeţ şi, apoi, a devenit stareţ al mănăstirii, ducând o viaţă duhovnicească îmbunătăţită şi învrednicindu-se de darul facerii de minuni. A deprins de la pustnici iscusiţi meşteşugul nevoinţei duhovniceşti. Apoi, cu mintea curăţită de cugetele cele rele şi învrednicindu-se de darul facerii de minuni, a vieţuit în obşte şi a ajuns vestit povăţuitor de suflete.
Rugăciunea lui a făcut să izvorască apă
„Sfântul Ghelasie avea doisprezece ucenici cu care împreună se ruga şi postea, săvârşind sfintele slujbe cu mare osârdie şi frică de Dumnezeu. Peste săptămână, Sfântul Ghelasie nu mânca, doar se împărtăşea zilnic cu Sfintele Taine. Ziua participa cu ucenicii la ascultări, fiindu-le exemplu, iar noaptea priveghea şi săvârşea Sfânta Liturghie. Numai sâmbăta şi duminica mânca împreună cu fraţii din mănăstire. Era cunoscut drept un mare părinte duhovnicesc al sihaştrilor din Munţii Râmeţ, precum şi al sătenilor din mocănime. Veneau la Sfântul Ghelasie şi mulţi bolnavi, şi oameni stăpâniţi de duhuri rele, şi cu rugăciunile lui se vindecau, prin darul lui Dumnezeu. Pe când aduna fân împreună cu ucenicii în poiana mănăstirii numită Hopaţi, fiind mare arşiţă, au însetat cu toţii, atunci Sfântul Ghelasie a căzut la rugăciune şi îndată a izvorât apă. Acest izvor se cheamă Izvorul Cuviosului Ghelasie”, nu uită să-mi spună maica Dionisia, muzeograf al mănăstirii. Urcând cu asinul în poiană la adunat fân, Sfântul Ghelasie şi-a cunoscut dinainte sfârşitul. Atunci, rugându-se, şi-a chemat ucenicii şi le-a poruncit să trăiască în desăvârşită dragoste, să iubească Biserica şi să se ferească de păcate. Apoi i-a îmbrăţişat pe toţi şi astfel şi-a dat sufletul în mâinile Domnului.
Descoperirea minunată a moaştelor cuviosului
„Se zice că, atunci când trupul Sfântului Ghelasie a fost coborât din munte pentru a fi îngropat, clopotele de prin sate au început să bată singure. Cuviosul a fost înhumat lângă zidul bisericii şi mulţi bolnavi se vindecau la mormântul lui.
Dar cu timpul locul acela a fost uitat. Însă Dumnezeu, Care nu lasă făclia ascunsă sub obroc, a făcut să se descopere în chip minunat moaştele iubitului său slujitor, Ghelasie arhiepiscopul. În anul 1937 a revenit la Râmeț de la Sfântul Munte ieromonahul Evloghie Oța, originar din Geoagiul de Sus și, în urma unor lucrări importante de restaurare, printre care și înlăturarea straturilor de pământ și pietriș depuse de viituri pe lângă biserică, s-a descoperit un craniu gălbui și care răspândea mireasmă plăcută. Se spune că, luată de apa ce îşi croise făgaş pe lângă biserică în urma săpăturilor, tigva a ocolit-o de trei ori și s-a așezat aproape de fereastra Sfântului Altar. Monahii au așezat-o cu evlavie într-un loc curat, neștiind al cui este craniul.
După o vreme, la mănăstire a venit o femeie din Maramureș, care se numea Maria, bolnavă de epilepsie. Ea a fost cea care i-a spus starețului că a avut o descoperire privind identitatea acelui craniu, care era al Sfântului Ghelasie, care avea darul vindecării neputințelor. Părinții au săvârșit Taina Sfântului Maslu, femeia s-a atins cu evlavie de capul sfântului şi a pierit suferința ei”, povesteşte stareţa obştii, maica Apolinaria.
Părintele Dometie Manolache şi comuniştii
Râmeţul a fost şi este până în zilele noastre un loc binecuvântat de Dumnezeu cu mulţi oameni sfinţi. Unul dintre ei a fost părintele Dometie Manolache, un duhovnic bine-cunoscut din secolul trecut ale cărui rugăciuni au adus vindecare multor suferinzi. La izvorul cuvântului său alerga mulțime de credincioşi să-şi adape sufletul însetat. Dumitru Horia Ionescu, nepotul părintelui Dumitru Stăniloae, l-a cunoscut personal pe părintele Dometie şi s-a spovedit pe când era copil la duhovnicul renumit pentru nevoinţa sa. În perioada comunistă, autorităţile atee au ocupat abuziv una din clădirile aflate în incinta mănăstirii, îşi aduce aminte Dumitru Horia Ionescu, pe care au transformat-o în cabană turistică unde, în vacanţele şcolare, dar şi la sfârşit de săptămână, studenţi şi elevi veneau fie în excursie, fie în taberele organizate prin ONT (Oficiul Naţional de Turism). „Era o hărmălaie de nedescris. Tinerii zgomotoşi nu aveau nici cea mai mică jenă faţă de locul unde erau cazaţi, în interiorul unei mănăstiri totuşi. De cele mai multe ori muzica şi petrecerile organizate întreceau limita bunei cuviinţe. Monahiile erau tulburate. Părintele Dometie a cerut autorităţilor închiderea cabanei. I s-a răspuns zeflemitor: «Vom închide locaţia dacă ne vei construi tu alta în afara mănăstirii». Comuniştii au crezut că l-au «liniştit» definitiv pe părintele Dometie dându-i această soluţie imposibilă. Numai că ei nu ştiau pe cine aveau în faţă. Părintele Dometie Manolache s-a apucat să ridice la un kilometru distanţă de mănăstire o cabană pe potriva celei aflate în interiorul lavrei. A cărat cu mâinile lui din munte piatra pentru cabană şi aşa a reuşit să aducă pacea mult dorită în obşte. Clădirea ridicată de părintele Dometie există şi astăzi, transformată într-o casă de oaspeţi, aparţinând acum mănăstirii.
Părintele Dometie a murit în urma unui atac de cord în anul 1975, la vârsta de 51 de ani. Înainte de a-l pune în mormânt, maicile au căutat să-l pregătească cum se cuvine. Dar în chilia lui au dat numai peste câteva rase zdrenţuite. În picioare cuviosul avea nişte încălţări roase în talpă. Degeaba au scotocit, toţi pantofii existenţi în camera lui erau complet distruşi. Vă daţi seama, în locul acela muntos unde zăpezile, ploile, vremea rea nu sunt o raritate, omul ăsta mergea cu încălţările ferfeniţă. Până la urmă, pentru că trebuia să fie înmormântat cu ceva în picioare, l-au încălţat cu o pereche de pantofi ai unei maici.”
Pe lângă acest părinte minunat, care a reînviat lavra de aici de la Râmeț, din această obște a făcut parte pentru o perioadă și părintele Arsenie Praja, pustnicul Apusenilor, înainte de a se retrage la schitul de la Poșaga. Un alt duhovnic mai puțin cunoscut, dar cu trăire înaltă a fost părintele Varsanufie Ştirban. Astfel, sfințenia și harul au continuat să se transmită necontenit și mănăstirea este încă sălașul multor suflete rugătoare de prin aceste locuri.
Îndemn pentru viaţă: „Căutaţi Împărăţia lui Dumnezeu!”
De reținut este și povestea maicilor, dintre care unele au avut o viață minunată, chiar dacă ele au rămas necunoscute oamenilor. Râmețul a fost transformat în mănăstire de maici în anul 1955, dar odată cu Decretul 410/1959 călugăriţele au fost silite să părăsească mănăstirea. Ele au revenit totuși în 1969, căci părintele Dometie a avut ideea înființării unui atelier de țesut manual covoare, fapt care le-a permis maicilor să rămână în incinta mănăstirii. Țesătoria mai funcționează și acum, ca și croitoria. Dar, din păcate, în ultima vreme sunt tot mai puține monahii care să se ocupe cu aceste îndeletniciri. În prezent, la Râmeţ funcţionează trei ateliere, de croitorie, de broderie pentru veşminte preoţeşti şi de tricotaj.
Înainte de declararea stării de urgenţă în România, mănăstirea primea mulți vizitatori veniţi să își găsească liniștea sufletească sau vindecarea trupească în Lavra Sfântului Ghelasie. Dar acum toate par nemişcate, ca în urma unui cataclism care a lăsat pustii drumurile, oraşele, satele. Însă viaţa în interiorul mănăstirii pulsează. Rugăciunea nu s-a oprit. Ascultările se împlinesc cu aceeaşi râvnă.
Înainte de plecare am rugat-o pe maica stareţă Apolinaria să ne dea un cuvânt pentru vremurile de acum. Ne-a povățuit să învățăm a căuta împlinirea voii lui Dumnezeu și să trăim după voia Lui. Dacă vom căuta Împărăția cerurilor, toate celelalte se vor adăuga nouă.
